luni, 7 iunie 2010

Cuvinte despre Ferendia şi strugurii minunaţi ai viţei lui Tatabun


M-am gândit că a trecut prea multă vreme de când vinurile nu au mai fost destupate şi poveştile nu au mai fost spuse. Nu ştiu cum se întâmplă mereu aşa, vine un timp când se termină cuvintele şi taninurile, când lumea se cufundă în letargia vacanţelor, când nu mai îndrăzneşti să cauţi adevăruri nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Mi-am amintit însă vorbele unui mare filozof român: când eşti într-un impas, trebuie să faci o călătorie. Şi am făcut-o, pe şoselele sinuoase ale Banatului şi pe drumurile de ţară prăfuite care duc în locul copilăriei mele scufundate, pentru a regăsi firul şi sensul întâmplărilor propriei fiinţe.
De spus ar fi povestea lui Tatabun, iar de băut ar fi vinul viei sale încă nerodite, pe care a plantat-o la vârsta de 78 de ani, dintr-un imbold ancestral al sădirii şi creşterii. Totul începe însă cu multă vreme înainte şi e consemnat în memoriile sale, cu pixuri ieftine pe nişte caiete studenţeşti, cu un scris uşor neregulat, dar foarte sigur, de el însuşi, ţăran din Ferendia peste care au trecut toate cataclismele istoriei nenorocite pe care n-a avut de ales şi a trebuit s-o trăiască. E o poveste pe care o derulez cu repeziciune, din anii '30 ai copilăriei sale de păstor şi străjer din care s-a ales cu reumatisme veşnice şi nostalgii monarhice fără de sfârşit, prin războiul cu nemţi şi cu ruşi care au pângărit satul cu tancurile şi avioanele şi gloanţele lor inutile, prin anii cu cote absurde şi tovarăşi cu pistolul la tâmplă, cu ceapeuri şi deportare, prin închisorile periprave cu şerpi, torţionari şi stuf, prin RSR-ul cu navetişti şi semeteuri pline de catranuri cincinale, de sărăcie cu miros de salopete şi ciorapi supraelastici. Şi nu mă voi opri tocmai aici cu filmul rapid al existenţei sale, cu trailerul acesta destinat vizionării câtorva perechi de ochi larg deschişi, voi decupa şi adăuga imaginile alb-negru din anii '70 şi '80, job-ul său umil la întreprinderea numită în mod iniţiatic IJTL, de tramvaie, autobuze şi firobuze care transportau oamenii înghesuiţi în mizeria propriei vieţi către marile combinate puţind a sulf şi leşie comunistă, sâmbetele şi duminicile cumpărate de la medicul alcoolic cu o jumătate de răchie anume pentru a călători la Ferendia, acolo unde trebuiau hrăniţi porumbeii, bibilicile şi porcii, nu de ieri, de azi, ci de când lumea, în ciuda comunismului şi a altor incidente istorice mai mult sau mai puţin importante. Şi poate ar fi necesar să pomenesc şi cele două-trei diagnostice de cancer la stomac cu care doctorii l-au procopsit la intervale de 10-12 ani, pe care el le-a refuzat politicos, refugiindu-se în satul său cu păsări şi animale crescute şi omorâte de el însuşi pentru mersul înainte al lumii. Să spun cum i-a îngropat pe rând pe medicii care i-au prezis o moarte sigură dacă nu se operează în două săptămâni, să amintesc de ceaiul de rostopască pe care îl înghite ori de câte ori cineva mai îndrăzneşte să-i mai arate filmele roentgen atât de clare ale bolii sale atât de incurabile pe care tratatele de medicină încă nu au îndrăznit să o clasifice cumva la capitolul excepţii. Să amintesc de nenumăratele sale maladii care i-ar fi ucis pe mulţi în ultimul veac, cum ar fi silicoza, arterita în ultimul stadiu la ambele picioare, cardiopatiile şi toate celelalte neplăceri pe muchie de cuţit pe care le duce cu sine sfidând sentinţele doctorilor. Şi încă nu am terminat decupajul cinematografic al vieţii sale, mai rămâne să spun cum repara ceasurile publice ale Timişoarei cu ajutorul genţii sale de electrician în care căra şurubelniţe şi condensatoare, sacâz şi cositor, telefoane şi potenţiometre şi în general toată harababura meseriei pe care a fost nevoit s-o practice la oraş, alungat din sat de partid şi de industrializare. I se spunea Moş Tramvai, lui, reparatorul de teleşpichere şi televizoare pe care electricitatea din lămpi şi prize refuza în mod inexplicabil să-l curenteze, ca şi cum cineva ar fi avut grijă de el de la începutul şi până la sfârşitul vieţii, dintr-o simpatie ce depăşeşte sfera umanului. Şi n-am să mă opresc aici, fiindcă sunt atâtea de spus, chiar dacă e vorba de o prescurtare. Urmează să pomenesc cum a venit la oraş în plină revoluţie, într-o noapte de decembrie când pe străzile metropolei muriseră atâţia oameni, încărcat cu cartofi şi curcani de la Ferendia, străbătând pe jos toată distanţa de la gară până la blocul de periferie, printre taburi armate şi soldaţi cu trasorul pe ţeavă, prin locurile cu sânge şi miros de moarte, de grija nestăpânită ca fiul său, viitorul Pivnicer pierdut în visare printre vinuri şi cuvinte, să nu piară de foame şi de gloanţe.
Pe urmă voi lăsa să treacă aproape 21 de ani, timp în care Tatabun nu a făcut greve, nu a spart geamuri de prefecturi şi nici nu a cerut guvernului să-i dea ceva în plus, descurcându-se singur în mijlocul gospodăriei sale în ciuda tuturor bolilor, regimurilor, crizelor, crahurilor şi fluctuaţiilor valutare, printre pomii şi dobitoacele universului său etern în care el însuşi moare de fiecare dată cu prima ninsoare şi renaşte primăvară de primăvară, o dată cu fiecare plantă sădită de mâna lui aspră. Şi abia atunci voi încerca să termin povestea, întorcându-mă la propria mea călătorie spre casa de la numărul 242, acolo unde mă aşteaptă printre toate ale sale, cu bucuria nealterată a oricărei revederi dintre tată şi fiu. Dacă nu îl găsesc imediat, sigur e în grădină, pe scaunul verde din anii '60, udând via şi pomii şi mângâind căţelul casei. Ciorchinii sunt încă mici şi verzi, din ei se vor coace în soarele de septembrie strugurii minunaţi ai viţei lui Tatabun. Povestea nu se termină niciodată, peste câteva luni vom face vinul cel bun din care izvorăsc cuvintele şi faptele viitoare, viziunile limpezi ale cunoaşterii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu