vineri, 29 aprilie 2011

Mi-a intrat un melon în vinotecă


Mi-a intrat un melon în vinotecă. S-a strecurat prin fantele uşii şi poate ale luminii, pe lângă sticlele de Antinori, Château de la Negly, Concha y Toro, Nederburg şi SERVE, pe lângă Feteşti Albe şi tot felul de Chardonnay, Pinot Noir şi Sangiovese. S-a oprit în lumina gălbuie a unui spot ce se afla întâmplător prin preajmă. Porumbelul zburase din cadru, purtătorul melonului plecase de mult în lumea lui, călător în timp, la început de alt veac, de veacul nebun care a fost. A lăsat în urmă o etichetă pe care cineva a scris, prevăzător, pentru eternitate: Gyukits / Comp Kuk. HOF-HUTFABRIKEN BUDAPEST Francisc Weismayr Timisoara, şi pălăria aceasta neagră, ţeapănă şi caraghioasă, care încă mai păstrează mătreaţa vreunui amploiat imperial, firele de păr ale vreunui funcţionar mărunt vorbitor de maghiară şi germană, sudoarea timişoreană a vreunui scriitoraş cu paloare de Kafka, prizonier al unui timp decrepit dinaintea tuturor războaielor şi revoluţiilor.
Am privit cum lasă în urmă o dâră aproape imperceptibilă, un uşor fior, o uşoară pală de aer, stârnind un oarecare poltergeist imaginar în umbra arcadelor cu vin şi nuduri şi baloane de Jena în care stăpânul de altădată al pivniţei distila coniacul de casă al anilor '70.
O vreme am ştiut cum să gestionez această situaţie de criză, întâlnirea cu necunoscutul, călătoria asta în timp ca un fel de degustare de obiecte decrepite. Pe urmă am simţit o profundă linişte interioară, am ştiut că înţeleg melonul, obiectul acela aproape rotund şi aproape ridicol, ca o moştenire întâmplătoare rămasă de la un străbunic care n-a avut altceva mai bun de făcut. În faţa lui aproape că vorbesc şi eu germana şi maghiara, ba chiar şi în idiş şi sârbă şi, cu oarecare dificultate, chiar şi în română. Sunt limbi pe care le înţelege. Şi pare că se simte bine printre vinurile de Villány şi Eger, pe lângă sticlele cu Traminac de Smederevo şi Refosk de Istria, lângă Kadarka de Tirol, Rheinrieslingul de Dealu Mare şi Weissburgunderul de Österreich.
Mă gândesc să desfac pentru el cândva o sticlă de vin scump, poate un Masi ori un Marchesi de Frescobaldi, să pornim o degustare extrasenzorială ca nişte vechi amici care-şi amintesc de primele iubiri şi de ultimele războaie.
Aţi mai băut vreodată vin în compania unui melon? Eu n-am nici o prejudecată. Mă simt bine şi el se simte bine cu un pahar alături, în vecinătatea cărţilor de Hesse, Rilke şi Orwell, nu departe de vinilul Casei Columbia cu Les Quatorze Valses de Chopin interpretate de Dinu Lippatti şi lângă DVD-ul cu filmul Being There al lui Peter Sellers. Uneori am senzaţia că mă înţeleg cu el mai bine decât cu oricare dintre cei care mai dau pe-aici în treacăt şi fără să lase vreun mesaj special, că putem consuma fericiţi împreună tăcerea cuminte a vinotecii, clipele acestui interior în care soarele pătrunde doar la un anumit ceas al dimineţii, prin unghiul îngust al unei intrări aproape iluzorii.
Nu cred însă că-i pasă cuiva de liniştea mea cu melon, dar această nepăsare chiar nu are nici o importanţă pentru mine. La urma urmei, nici nu sunt prea multe de făcut pe-afară şi toţi poartă ochelari de Man in Black, pălării de Blues Brothers şi şepci de rapperi întoarse grotesc pe-o parte.
Şi dacă totuşi merită să ieşi pentru ceva, atunci nu trebuie decât să-ţi iei umbrela care te-a ferit de ploile de la 1900, să îmbraci costumul de tweed de la 1930 şi să păşeşti apoi hotărât pe apele unui lac ori ale unui râu spre o destinaţie oarecum necunoscută, purtând cu naturaleţe melonul uşor prăfuit care ţi-a intrat aparent fără un scop anume în vinotecă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu