Trăire de clipă cu gust de Aligoté şi parfum de viţă la Crama Gramma

Fotografiile păstrează încărcătura afectivă a clipelor pe care le imortalizează. Mă gândesc la asta în timp ce derulez pe ecranul computerului şirul de imagini surprinse la Crama Gramma într-o zi uşor noroasă, uşor însorită de mai în care ne-am călătorit iarăşi pe unde n-am mai fost nicicând.

După voiajul de şapte-opt sute de kilometri dus făcut din vest în est, de la Arad şi Timişoara la Iaşi, de dragul şi dorul bunicii Olga a mezinului vestic Mihai, am dat o fugă până la Cotnari pentru o degustare de Grase de ieri şi de azi. Iar după fuga la Cotnari urma să dăm o fugă până la crama Casei Olteanu, în buza Iaşiului. Am programat-o într-o sâmbătă, aşa cum ne-a recomandat misterios Marian Olteanu, fiul cramei, şi nu mai aveam decât să ne suim în Loganul cutreierător şi să găsim locul cu pricina. Şi fiind zbanghii de felul nostru, nici nu l-am mai sunat pe Marian, ci am luat-o de-a dreptul pe Dealul Vişanilor, printr-o superbă zonă rezidenţială de la marginea capitalei Moldovei. După ce ne-am rătăcit puţin, printre vile şi pe drumuri cu hârtoape, printre vii şi prin praf, gazda  noastră ne-a recuperat şi condus până în locul în care se produc unele dintre vinurile noastre favorite, acelea care poartă marca Gramma.

Dintre toate cramele vizitate până acum, vinăria familiei Olteanu îmi aminteşte puţin, ca dimensiuni şi concept, ca peisaj şi atmosferă, dar şi ca vechime a viei, de Crama Basilescu. Am fost primiţi cu căldură de doamna cramei, Elena Olteanu, care robotea acolo în pregătirea unui eveniment care părea mai de amploare decât mica ieşire la un grătar şi un vin bun cu care ne momise Marian. Şi până să ne dumirim, să aflăm despre ce e vorba, am fost serviţi cu câteva bunătăţi locale şi cu o senzaţională Fetească Neagră not for sale, de protocol, provenită de la o mică plantaţie a unui vecin prieten.

Încă neştiutori în privinţa evenimentului care se pregătea acolo, am pozat bătrâna vie şi peisajul cu pădure şi mare oraş la poale. Crama e pusă pe vârful unui deal din care vezi Iaşiul ca o presărare de lumini şi cubuleţe la poale. Un loc minunat, deasupra lumii urbane cu toate ale sale. O oază de câteva zeci de hectare de viţă bătrână din soiurile Aligoté, Fetească Albă şi Fetească Regală şi multe hectare de pădure, un paradis precar în mijlocul problemelor contabile ale lumii. O afacere de familie, în care simţi implicarea, grijile, necazurile şi speranţa, căldura şi responsabilitatea, caracterul. O avere care este în primul rând în oamenii care au preluat-o.

Am văzut viţa de patru decenii, groasă şi ea, aidoma unor vii de la Cotnari, ca stâlpii de beton care o susţin şi atunci am înţeles de ce mi-au plăcut aşa de mult de la început vinurile marca Gramma. Întorşi în cramă, am observat cum tot sosesc invitaţi, până când au ajuns să se facă vreo patruzeci cu totul. Venise şi Cătălin Păduraru, cu tot cu microfon şi echipă de filmare şi urma să sosească şi fratele său, Adrian. Lume bună, lume frumoasă, tătici cu bebe în braţe, dudui cochete, bătrâni distinşi, invitaţi din toată ţara, de la Bucureşti şi Oradea, de oriunde. Un déjà vu plăcut şi totuşi irepetabil. Până să vină toată lumea totuşi, am fost invitaţi la o degustare la cisternă, cu Aligoté - servit direct din cisterna preferată a lui Marian, cu Fetească Albă, cu Fetească Regală. Şi după ce le-am degustat alături de oenologii casei, Iulian Teliban şi Cătălin Zamfir, şi de alţi câţiva invitaţi, le-am mai băut o dată atunci când a ajuns şi Cătălin Păduraru. Şi-n vreme ce cunoscuta personalitate din lumea artistică şi oenofilă filma şi îl intervieva pe Marian, ne-am dumirit şi noi că avem parte de un fel de ziuă a vinăriei, care de fapt este aniversarea zilei de naştere a părintelui cramei, Gabriel Olteanu, capul familiei. Platouri cu bunătăţi au însoţit evenimentul, iar unii au avut grijă de deschidă de mai multe ori robinetele cisternelor imense pentru a se bucura de vinurile anului 2012.

Pe urmă ne-am suit în maşini, să fi fost vreo zece, şi l-am urmat pe Marian în automobilul său de lux către o destinaţie misterioasă. Drumul pietruit de pe Dealul Vişanilor s-a transformat apoi în asfalt iar asfaltul a devenit în scurt timp drum de pământ traversând o pădure bătrână ce părea nesfârşită. Pădurea Dobrovăţ. Un loc care a aparţinut odinioară familiei Sturdza, în care Ceauşescu avusese cândva o cabană de vânătoare la care să tragă. Un loc în care noi cărăm acum baxuri de vin către parcul cu alee străjuită de arbori, la mesele de lemn în cerc în mijocul cărora tronează un stejar secular îmbodobit cu lumini electrice. Aici, aparatele foto, microfoanele şi camerele video s-au odihnit puţin iar noi am chefuit cu adevărat bucurându-ne de clipă şi de această sărbătoare, într-un loc accesibil altădată mai ales feţelor domneşti, boiereşti ori înalt tovărăşeşti. Un tort cu luminiţă şi un Mulţi ani trăiască! au completat atmosfera de familie, bucuria de seară a acestui picnic cu vin şi grătare şi oameni buni.
Mai ştiu că într-un târziu am suit în Logan, am vizitat mall-ul ieşean cu vedere splendidă la Palatul Culturii, că am cumpărat dulciuri pentru bunici şi nepoţi, că am vizitat o rudă dragă şi am filozofat într-un cochet apartament ieşean până la două noaptea. Pe la trei, am ajuns în curtea casei bunicii de la Bădeni, lătraţi de câinele de gardă cu nume unguresc, Gyuri. Fusese Noaptea muzeelor şi noi am ratat-o, nemaivizitând Muzeul viei şi vinului din Hârlău. Însă nu avem nici o urmă de regret, fiindcă Ziua Cramei Gramma, a părintelui Gabriel Olteanu, a fost unul din cele mai frumoase evenimente la care am participat vreodată. Un eveniment cu gust de Aligoté, de lujeri de viţă, de verde de deasupra lumii.

Galerie foto

Simfonie în Gramma Sol pentru pahar şi orchestră

I-am descoperit într-un ungher degrabă, în toamnă, la Goodwine. Mi-au plăcut numele brand-ului, discreţia gesturilor şi, bineînţeles, vinurile. Toate.
Gramma de la grammatica ori, poate, grammaire. E puţin disonant să-ţi propui corectitudine, ţinută, rigoare, karakter, într-o lume agramată cum este cea în care trăim. Însă mie îmi place această
disonanţă, rezonez cu ea, mă identific cu ea la prima vedere. Din toate aceste motive şi din multe altele care nu-mi mai vin acum în minte am ţinut să-i aduc pe prietenii de la Gramma în "dormitorul" Vestik pentru a-şi prezenta în faţa arădenilor Aligoté-urile, Feteştile şi Cuvée-urile.
Aşa se face că-ntr-o seară de miercuri, una dintre acele seri de primăvară care încă nu vroia să vină, un Audi uşor de recunoscut rătăcea prin centrul Aradului cu tot cu vinurile de la Gramma în portbagaj şi cu doi ieşeni la bord, obosiţi de atâta traversat România. Au plecat din celălalt capăt de ţară la două noaptea, au făcut o escală la Cluj şi una la Oradea, ca apoi s-o ia către Arad.
Aici, în burgul nostru de la capătul Ardealului, GPS-ul nu vroia nici în ruptul capului să găsească un anume număr de pe o anumită stradă, adică punctul vizibil pe Google Satelit în care vreo douăzeci şi cinci de iubitori de vin, plus patru "vestici", contemplau nişte pahare strălucitoare, încercuiţi de autografe şi de plăcuta emoţie a aşteptării.
Am avut din nou în wine club un public select din care nu au lipsit arhitecţii, juriştii, oamenii de afaceri şi chiar degustătorii autorizaţi, dar nici bloggerul cu coadă Lucky Motanul, care însă şi-a făcut simţită prezenţa abia la spartul târgului. Trebuia să degustăm vinurile albe Gramma ale anului 2011, însă până la urmă am avut parte, fără să regretăm asta, de Fetească Regală 2009, Aligoté 2009 şi Cuvée Vişan 2010, alături de tânărul Gramma Sol. Puţin neliniştite de atâta umblet, vinurile au avut succes, după cum arătau notele de pe fişele de degustare şi chipurile expresive ale invitaţilor.
Cum să le descriu mai bine? Cu toate au o foarte plăcută culoare... incoloră, o transparenţă superbă, de Sauvignon Blanc, sunt pline de propria personalitate recent descoperită şi e imposibil să nu-ţi aminteşti de ele. Ca şi vinurile celor de la Ştirbey şi ale altor producători, puţini, de pe la noi, au un "ce" anume care te face să le mai cauţi.
Altfel, a fost iarăşi bine, a fost intim, am stat la taclale şi am tot degustat licorile de la Gramma. Am putut observa că "aripa maghiară" a clubului a apreciat în mod deosebit aceste vinuri de sorginte ieşeană. Ca să nu tulbure atmosfera, designul cu lumină blândă, un distins invitat a propus rezolvarea acestui mic neajuns al clubului cu ajutorul lumânărilor. Folosindu-ne de străvechiul accesoriu din dotarea degustătorilor dintodeauna, am putut aprecia cu acurateţe limpiditatea şi străveziul vinurilor de la Gramma, în vreme ce managerul Marian Olteanu ne-a spus poveşti despre cramă şi facerea cupajelor.
Le place să experimenteze celor de la Gramma cu propriile vinuri. Le amestecă în joacă, fac ce fac şi ele ies tot mai bune, mai interesante. Aşa s-a născut seria muzicală a noilor vinuri, Gramma Do, Gramma Mi, Gramma Sol. Noi am avut privilegiul să degustăm, în premieră absolută, Solul 2011. O simfonie de alb, în Gramma Sol, pentru urechile gustative ale clubului. Foarte inspirată asocierea vinurilor cu notele muzicale. Îmi place să le ascult linia melodică, poate că ar trebui strecurăm pe fişele de degustare, alături de culoare, gust şi postgust, şi o rubrică de... muzicalitate.
Una peste alta, eu ştiu sigur că-mi voi face o rezervă, pentru lunga vară fierbinte care urmează, din toate vinurile Gramma. Ea se va adăuga şirului de vinuri albe de la Ştirbey, Rusalcei Albe de Oprişor, dar şi Rosé-urilor preferate care există deja în vinoteca mea. După trei ore fix, oamenii de la Gramma s-au suit în inconfundabilul lor Audi alb cu faruri albastre şi-au luat-o către Cluj, din pricini de afaceri şi de festival. Iar noi am rămas singuri în clubul nostru, înconjuraţi de vinuri şi de liniştea plăcută de după degustare. Din decor mai făceau parte dopurile extrase, tirbuşoane şi antipicurătoare de la Ştirbey şi-un trandafir alb în decantor. Cu un mieunat prelung, în timp ce debarasam, în club şi-a făcut intrarea şi bloggerul Lucky, motanul leneş (cu gesturile şi cu scrisul) care hibernează de la o vreme prin curtea asociaţiei. Am păşit şi noi felin alături de el, dansând la flacăra unei lumânări printre o sută de pahare păstrând încă aromele de Aligoté, Fetească şi Fetească Regală la un loc.
Din cauza vinurilor purtând marca Gramma, adică din cauza Casei Olteanu şi a Domeniului Vişan, ne gândim să vizităm în curând ori măcar anul acesta Moldova. N-am mai făcut-o de prin anii '80 şi oarecum ne e dor de teiul acela betonat din Copou, de dulceaţa de cireşe amare de la un anume conac din Mirceşti, de tălpicii cu care lunecam pe parchetul Casei Pogor, de ilustrata aievea cu Palatul Culturii şi de mirosul de tipăritură proaspătă din Casa Cărţii. De lucruri şi fiinţe despre care nici nu ştim dacă mai există sau dacă mai poartă vechile nume din adolescenţa noastră.
Iar dacă nu le vom găsi, cel puţin vom avea bucuria că am descoperit un nume nou, din pricina căruia am găsit de cuviinţă să spunem povestea de faţă.