Rosé&Bubbles Mamaia 2016 sau infinitele mele plăceri la malul Mării

Un festival de rosé-uri și de

spumante la malul mării poate fi evenimentul perfect al verii. Și poate că nici un loc de desfășurare nu i s-ar potrivi mai bine decât Mamaia. Iar dacă tot am pus degetul pe buricul litoralului românesc, Clubul Fratelli – loc hedonist față de care e imposibil să nu simți o dragoste la prima vedere –  nu poate fi decât destinația perfectă pentru călătorul, turistul, iubitorul de vin care se află în căutarea provocărilor oenofile.

Nu mai știu câte apusuri și răsărituri am contemplat la Mamaia. De anul trecut, de când am redescoperit litoralul românesc, ne tot întoarcem acolo, atrași de un șarm inefabil care rezistă în ciuda tuturor neajunsurilor: drumul lung, lipsa autostrăzilor, aglomerația endemică, subdezvoltarea. De data aceasta am venit cu o țintă precisă: ediția de vară a Festivalului RO-Wine, Rosé&Bubbles, și nu doar așa, haihui, că ne-am nimerit la o oră-două de Mare din pricini de zile ale cramelor de Dealu Mare ori mai știu eu din ce pricini de eveniment bucureștean la care trebuia să fim prezenți. Fiind implicați în mediatizare, am putut vedea și cu ochi virtual, și cu ochi digital întreaga acțiune, prietenii, truditorii, organizatorii, amfitrionii, chipurile întâmplătoare.

Clubul Fratelli din Mamaia este poate unul dintre cele mai interesante locuri din partea asta de lume, o adevărată fantezie cu jucării acvatice întrupată de cel care a trăit-o în gândul creator. Amenajat în interior precum o meduză imensă, cu tavanul împânzit de mii de tuburi care își schimbă culoarea în funcție de vibrațiile muzicale, el atrage în fiecare seară de weekend sute de entuziaști care palpită precum o ființă unică pe ritmurile îndrăcite ale muzicii. Un pește spadă tronează pe terasa închisă, mai multe acvarii simbolice cu pești și crabi de lemn împodobesc exteriorul, o terasă cu chioșc și bar circular, purtând însemnul Carnivale, la nisip, cu fotolii comode și chelneri care fug de colo-colo completează această construcție unică. Dacă punem la socoteală și terasa, și marea, și briza care adie, totul pare un fel de paradis românesc conceput de un creator genial. 

 

În acest paradis au pătruns de curând și vinul, și iubitorii acestei licori. Peste douăzeci de producători au ocupat standurile pregătite în holul clubului, acelea cu care ne-am mai întâlnit în cadrul primei ediții a festivalului Ro-Wine de la București. I-am regăsit pe amicii de la Foss Marai și Castello di Neive, doi simpatici domni vinicoli având vârsta spirituală mult mai mică decât cea biologică, care se țin de șotii de tot felul. Ne-am revăzut cu mulți prieteni, cu Victor Deleanu și George Măluțan, cu Anca și Nelu Vlădoi, cu Marina Samoilă, cu Ștefan Timofti și cu mulți alții. S-au nimerit la festival și unele personalități, între care Adrian Sârbu, fostul nostru patron de pe la săptămânalele Mediapro pentru care am lucrat, și Ovidiu Lipan Țăndărică, legendarul percuționist al trupei Phoenix. Un ochi mai ager, care a pătruns și dincolo de decorul evenimentului de vin, i-a putut suprinde și pe Sebastian Ghiță, Remus Truică, Claudio Zambon, undeva pe terasa cu bar la nisip și trupă șic ce cânta în chioșcul marin.

Despre vinuri, ce să mai zic, o bucurie! M-am cam dedat la ele pe la mai toate standurile, la Gitana și Corvezzo, la Casa de Vinuri Cotnari și Costaripa, la Foss Marai și Domeniul Vlădoi, la Tohani și Via Viticola Sarica Niculițel, la Averești și Castello di Neive, la Darie și Budureasca, la Jidvei și Purcari, la Rătești și Mennini. Mi-au căzut cu tronc multe vinuri, voi pomeni însă doar câteva: spumantul de Tămâioasă de la Cotnari, spumantul de Chardonnay de la Costaripa, rosé-ul Mamaia purtândd marca Vlădoi.

Și mai trebuie să știți că meniul de la Fratelli Mamaia este excelent: calamarul, sosul chili, trabucurile cu pește și brânză, icrele de știucă, bibanul de mare, humusul, pizza etc. Că marea e superbă în iulie la Mamaia. Că am înotat ore în șir, printre pescăruși, copii și surferi. Într-una din serile care au urmat festivalului am făcut cunoștință și cu vinurile noii crame Histria, care poartă pe etichete vechea monedă grecească din această colonie, vultur pe delfin,  și care produce un excelent Sauvignon Blanc. În plus, nu am uitat să ne întâlnim cu buna noastră prietenă Cherana, la festival și la Constanța, pentru o supă de fructe de mare la restaurantul Reyna și pentru niște felii de tort Snickers la Cofetăria Angelo, două localuri din capitala Dobrogei care nu trebuie ratate sub nici un chip.

Dacă era după mine, aș fi stat o veșnicie la Mamaia, mi-aș fi făcut veacul la Fratelli și la Marina Surf, aș fi devenit om-amfibie, deveneam una cu plaja, una cu Marea. Din păcate, toate lucrurile bune se consumă prea iute, festivalurile, vacanțele, plăcerile. Așa că am luat-o înapoi către casă, în Yarisul parcat multă vreme în preajma unor Maserati, Ferrari, BMW-uri și Mercedes-uri, tot prin Transilvania, pe unde am venit, pe la Brașov, Sibiu, Deva, pe drumul sinuos cu ambuteiaje pe Valea Prahovei, cu autostradă prăbușită, cu puține locuri unde să tragi. Cum eram fericit însă și plin de toate experiențele cu gust de mare, de calamar, de rosé-uri și spumante, am trecut peste toate necazurile unei călătorii de o zi care încă îmi arată că parcă trăiesc în altă țară decât țara cu Pont Euxin, cu pod peste Dunăre, cu cazinou părăginit la malul mării și pescăruși care zboară în lumina răsăritului.

Galerie foto: (F)estival, Fratelli, Marea, Marinela, Vario

Vacanță de septembrie prin România de asfalt, de vin și de apă

 
A fost un septembrie minunat. De o expoziție la care am lucrat cu anii, de niște vizite la crame și de puțină mare am avut nevoie ca să ne dăm seama de asta. Și n-am ajuns să înșirăm încă toate cuvintele, toate poveștile din pricina unor călătorii, degustări, experimentări parcă fără sfârșit prin România de asfalt, de vin și de apă.
Adevărul e că nu ratăm nici un prilej de voiaj, de degustare ori de expoziție. E  de ajuns să-i vină lui Dan o idee trăsnită ca eu să mă enervez previzibil dar creativ, și Zoli s-o și croiască în lemn, PAL ori PFL în fabrica lui de mobilă dar mai ales de vise de la marginea Aradului. Acum lui Dan i-a cășunat să strângem toată munca noastră într-un singur loc: fotografii, podgorii în miniatură traversate de trenulețe cu chipul lui Lucky Motanul, picturi în vin, bijuterii de culoarea licorii preferate, obiecte îmbrăcate în dopuri, sticle transformate în lămpi ale lui Aladin și vinuri, multe vinuri, de la prietenii de pretutindeni. 

 

Mi-am petrecut vara selectând poze, tăind etichete, lipind autocolante și mi-a făcut o imensă plăcere,

sentiment care urmează firesc enervării. În ziua cea mare, vântul ne-a răsturnat pozele și ne-a distrus soclurile, standul a fost luat pe sus și transformat în drapele, norii erau gata-gata să aducă ploaia. Însă totul s-a liniștit în cele câteva ore în care sute de oameni au putut să vadă și să guste un pic din modul nostru de viață, de reverie, de creație, în Podgoria Artelor. Fără un mic ajutor din partea prietenilor, care în cazul de față s-au numit Zoli și Raluca, Tina și Andrei, Gabi, Herbert, Mariana, Cătălin, și fără alții pe care nu apuc să-i pomenesc aici, nimic nu ar fi fost însă posibil. Seara, am strâns  totul în jumătate de oră, am umplut un garaj cu mai marile sau mai micile noastre obiecte de artă și ne-am pregătit de o vacanță ce începea a doua zi dimineață.

 

Aveam trei invitații de onorat și cel puțin o vizită la cramă de făcut în câteva zile. După un nou flashtasting pe autostradă, Dan și Mihai au petrecut la București,

la patru ace, o seară superbă în compania patronului cramei Liliac. Și-au pus și i-au pus lui Herr Alfred Beck papioane cu etichetele cramei, au fost ospătați cu bunătățile unui mare chef și s-au bucurat la superlativ de clipă. Noi, ceilalți, Vali și Adina, Andrei și Tina și Zoli și Raluca, ne-am reunit în aceeași seară la Edel House, o excelentă pensiune din Râșnov pe care o recomandăm tuturor călătorilor prin România. Andrei a avut grijă să aducă cu sine o boxă Marshall ultimul răcnet, așa încât ne-am delectat, via bluetooth, ca într-un vis în dormitorul bunicii, cu jazz-ul familiar de acasă. A doua zi am aterizat la Mizil, unde am avut la dispoziție un întreg hotel pentru noi înșine, cu prilejul zilei Cramei Viile Metamorfosis.

 

Acolo, la cramă, ne-am reunit cu Dan și Mihai, am pus alte papioane cu dop și etichete  noilor noastre

gazde: Marchizul Piero Antinori, președintele Giancorrado Ulrich, oenologii Renzo Cotarella și Fiorenzo Rista, Alfred Binder și alții, distrându-ne de minune sub amenințarea ploii și a vântului. Ba am săvârșit și o ședință foto cu Dan la costum pe post de Karl Lagerfeld într-o turmă de oi ce păștea cuminte iarba generoasă a Vadului Săpat. Seara – reuniune de grup vestic în apartamentul prezidențial din Mizil, muzică la boxa Marshall, efuziuni, ciocolată, facebook, întreaga tevatură din care se compune viața noastră de jurnaliști și boemi voiajori. Au fost oricum mai mult de o sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, am băut Pinot Noir antinorian, am privit ploaia și am ascultat vântul care răscolea acoperișurile acestei lumi precare, ne-am tratat sufletele cu Ella Fitzgerald și Amos Wilburn. A doua zi ne așteptau Marea, Dobrogea, Vinul altor plăceri.

Ploaia și frigul Mizilului încă nu ajunseseră la Murfatlar pe când poposeam la popasul omonim care aparține lui Nelu Vlădoi, viticultor de clasă din podgoria dobrogeană. Am dormit pe ritmurile unei muzici de botez la pensiunea Fântânița și a doua zi am luat drumul Mamaiei, ca să ne întoarcem la Siminoc pentru o plimbare în vie și pentru o prelungă degustare cu vreo cinsprezece vinuri, asortate cu pastramă, cu cârnați și cu ospitalitatea caldă a familiei Vlădoi. Prietenii noștri Zoli, Raluca, Andrei și Tina, dar și Mihai, vestic clasic al dormitorului bunicii, erau nevoiți să plece a doua zi spre casă din motiv de job, de duminică, de corporație, de școală, de weekend care nu poate fi prelungit în lipsa unei magii ori nebunii.

Am simțit tristețea despărțirii într-o zi ploioasă, cu nisip alungat pe alei, cu valuri enorme, cu

presimțirea sfârșitului de sezon. Ei aveau de parcurs 800 de kilometri, noi așteptam soarele de septembrie. În trei, am tot scris, am alungat norii, am colportat pe facebook știri vizuale cu meduze, cai lângă măsuța de degustare a lui Zoli, pescăruși în picaj, valuri și vapoare încețoșate. Ba am și bătut la o miuță pe nisip niște salvamari care ne-au acceptat provocarea. Am mai găsit de cuviință să pozăm o mâță extrem de fotogenică pe fundal marin cu Dan și umbrele de soare. Între două bronzări, am mai dat fuga la Constanța, La Mal, pentru niște homar și niște rosé de Vinarte la fel de irezistibil.

Ca și cum nu vizitasem destule crame, restaurante, pensiuni, am

căutat și găsit Clos des Colombes, un mic domeniu îngrijit de o franțuzoaică având rădăcini românești. IAS-ul e acum Clos, e pensiune, vinurile se străduiesc să devină la fel de interesante precum amfitrioana, crama are o pivniță nebănuită, totul se barichează, desciorchinătorul e de lemn, ecologia iese la vedere, o sperietoare alungă cu zgomot, printr-un tun legat la butelie, graurii

flămânzi ai Dobrogei. Din vie se vede minaretul comunei 23 August, biserica imensă a unei mănăstiri și un măgar care paște iarba la umbra unei clădiri străvechi, lângă o Dacie părăsită. Se disting și hotelurile stațiunii Olimp printre ciorchinii de Merlot și Viognier, dar noi o luăm către Neptun pentru o baie în mare și o reîntâlnire cu o mai veche prietenă, la restaurantul de pe lac cu chelneri amabili și nuferi și gâște hrănite cu pâine la lăsarea nopții.

N-am mai fi plecat. Marea Neagră e superbă în septembrie, mai caldă decât lumea, valurile te înalță și

te cufundă în spumă, Aradul e la fel de îndepărtat precum Budapesta, Viena ori Praga. Aveam meci însă, de old boys, la Timișoara, în Freidorf, cu echipa numită Buni Cool. Și o invitație la Bata, pentru un festival al vânătorii, cu șoimi și ulii și corbi dresați și vin premium la standul care imită dormitorul bunicii. Și iată-ne On the Road Again, pe autostrada Soarelui, la Edel House, de-a lungul Carpaților, pe asfalt, către capătul nostru vestic de țară.

C-am luat bătaie cu 5-3 și c-am privit ploaia continuă în ochii infiniți ai unui șoim nu are ori poate că are tot atâta importanță precum sfârșitul unei etape de drum. O luăm de la capăt de-acum în odăile lui Nagymama, cu gândul către Merano și Ferendia, spre noua destinație a devenirii noastre.
 

Galerie foto: Autostrada, Clos des Colombes, Domeniul Vlădoi, Expoziția, Liliac, Mare, Mizil, Viile Metamorfosis