La WineUp 2016, împreună cu douăzeci dintre frumoșii nebuni ai festinelor din urmă

Pentru câteva zile, degustările CDViN s-au desfășurat într-un cazinou. A fost un WineUp tandru, fair, salin, cu simpatici ursuleți clujeni și entuziaști și neautorizați degustători arădeni. Într-un fel am mutat VinCE Budapesta la Cluj, dat fiind că nu am încetat nici o clipă să credem că Transilvania este adevărata noastră patrie. O mică parte din clubul nostru, vreo douăzeci de nebuni frumoși ai festinelor din urmă, a părăsit astfel dormitorul bunicii pentru cazinoul clujean.

O mulțime de vestici, și totuși o mică parte a clubului, care cu mașina, care cu trenul, au luat drumul Clujului pentru a participa la a doua ediție a festivalului WineUp. Pe la șase dimineața, neobositul Zoli, însoțit de ergonomica sa Ralucă, ne-a pescuit pe mine și pe Dan din centrul Aradului, cu scopul precis de a ne duce iute și comod în capitala Ardealului. Mihai plecase cu o zi în urmă cu vechiul său Logan globetrotter și cu noua sa și discreta sa prietenă. Ceilalți, până la 20, se suiseră în mașinile proprii, ba chiar am avut și o călătoare cu trenul.

Pe drum ne-a intrat frigul în oase în scurta pauză făcută la Oradea, un oraș care s-a îngrijit înțelept de infrastructură în ultimii ani. La Cluj, Zoli a dat ture pentru un loc de parcare și pentru lămurire, înainte de a se caza cu Raluca la Hotel Transilvania. A fost un prilej de ședință foto cu duduie în oglindă și cu perne brodate cu emblema hotelieră. La ieșire, niște ursuleți antici ne făceau cu mâna de pe un acoperiș străvechi, grafitti-urile erau simpatice, dimineața rece părea chiar însorită.

Doi pași mai încolo, Cazinoul, festivalul și o sută de prieteni de salutat, de pupat, de reîntâlnit. Ioana și Mihai, organizatorii, familia Stoica, Ghislain și Angela cu o bijuterie de bebe, Giancorrado, Alfred și Adi de la Viile Metamorfosis, Luminița, Boris și Gabi de la Crama Oprișor, Ciprian, Stelian și Răzvan de la Recaș, Sorin &Co de la Rătești, Vica de la Balla Géza, Marian de la Gramma, Cătălin de la Liliac și atâția alții, și atâția alții. Între prietenii  buni, Bogdan – fost somelier al Lacertei, actual promotor al Domeniilor Bogdan, și Adi Butuc, negociant connaisseur de vinuri portugheze, doi dintre magnificii prezenți în toamna anului trecut în dormitorul bunicii. Pe la treilea, Herbert, aveam să-l întâlnim decuseară, pentru o tură prin restaurante și o cazare pentru mine și Dan în apartamentul său din cartierul cu nume cordial „Bună ziua”. La intrare Zoli-ul nostru s-a pozat pentru comparație și pentru eternitate cu Zoli-ul ROVINHUD-ului. Ne-am făcut și noi amici în persoanele agreabile de la standurile Vinimondo și Selecciona, Liviu Guțuțui și Eduardo Garcia del Amo. Cu toții reprezintă o bună parte din lumea activă a vinului românesc, de o parte și alta a standurilor, din realitatea reală ori virtuală cu arome de Cabernet și Muscat. 

 

Așadar am numărat multe crame participante: Corcova Roy&Dâmboviceanu, Crama Gîrboiu, Carastelec, Gitana Winery, Château Vartely, Liliac, Gramma, Petro Vaselo, La Salina, Avincis, Aurelia Vișinescu, Vinimondo (Italia, Chile, Argentina, Africa de Sud, Spania, Liban), Cramele Recaș, Crama Rătești, Crama Oprișor, Alira, Davino, Budureasca, Viile Metamorfosis, Happy Wines (Italia), Balla Géza, Selecciona (Spania, Chile, Argentina). N-am ajuns să degust totul, din pricina timpului scurt petrecut la festival, măsurat în ore, din pricina celor două masterclass-uri la care am participat și din alte cauze mai mult sau mai puțin administrative. Mi-au plăcut în mod special vinurile servite la standul Vinimondo, între care șampania Billecart-Salmon Brut Reserve și Barolo Dragomis 2008 de la Angelo Gaja, dar și mai multe Tempranillo cu prețuri prietenoase de la Selecciona. Am încercat cu plăcere noua Friza albă, Masi-ul 2011 Campofiorini de la Recaș, noile vinuri de la Viile Metamorfosis: Muscat Ottonel &Tămâioasă Eco 2015, Fetească Albă&Sauvignon Blanc 2015, Rosé 2015 (Merlot, Fetească Neagră, Pinot Noir) și Sauvignon Blanc 2015 Via Colțul Pietrei, toate vinurile cramei Liliac, cu deosebită aplecare către Feteasca Albă, Feteasca Regală, Sauvignon Blanc 2015 și Nectarul anului 2014, de la Crama la Salina - Sauvignon Blanc-ul Issa 2015 și Issa Rosé 2015 (Pinot Noir), de la Gramma – Cuvée Vișan Rosé 2015, de la Rătești - Cabernet Sauvignon 2013, iar la standul Château Vartely m-am încumetat să încerc un excelent distilat Speranța. Pur și simplu nu am ajuns să degust vinurile unor crame dragi ca Avincis, pe care însă le tot încerc în dormitorul bunicii, și nici pe cele de la Balla Géza și Gîrboiu, știute însă, fiindcă au pătruns recent în portofoliul clubului. 

Sâmbătă am participat la un interesant masterclass, Integrate traditional Romanian varieties in the world wine map, susținut de Peter McCombie MW la City Plaza Hotel, iar duminică la un altul, și mai și, prezentat de Dan Balaban: Davino, expresia perfectă a terroir-ului din Dealu Mare. Mi-a rămas în minte cel de-al doilea, pentru experiențele senzoriale contradictorii pe care mi le-au oferit vinurile servite. Acționarul majoritar al cunoscutei mărci valahe, Dan Balaban, a susținut o prezentare cât se poate de tehnică („n-am inventat nimic”) și de aceea cât se poate de profesională, însoțită de imagini proiectate și de un limbaj de breaslă, extrem de avizat. A fost o demonstrație de forță, cu 13 vinuri servite, în compania unor fișe tehnice (12 la număr) care descriu soiul, anul de recoltă cu toate fenomenele meteo aferente, denumirea de origine, volumul de alcool, aciditatea, pH-ul, zahărul rezidual, data recoltării, a îmbutelierii, particularitățile de vinificație, caracterizarea vinurilor și multe, multe altele. Vă mărturisesc că sunt îndrăgostit de unele dintre vinurile Davino, chiar dacă nu și de prețuri, de toate etichetele clasice, care relevă presupusa apartenență de castă spirituală a producătorului, dar nu și de stilul prezentării pe care o rezum aici.  

 

Cât despre vinuri, pentru mine, unele au fost festin, altele, un pic de chin. Nu sunt pe gustul meu, care e fără îndoială subiectiv și inventiv, primele albe servite: Făurarul Alb de Ceptura 2015, Plai Fetească Albă 2015, Iacob Sauvignon Blanc & Fetească Albă 2015, Domaine Ceptura Alb 2015, toate proaspăt îmbuteliate și poate prea grăbit prezentate. Chiar dacă promițătoare în buchet, toate transmit aceeași impresie de amăreală și postgust iute, neplăcut, de prospețime dezagreabil condimentată. Aș putea să-mi amintesc însă cu oarecare plăcere de Davino Blanc Revelatio 2015, un vin rotund, frumos, purtând amintirea proaspătă a florilor de viță-de-vie. Despre vinurile roșii am însă cele mai frumoase impresii: Făurar Roșu Ceptura 2014, dintr-un „an blamat pe nedrept”, are un bun dozaj al aromelor; Iacob Roșu 2013, echilibrat și integru, poartă amprenta Cabernet-ului; Monogram Fetească Neagră 2013, cu notele sale de vanilie și cacao, e un vin mare. Am trecut apoi la: Davino Rouge Domaine Ceptura Roșu 2008 – dominat de caracterul Feteștii, cu buchet estompat dar frumos, cu note puternice de prune uscate, cu generozitate sublimă în postgust; Davino Rouge Domaine Ceptura Roșu 2010 – iute și astringent, nu atât de expresiv ca 2008, dar complicat și viu, în nici un caz feminin; Davino Rouge Domaine Ceptura Roșu 2012 – în care Cabernet-ul e stăpânul, foarte apropiat în ale sale de cel din 2010, poate cu un plus de condiment și cu un postgust mai lung, cu o complexitate ce se descoperă treptat de parcă te-ar încerca, de parcă ar vrea să vadă de ai răbdarea așteptării. La urmă, Davino Flamboyant 2012 și-a dezvăluit buchetul splendid, eleganța cuceritoare, strălucirea specifică unei bijuterii. Cu nas mai discret, cu bună aciditate și cu o subtilitate a dezvăluirii în postgust,  Davino Flamboyant 2010 se dovedește la rându-i o altă minunată ființă care trăiește în sticlele acestei mărci superpremium.

 

Nu pot decât să mă închin celor care au îngrijit viile și oenologului care a elaborat aceste vinuri roșii, iar în ce-l privește pe stăpânul moșiei, de la care am și aflat că anumite vinuri, anumite magnumuri sunt atât de puține că nu ajung decât la o clientelă intangibil de selectă, lui nu pot decât să-i exprim regretul meu că nu ar fi de nasul celorlalte caste românești aceste licori. De aceea mă voi mulțumi să servesc fără regret, între altele, împreună cu prietenii mei din club ce poartă modesta insignă cu motanul Lucky (antreprenori, dascăli, manageri, medici, ingineri, avocați, custozi de muzee, negocianți de vinuri, notari, jurnaliști, magistrați, artiști, oenologi, oameni care muncesc cu mintea și cu mâinile), dar și cu omul nostru din Panama care se ocupă de treburile casei din satul Ferendia, câte un magnum de Bauer, de Petit Verdot 2013 de pildă, sau câte unul de Știrbey, de Merlot 2007, sau poate chiar și ceva Saar Riesling Sekt brut – Weingut van Volxem 2007. Pentru că vinurile, ca și lumina, ca și frumusețea, sunt menite să fie bucuria tuturor.

 

Am uitat să mai spun că sâmbătă am petrecut o seară memorabilă la Bricks, în compania prietenilor clujeni Herbert și  Bogdan, dar și a portughezului Adi, împreună cu vinurile aferente de prin Minho și Dão, dar și de pe Domeniile Bogdan, alături de preparate gastronomice de cea mai înaltă clasă. Și că duminică am trecut cu Dan pe la Maimuța plângătoare, local cu istoric pitoresc din buricul târgului al cărui restaurant concurent fusese cândva Gaura dulce.

După masterclass, din pricini obiective, ni s-a făcut de plecare. Pe drum am săvârșit o ședință de shooting cu bannerele sugestive ale orașului nostru preferat din Transilvania, dar și cu bisericile și peisajele Turzii. Un mic popas la restaurantul Sarea-n bucate de lângă salină ne-a dezvăluit că fetele de la Crame România, Alina&Mona, au fost mai iute de picior virtual decât performerul facebook al clubului, dar ne-a oferit și ocazia unui prânz tradițional și a unui shooting cu cățelul rubicond al localului și cu un fazan care nu reușea să depășească un enervant gard de delimitare a proprietăților umane.

La Arad, înainte de nani, am devorat împreună cu Zoli&Raluca una dintre fabuloasele prăjituri ale Pivnicerei, cu dor de Cluj și de prietenii care au făcut ca toate acestea - rânduri, experiențe, plăceri nevinovate – să fie cu putință.

Galerie foto: Pe drum, Festivalul, Masterclass, Vario

Vacanță de septembrie prin România de asfalt, de vin și de apă

 
A fost un septembrie minunat. De o expoziție la care am lucrat cu anii, de niște vizite la crame și de puțină mare am avut nevoie ca să ne dăm seama de asta. Și n-am ajuns să înșirăm încă toate cuvintele, toate poveștile din pricina unor călătorii, degustări, experimentări parcă fără sfârșit prin România de asfalt, de vin și de apă.
Adevărul e că nu ratăm nici un prilej de voiaj, de degustare ori de expoziție. E  de ajuns să-i vină lui Dan o idee trăsnită ca eu să mă enervez previzibil dar creativ, și Zoli s-o și croiască în lemn, PAL ori PFL în fabrica lui de mobilă dar mai ales de vise de la marginea Aradului. Acum lui Dan i-a cășunat să strângem toată munca noastră într-un singur loc: fotografii, podgorii în miniatură traversate de trenulețe cu chipul lui Lucky Motanul, picturi în vin, bijuterii de culoarea licorii preferate, obiecte îmbrăcate în dopuri, sticle transformate în lămpi ale lui Aladin și vinuri, multe vinuri, de la prietenii de pretutindeni. 

 

Mi-am petrecut vara selectând poze, tăind etichete, lipind autocolante și mi-a făcut o imensă plăcere,

sentiment care urmează firesc enervării. În ziua cea mare, vântul ne-a răsturnat pozele și ne-a distrus soclurile, standul a fost luat pe sus și transformat în drapele, norii erau gata-gata să aducă ploaia. Însă totul s-a liniștit în cele câteva ore în care sute de oameni au putut să vadă și să guste un pic din modul nostru de viață, de reverie, de creație, în Podgoria Artelor. Fără un mic ajutor din partea prietenilor, care în cazul de față s-au numit Zoli și Raluca, Tina și Andrei, Gabi, Herbert, Mariana, Cătălin, și fără alții pe care nu apuc să-i pomenesc aici, nimic nu ar fi fost însă posibil. Seara, am strâns  totul în jumătate de oră, am umplut un garaj cu mai marile sau mai micile noastre obiecte de artă și ne-am pregătit de o vacanță ce începea a doua zi dimineață.

 

Aveam trei invitații de onorat și cel puțin o vizită la cramă de făcut în câteva zile. După un nou flashtasting pe autostradă, Dan și Mihai au petrecut la București,

la patru ace, o seară superbă în compania patronului cramei Liliac. Și-au pus și i-au pus lui Herr Alfred Beck papioane cu etichetele cramei, au fost ospătați cu bunătățile unui mare chef și s-au bucurat la superlativ de clipă. Noi, ceilalți, Vali și Adina, Andrei și Tina și Zoli și Raluca, ne-am reunit în aceeași seară la Edel House, o excelentă pensiune din Râșnov pe care o recomandăm tuturor călătorilor prin România. Andrei a avut grijă să aducă cu sine o boxă Marshall ultimul răcnet, așa încât ne-am delectat, via bluetooth, ca într-un vis în dormitorul bunicii, cu jazz-ul familiar de acasă. A doua zi am aterizat la Mizil, unde am avut la dispoziție un întreg hotel pentru noi înșine, cu prilejul zilei Cramei Viile Metamorfosis.

 

Acolo, la cramă, ne-am reunit cu Dan și Mihai, am pus alte papioane cu dop și etichete  noilor noastre

gazde: Marchizul Piero Antinori, președintele Giancorrado Ulrich, oenologii Renzo Cotarella și Fiorenzo Rista, Alfred Binder și alții, distrându-ne de minune sub amenințarea ploii și a vântului. Ba am săvârșit și o ședință foto cu Dan la costum pe post de Karl Lagerfeld într-o turmă de oi ce păștea cuminte iarba generoasă a Vadului Săpat. Seara – reuniune de grup vestic în apartamentul prezidențial din Mizil, muzică la boxa Marshall, efuziuni, ciocolată, facebook, întreaga tevatură din care se compune viața noastră de jurnaliști și boemi voiajori. Au fost oricum mai mult de o sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, am băut Pinot Noir antinorian, am privit ploaia și am ascultat vântul care răscolea acoperișurile acestei lumi precare, ne-am tratat sufletele cu Ella Fitzgerald și Amos Wilburn. A doua zi ne așteptau Marea, Dobrogea, Vinul altor plăceri.

Ploaia și frigul Mizilului încă nu ajunseseră la Murfatlar pe când poposeam la popasul omonim care aparține lui Nelu Vlădoi, viticultor de clasă din podgoria dobrogeană. Am dormit pe ritmurile unei muzici de botez la pensiunea Fântânița și a doua zi am luat drumul Mamaiei, ca să ne întoarcem la Siminoc pentru o plimbare în vie și pentru o prelungă degustare cu vreo cinsprezece vinuri, asortate cu pastramă, cu cârnați și cu ospitalitatea caldă a familiei Vlădoi. Prietenii noștri Zoli, Raluca, Andrei și Tina, dar și Mihai, vestic clasic al dormitorului bunicii, erau nevoiți să plece a doua zi spre casă din motiv de job, de duminică, de corporație, de școală, de weekend care nu poate fi prelungit în lipsa unei magii ori nebunii.

Am simțit tristețea despărțirii într-o zi ploioasă, cu nisip alungat pe alei, cu valuri enorme, cu

presimțirea sfârșitului de sezon. Ei aveau de parcurs 800 de kilometri, noi așteptam soarele de septembrie. În trei, am tot scris, am alungat norii, am colportat pe facebook știri vizuale cu meduze, cai lângă măsuța de degustare a lui Zoli, pescăruși în picaj, valuri și vapoare încețoșate. Ba am și bătut la o miuță pe nisip niște salvamari care ne-au acceptat provocarea. Am mai găsit de cuviință să pozăm o mâță extrem de fotogenică pe fundal marin cu Dan și umbrele de soare. Între două bronzări, am mai dat fuga la Constanța, La Mal, pentru niște homar și niște rosé de Vinarte la fel de irezistibil.

Ca și cum nu vizitasem destule crame, restaurante, pensiuni, am

căutat și găsit Clos des Colombes, un mic domeniu îngrijit de o franțuzoaică având rădăcini românești. IAS-ul e acum Clos, e pensiune, vinurile se străduiesc să devină la fel de interesante precum amfitrioana, crama are o pivniță nebănuită, totul se barichează, desciorchinătorul e de lemn, ecologia iese la vedere, o sperietoare alungă cu zgomot, printr-un tun legat la butelie, graurii

flămânzi ai Dobrogei. Din vie se vede minaretul comunei 23 August, biserica imensă a unei mănăstiri și un măgar care paște iarba la umbra unei clădiri străvechi, lângă o Dacie părăsită. Se disting și hotelurile stațiunii Olimp printre ciorchinii de Merlot și Viognier, dar noi o luăm către Neptun pentru o baie în mare și o reîntâlnire cu o mai veche prietenă, la restaurantul de pe lac cu chelneri amabili și nuferi și gâște hrănite cu pâine la lăsarea nopții.

N-am mai fi plecat. Marea Neagră e superbă în septembrie, mai caldă decât lumea, valurile te înalță și

te cufundă în spumă, Aradul e la fel de îndepărtat precum Budapesta, Viena ori Praga. Aveam meci însă, de old boys, la Timișoara, în Freidorf, cu echipa numită Buni Cool. Și o invitație la Bata, pentru un festival al vânătorii, cu șoimi și ulii și corbi dresați și vin premium la standul care imită dormitorul bunicii. Și iată-ne On the Road Again, pe autostrada Soarelui, la Edel House, de-a lungul Carpaților, pe asfalt, către capătul nostru vestic de țară.

C-am luat bătaie cu 5-3 și c-am privit ploaia continuă în ochii infiniți ai unui șoim nu are ori poate că are tot atâta importanță precum sfârșitul unei etape de drum. O luăm de la capăt de-acum în odăile lui Nagymama, cu gândul către Merano și Ferendia, spre noua destinație a devenirii noastre.
 

Galerie foto: Autostrada, Clos des Colombes, Domeniul Vlădoi, Expoziția, Liliac, Mare, Mizil, Viile Metamorfosis