sâmbătă, 29 octombrie 2011

Vintest cu tâlc pentru Pivnicer şi Pivniceră

Un bun prieten, patron de restaurant în Timişoara, spunea plin de tâlc că există multe vinuri bune, dar că în cele din urmă contează cine ţi le vinde şi cu cine le bei. Şi spunea asta după ce renunţase la câteva mărci autohtone, de prestigiu, din cauza unor şperţari care l-au supărat. Se gândea la lipsa de parolism şi de promptitudine şi la mica, tradiţionala ciupeală care îi caracterizează pe cei care trăiesc din vânzari, la nivelele mai joase ori mai înalte ale ierarhiei.
I-am dat fără îndoială dreptate. Şi ne vedem în continuare de ale noastre, de ale Pivnicerului, Vestik-ului şi Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi, selectându-i cât se poate de atent pe cei care ne sunt cunoscuţi, apropiaţi, colegi de club. Într-un fel, în lumea reală, ei sunt vizitatori unici, deci siguri, ai clubului nostru. Să spunem că unul dintre criteriile de selecţie ar fi acela că un "vestic" trebuie să fie capabil să călătorească fără mofturi de la Ferendia la Florenţa, să se mute din căruţă în limuzină fără să strâmbe din nas, să treacă din SUV în autocar fără grimase de mare domn ieşit din sulă de prinţ. Că trebuie să fie un om decent, obişnuit, fără aere de snob şi fără pretenţii de vedetă.
În ultimul weekend, în vreme ce Pivnicerul aranja prin casă amintiri, damigene şi bibelouri, consemnat locului de un motiv trist şi iremediabil, Pivnicera călătorea deasupra norilor alături de un alt "vestic", spre salonul Vintest, eveniment important din lumea vinului petrecut la Bucureşti la sfârşit de octombrie.
La dus, pe aeroportul timişorean, numai lume bună învelită în ţoale de firmă, cu ochii daţi pe spate, cu trufia de rigoare a călătorului de cinci stele. Valeriu Argăseală butona ceva la laptop, înconjurat de umbra înfrângerii din meciul de cupă cu Poli. Voiajul a fost condimentat în mod plăcut de ceremonia de retragere a pilotului care a condus aeronava de la Timişoara la Bucureşti. Nicolae Cireaşă a fost întâmpinat cu fanfară, aplauze şi ziarişti pe Aeroportul Henri Coandă, un moment emoţionant pe care l-au împărtăşit cu bucurie şi respect toţi pasagerii.
Cât despre Vintest, a fost întâmplare interesantă însă restrânsă din lumea vinului, în care ai putut afla în câteva clipe cine e necăjit şi cine e vesel, ce plecări şi ce falimente se anunţă, câte decizii proaste sau bune poate lua un manager nepriceput la vin. "Vesticii" s-au întâlnit cu mai vechi ori mai noi prieteni, împărtăşind planuri şi proiecte care implică o viitoare colaborare în materie de publicitate, degustare şi chiar vânzare de vin. Ne-am bucurat iarăşi de de ospitalitatea lui Dan Săvulescu şi a companiei SERVE, de compania agreabilă a lui Louis Heriard Dubreuil şi a Roxanei Sabău şi ne-am reîntâlnit cu Luminiţa Tzakis şi vinurile de la Oprişor şi cu Vica Necula şi vinurile de la Budureasca. Pe Sorin Trandafirescu l-am găsit de această dată departe de standul Senator Wine, promovând produsele Cramei Gârboiu.
La Bucureşti, ca mai peste tot, bate vântul tăios al toamnei şi al crizei. Asta nu ne-a împiedicat să facem însă planuri concrete, să vorbim de viitoare degustări şi flashtasting-uri cu cele mai bune vinuri de pe piaţă.
La capitolul reîntâlniri plăcute o putem adăuga pe aceea cu prietenii de la Enira şi Alira, pe cea cu somelierul Sergiu Nedelea şi maestrul bucătar Ştefan Bercea, dar şi revederea unor amici bloggeri/oameni de afaceri. La standul Good Point, alături de Răzvan Avram şi Ana Maria Nazarie, a fost binevenită o cafea la nisip, iar George Mitea ne-a împărtăşit câteva aprecieri elogioase la adresa evoluţiei cupajului de vin alb Golem al Cramei Basilescu.
Poate că s-a vorbit mai puţin despre vin şi mai mult despre context. Am numărat câteva absenţe notabile ale unor producători anunţaţi deja ca participanţi la eveniment. Pivnicera însoţită de "vestic" s-a bucurat şi de un intermezzo special, de o călătorie de plăcere la locuinţa de vară a lui Dan Săvulescu de la Corbeanca, în compania căţelului Bilă, a motanului Pisu, a două ghiulele romane şi a vinurilor de colecţie păstrate într-o "groapă" aparte. La o adică, e cât se poate de incitant să traversezi România cu avionul într-o zi de toamnă cuminte, să iei pulsul unui salon de vinuri, să serveşti masa la restaurantul libanez şi să faci o scurtă ieşire în decorul unei locuinţe de vară, alături de un bun amic şi de întreaga sa menajerie afectuoasă. De rest s-a ocupat Vica Necula, care, aidoma lui Dan Săvulescu, a reuşit să-i facă pe "vestici" să se simtă la Bucureşti ca acasă.
A fost o întâlnire cu vinurile şi cu producătorii, de plăcere şi de afaceri, în care am numărat pixelii viitoarelor postări pe blog şi pe site-uri. Am făcut cunoştinţă şi cu vinurile unor producători noi, între care Aurelia Vişinescu, am pus ţara la cale cu reprezentanţii firmei BTC Glass Design, aflând totul în materie de accesorii de vin, şi am savurat cu o încântare greu de povestit complexitatea vinului Smerenie.
Chiar dacă unii ar putea spune că salonul nu a satisfăcut cele mai înalte aşteptări, rămâne de apreciat efortul organizatorilor într-o perioadă de criză, în care e de înţeles că gândurile oamenilor nu se îndreaptă cu prioritate către vinurile premium. În ce priveşte gândurile "vesticilor", acestea o iau binişor în direcţia marilor vinuri viitoare. Sunt câteva lansări pe care le aşteptăm cu mare interes, între ele numărându-se, pe termen scurt, cea a noului Cuvée Charlotte, iar pe termen mediu, cele ale creaţiilor lui Răzvan Macici la Murfatlar.
Escapada oenologică de weekend la Bucureşti a luat sfârşit seara târziu, atunci când avionul se pregătea să aterizeze la Timişoara. În aeronavă, Meme Stoica îşi juca rolul de vedetă călătoare în căutare de patron, după un şir nesfârşit de înfrângeri în numele şi larma marelui, incomensurabilului Gigi Becali. La întoarcere, Pivnicera călătorise fortuit la business class, alături de un bun amic, camarad de presă, de club, de bucurii şi tristeţi pe parcursul a peste două decenii. S-au revăzut, la sosirea pe aeroport, cu un vechi cunoscut, coleg de ziar la începutul anilor '90, acum manager respectabil la una din multinaţionalele lumii. Omul rămăsese interzis, nemaifiind în stare să schiţeze nici un gest, în afară de cel de rămas bun, ba chiar întorcând privirea şi părăsind grăbit locul faptei. Probabil că o percepuse pe Pivniceră ca aflându-se într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un anturaj şi mai nepotrivit...
Asta nu ne împiedică, nu-i aşa, să râdem cu poftă, într-un final, de întreaga situaţie, potrivind, post-factum dar cu Smerenie, verighetele pe degetele fiecăruia şi lustruindu-le uşor cu ajutorul taninilor scurşi pe mână, deliberat ori din greşeală, în liniştea desăvârşită a vinotecii arădene. Au trecut proba timpului, nu şi-au pierdut deloc strălucirea, chiar dacă au împlinit 18 ani.
La urma-urmei, şi asta se cheamă Vintest, nu-i aşa?



vineri, 21 octombrie 2011

Proiect sumar de oeno-paradis pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi

Poate nu aţi observat, ocupaţi cu grijile supravieţuirii, cu rutina zilnică a respiraţiei, că plouă şi drumurile sunt mai lungi, că toamna iar îneacă sufletul în fum. E vremea să mă ascund în cochilie, în underground, să citesc etichete de vin, să ascult sunetul ploii, să fac mărturisiri despre lucruri greu de înţeles, ca o muzică improvizată ce nu şi-a epuizat şirul de imagini.
Am tras o linie peste toate cele din urmă, o graniţă numai de mine ştiută între amintirile recente şi scenariile viitoare. Înlăuntrul singurătăţii motanii dorm pe caloriferele calde, vinurile îmbătrânesc neatinse şi chiar nimic nu tulbură intimitatea ascunzişului urban. În afară, totul e un amestec de întâmplări şi lansări, de lucruri care se cuvin ori nu se cuvin, de atingeri pure şi întinări voluntare, de sincerităţi trecătoare şi minciuni eterne.
Citesc un roman al cărui erou îşi aşteaptă într-o celulă execuţia, cu gândul zburând la aventuri morale în Congo, Irlanda şi Amazonia. Din când în când fac inventarul vinurilor nedestupate: M1, 3 Hectare, Drăgaica... Afară, într-un parc central, arădenii fac gălăgie în faţa unor scene cu politicieni şi formaţii populare, pe lângă tarabe cu fum, ţâmpi şi vinuri prea dulci. Cică e un festival. Mie însă mi s-a făcut dor de Florenţa, de străzile altora, de mările altora, de Mediterana şi campanile, de legăminte şi suveniruri de pe Ponte Vecchio. În ultima vreme n-am mai ieşit însă dincolo de linia orizontului, drumurile au fost scurte şi precise, iar mâinile au reparat obiecte, refuzând să mai scrie cuvinte, să mai apese tastaturi, să mai deseneze în aer mişcări elaborate de salut.
Am înşurubat nişte prize şi nişte becuri şi lumina din ele, am cârpit acoperişuri, am privit de sus geometriile satului natal, biserica şi plaţurile, verdele încă viu de octombrie. În minte am tot felul de proiecte, de paradisuri terestre pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi. În gând am şi plantat mai multe mii de fire de vie din soiuri nobile, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Chardonnay, Sauvignon Blanc, cumpărând câteva plaţuri în jurul casei, defrişând pomii bătrâni ai grădinilor părăsite, punând în loc lăstari şi mlădiţe. Iar casa părintească am transformat-o pe dată în destinaţie de vacanţă şi chiar de weekend, pentru cei care vor să evadeze din jungla de asfalt. Mai văd undeva prin fundoanea grădinii o baltă cu crapi şi sălcii plângătoare, cu insule şi luntre, cu caraşi aurii sclipind nevăzuţi într-un adânc cuminte, vernil. Şi pe voi, puţinii mei cititori de pretutindeni, la o masă cu decantoare şi frapiere.
Cât trebuie să treacă însă de la gând la concret, de la idee la întruparea sa? De câţi bani, de câtă voinţă şi încăpăţânare e nevoie, de câţi meşteri imperfecţi şi uşor beţivi, de câte drumuri şi câtă sudoare?
Mai văd acolo, în punctul acela distinctiv numit Ferendia, în pixelul înlărgibil de pe Google Satelit, o minicramă şi mulţi prieteni cu mâinile cufundate în boabe de struguri şi must. O fac în timp ce urc pe acoperişul coşcovit al grajdului centenar, crăpând ţiglele străvechi, punând olane pe coamele slăbite şi mortar şi amprentele mâinii de orăşean. Toată construcţia aduce cu un peşte bătrân, anistoric, cu un leviatan îmblânzit, cu o balenă cu cocoaşă eşuată pe o colină bănăţeană, la o margine de ţară cu climă blândă şi oameni trişti. Eu şed deasupra ei şi oarecum deasupra lucrurilor, ca un inginer de vise, renovând totul, aşa cum prelucrezi cu un program sofisticat chipurile străbunicilor din pozele îngălbenite, purtând ridurile trecerii, ştampila nevăzută a războaielor şi durerilor trecutului.
În rest, simt că va fi bine. Mai am nevoie doar de cineva care să-mi procure via şi să mă înveţe totul. Să sap, să semăn, să tai, să leg, să întind, să storc, să fermentez, să degust, să mă îmbăt şi altfel decât în cuvinte.
Există acolo, în locul şi timpul de care vă vorbesc aici, chiar şi o pivniţă. Oamenii locului îi spun podrum, împrumutând termenul sârbesc. Podrumul e acum un loc umed, inundat şi mucegăit, în care şed sacii de cartofi şi morcovi în nisip şi rădăcini de hrean şi sticle cu păianjeni şi tot felul de recipiente cărora nu li s-a găsit încă o destinaţie. Eu am şi înlocuit deja pe planşetă uşile putrezite cu nişte porţi ţintuite, desenând arcadele vinotecii viitoare. Ba am şi săpat până la talpa fundaţiei, spărgând cu picamerul cimentul grosier, umplând golul cu balastru şi izolaţii de tot felul, potrivind o gresie de culoare caldă, aşezând în arcade sticle de la Recaş, Oprişor, SERVE, Basilescu, Enira şi Prince Ştirbey, ba chiar şi unele purtând marca proprie, pe ani. 2023, 2024, 2025 şi aşa mai departe. Ori poate că sunt prea optimist înşirând aceşti ani, proiectând vii şi baricuri şi recolte imaginare.
Dacă nu, dacă greşesc, dacă totul e o utopie, îmi place totuşi să povestesc despre ea. Ştiu că fiecare e înlănţuit, captiv între limitele propriului job, ale unor ritmuri zilnice, ale unor reguli care trebuie respectate. De aceea îmi permit să evadez de unul singur pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul cuvintelor. Aşa că trasez în podrum, peste morcovi şi sfeclă roşie, arcade şi lumini de vinotecă, sticle cu embleme nobiliare în relief, butoiaşe cu nume aproape ungureşti, pahare şi tirbuşoane şi termometre care măsoară temperatura acestei imaginaţii. Am pavat şi curtea, am plantat şi gazonul, am montat burlanele şi săpat rigolele. Dacă totul merge bine şi nici o crăpătură nu se va mai insinua o vreme pe zidurile casei, mă gândesc să invit acolo şi nişte conţi şi nişte prinţi din lumea vinului. Să vorbim de centrul viticol Tirol, să ne simţim cu toţii aproape tirolezi, să organizăm flashtasting-uri în cele mai bizare locuri, să simţim că trăim cu adevărat.
Când se termină cuvintele, aud iarăşi sunetul ploii şi spleen-ul oraşului chezaro-crăiesc. E de ajuns să urc cele câteva trepte care mă despart de lumea exterioară, de muchiile tăioase ale realităţii, ca să înţeleg distanţele dintre obiecte şi reprezentarea lor. Sau mai exact, pe cele dintre reprezentare şi obiectele care încă n-au fost create. Şi-atunci mă văd nevoit să pun capăt poveştii, chiar dacă-mi spun, în sinea mea, că nu va trece prea multă vreme până când mă voi întoarce din nou la planşetă.

duminică, 9 octombrie 2011

Grappa de Ferendia pentru tatăl meu, pentru Excelenţa Sa şi pentru prietenii din lumea vinului

Nici nu ştiu cum să încep, acum, când îmi propun să vorbesc despre un sfârşit. Aş putea povesti mai întâi despre cele din afară, de un septembrie cald care s-a dus, cu miros de struguri striviţi de picioare goale de fată, despre sărbători şi recepţii şi vinuri care vor cuceri lumea. Aş putea descrie nopţile cu lăutari şi plantaţiile cu struguri albaştri şi zarva şi forfota oamenilor în vie.
Un vânt rece de octombrie care ia totul şi-l învârtejeşte şi-l duce direct în iarnă îmi schimbă pe dată cuvintele, pasiunea, imboldul. Şi-atunci mă văd nevoit să scriu mai mult despre cele dinăuntru, despre întâmplările din sufletul meu.
Prietenii m-au invitat la o recepţie care a avut la reşedinţa ambasadorului SUA, dar şi la o dublă inaugurare la Murfatlar, ca şi la sărbătoarea recoltei de la Aliman. N-am putut să fiu acolo, deşi, într-un fel, am fost. Şi dacă nu mă credeţi, am dovada: într-un anume folder din computerul meu puteţi găsi o mulţime de poze cu oenologul Răzvan Macici, cu şiruri de pahare şi basoreliefuri cu amfore şi viţă-de-vie şi steguleţe americane lângă steguleţe româneşti alături de vinuri în frapiere şi chipul distins al Excelenţei Sale Mark H. Gitenstein şi toată strălucirea acestor evenimente mondene ori câmpeneşti. Aud muzica lăutarilor şi discursurile şi zgomotul plăcut al vinului izbind rotunjimile paharelor. Şi simt acelaşi vânt care umflă părul acelor privilegiaţi care au fost atunci şi acolo, la lansări şi sărbători şi recepţii. Şi văd cum se înfoaie fustele dansatoarelor pirande şi citesc norii prin transparenţa paharelor pe care scrie Alira şi mă întreţin cu domni, domnişoare şi domniţe în lumina pală a lămpilor vreunei reşedinţe diplomatice. Şi-l urmăresc pe Răzvan Macici dând pe butoaie autografe pentru Vestik şi cineva pune la pick-up pentru mine muzica strivirii boabelor de Merlot şi-mi miroase a Bărăgan şi a Dobroge, a Vechi Regat şi republică populară în care totuşi au venit americanii.
Mi-aş fi dorit să o facă mai de mult, din vremea în care Tata asculta plin de speranţă Europa Liberă iar Noël Bernard prevestea timpuri mai bune şi Neculai Constantin Munteanu depăna basmul căderii comunismului. Dacă nu pentru mine, copilul nedumerit cu cravată roşie de pionier, măcar pentru părintele meu care apucase să trăiască liber în Regatul României înainte de inventarea RPR şi RSR. E bine, e minunat însă şi aşa, ca lucrurile să se întâmple mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucur nespus că s-au întors moşierii şi burghezii, că vinurile au devenit premium. Îmi place enorm acest cuvânt, e unul domnesc, bate a trufie socială, a huzur, a inegalitate şi hedonism, bate a libertate individuală. Ne permitem luxul, rafinamentul de a discuta despre vin într-o lume a crizelor de tot felul. Nişte conţi şi nişte grafi investesc în noi, în pământul dobrogean, lumina vine totuşi de la Apus.
Mă gândeam la toate acestea, la American Food and Wine - Taste and Dream, la inaugurarea noii crame de la Murfatlar şi la sărbătoarea de la Aliman, nu călătorind înspre ele, ci luând-o încet către Ferendia, spre satul meu natal. Şi nu din cine ştie ce habotnicie, ci pur şi simplu fiindcă Tata, sătul de lunile petrecute pe un pat de spital, hotărâse să moară acasă. De fapt, în ultima vreme, toate drumurile mele au dus către acest sat de care poate nu aţi mai auzit niciodată şi niciunde în altă parte decât pe acest blog cu aromă de Cabernet Sauvignon.
Am călătorit către un deznodământ. Şi totuşi, porumbeii au continuat să zboare, albinele să roiască, poamele să se coacă în grădina de acasă. Pe drumul de ţară, o căruţă ducea fânul către casă, trasă de cai cuminţi, mânaţi de o mumă şi de un taică ale căror nume aproape că le-am uitat. Şi fiindcă Tata nu mai putea să umble şi nici măcar să-mi povestească de toate cele care au fost, de deportare, de război, de închisori, de Majestatea Sa, a trebuit să mă ocup eu de toate celelalte, de cele curente.
De culesul strugurilor şi al prunelor, de făcutul vinului şi al răchiei, de reparatul casei.
Povestea asta nu se termină niciodată. Pomii vor continua să înflorească, via să facă lujeri, oamenii să râdă şi să geamă. Grajdul s-a coşcovit, m-am suit un pic pe coama sa, să pun ţiglele la loc, să-mi fac vânt ca porumbeii. Nu mai aveam însă cupa de tulei pe care să mă arunc şi-n care să alung şoarecii trecutului ce-mi umblau prin mânecile treningului de copil. În schimb am putut citi anul 1955, de fabricaţie a celei mai tinere dintre ţiglele acoperişului. Restul or fi de la Casa Bătrână, de pe la începutul veacului trecut.
Chiar dacă piere o întreagă lume, poate că lumea nu se destramă o dată cu Tata, poate că abia începe. Poate că începe iarăşi. Pentru el am cules strugurii şi i-am zdrobit boabă cu boabă, am stors mustul şi i l-am dat să-l guste şi să-l aprobe. Au mai trecut nişte zile şi nişte nopţi în care am conversat despre ale noastre, prin geamul peretelui netencuit al grajdului, cu Vasile, omul care are grijă de Tata pe patul de moarte. Şi am vorbit cu calul vecinului, despre mânji, umbră, coasa din iarbă şi stele căzătoare. Pe urmă am făcut focul şi-am pus la lucru cazanul de aramă în care Tata fierbe ţuica din cele mai grele timpuri. A ieşit bună, din toate: din prune, din mere şi pere, şi mai ales din comină, din ceea ce mai rămas după presarea boabelor de strugure. A ieşit o grappa minunată, de 38 de grade, purtând în sine savoarea strugurelui sublimat.
Închin un pahar din această băutură, pe care am făcut-o mai ales de dragul Tatălui meu, în cinstea domnului ambasador şi a prietenilor care m-au invitat cu săptămâni în urmă la sărbătorile lor. Într-un anume fel, am fost totuşi împreună, chiar dacă atât de departe, ca decor, trăire, acţiune. Măcar într-un folder mic şi galben din colţul monitorului, pe care l-am numit "Grappa de Ferendia", şi măcar în această postare de octombrie în care suflă deja vântul aspru al iernii.