De pe un
blog simpatic, Ulițarnica, preiau
și eu o cugetare a scriitorului comunist portughez José Saramago,
laureat al Premiului Nobel, însă nu pentru convingerile sale politice: Fericirea
are multe chipuri. Călătoria este, probabil, unul dintre ele.
S-a făcut
11 mai, a patra zi a călătoriei noastre europene. Aflați în căutarea fericirii,
ne-am propus să 
colindăm astăzi prin Alentejo, provincie din sudul Portugaliei,
învecinată cu Algarve. Studentul Dani ne așteaptă la patiseria Trigo Dourado cu câte un tradițional pastel de nata, e ora 9 și noi am
devenit un pic portughezi. Avem mașină franțuzească, fie ea și închiriată,
înțelegem tot ceea ce citim, ne-am format deja preferințele culinare.
E drum de
vreo oră și jumătate până la Beja, prima noastră destinație, ieșim pe
autostrada A2 care 
leagă Lisabona de sudul țării și apoi facem la dreapta pe
drumul național IP2. Un peisaj de-acum familiar se derulează de-a lungul
șoselei, castele, plantații de vie, livezi de măslini, biserici fata morgana și
câte o barză în cuibul cocoțat pe vreun 
turn pe care scrie Bom viagem, adică „Drum bun”. Suntem în Alentejo, în „além –Tejo”, adică „dincolo de
Tejo”, la sud de râul Tejo, în regiunea agrară a Portugaliei. E agrară din
timpuri imemoriale, cele memoriale datând din vremea romanilor, ai căror
istorici i-au pomenit câmpurile de cereale. Având puțin peste 27.000 kmp,
Alentejo e a doua regiune ca întindere, după Beiras, ocupând cam 30% din
suprafața Portugaliei. În același timp, e și cea mai slab populată, numărând
puțin peste jumătate de milion de locuitori.
În Beja,
găsim o stradă umbroasă, perfectă pentru parcare, și o luăm la pas către
cunoscutul său castel, 
pe care Dani l-a vizitat deja. E sâmbătă și zi de piață,
trecem printre tonete și remorci cu legume și fructe, cu păsări de vânzare,
printr-o lume pestriță, multirasială. Ne aflăm în centrul vechi al acestui
orășel, porumbei negri dau contrast colțurilor văruite de clădire, câte un
cățel anonim și câte un graur pe fundal cu vegetație aproape luxuriantă, în care
se disting niște flori delicate.
Castelo de Beja, castelul medieval care adună
toți turiștii ajunși aici, are un donjon ce urcă și tot urcă 
spre cer. Măsurând
42 de metri, acesta ar fi cel mai înalt turn de apărare din întreaga Peninsulă Iberică,
un motiv în plus să ne suim în el. Mai cuminte, mai domestică, Adina se
refugiază pe terasa unei cafenele din apropiere, zâmbind când dau zoom
Canonului meu străvechi, care a supraviețuit inclusiv unui naufragiu pe Dunăre.
În trei, 
urcăm
pe zidurile cu creneluri și apoi în donjon, panoramând o câmpie cu silozuri, livezi
și mori de vânt. În aer flutură niște
steaguri ale Portugaliei, păsările zboară printre turle cu clopot și giruete cu
îngeri și navigatori, un copilaș gonește cu bicicleta prin curtea castelului.
Prin ferestrele de forma găurii de cheie se disting străzile întortocheate ale
acestei capitale de district, lăcașurile străvechi și câte un trecător de
mărimea furnicii, contemplând vreun detaliu de fațadă.
Scările
sunt relativ ușor de urcat, ne duc deasupra lumii, câmpia se întinde în jurul nostru,
mărginită de
de vreo colină molcomă, presărată cu arbori. Ședem în vârful
acestui peisaj pașnic, pe pietrele străvechi, care de-a lungul secolelor au
fost martorele multor războaie lupte și crime. Apărătorii s-au luptat cu
eliberatorii, aceștia din urmă au devenit apoi apărători și au avut de-a face
cu alți eliberatori și 
tot așa, de-a lungul unei istorii care obișnuiește să
fie tragică. Pe la 12 și un pic, scoborâm din cel mai înalt donjon iberic și
trecem prin piața care s-a golit de oameni, pe lângă o tanti cu cățel care se
odihnește la umbră. Niște motocicliști în coloană tulbură liniștea acestui orășel
de la marginea lumii, iar noi pornim către Évora, capitala regiunii.
Același
peisaj donquijotesc, presărat cu câte o așezare
măruntă, cu câte un banner cu Chega, care 
anunță: Portugal precisa de uma limpeza („Portugalia are nevoie de
curățenie”). Fără să știm, aveam să-i dăm dreptate partidului portughez de extremă
dreapta la sfârșitul excursiei noastre la Évora. Ajungem acolo în mai puțin de un
ceas, străbătând o periferie cu vile colorate, cu mulți arbori, cu ochii la
uriașa catedrală care se înalță 
deasupra orașului. Totul e așa cum îl descriu
numeroșii bloggeri călători: orașul vechi emană noblețe, casele în culori albe
și galben-șofran se înșiră pe străzile medievale, labirintice, pisici negre te
privesc obsesiv din balcoane rafinate, din fier forjat.
Ajuns aici în 1535, un călător
și dascăl flamand, Nicolas Cleynaerts, care la curtea portugheză era 
tutorele lui Dom Henrique, fratele regelui João III, constata: „În Évora, parcă aș
fi fost dus într-un oraș din iad: peste tot întâlnesc doar negri”. Pentru
voiajorul român de secol XXI însă, nimic nu este supărător în acest oraș, și cu
atât mai puțin moștenirea maură, vizibilă 
în rafinamentul arhitectural și
deopotrivă pe chipurile oamenilor. Cu o excepție: mulțimea de steaguri
alb-albastre care se înșiră pe kilometri de-a lungul șoselei de intrare în
oraș, care poartă însemnele alianței de stânga CDU, din care face parte și PCP,
Partidul Comunist Portughez.
Probabil că nenumăratele seceri
și ciocane cu care Évora își întâmpină turiștii explică neîngrijirea 
parcării
publice în care ne lăsăm mașina. Când urcăm în orașul vechi, ne dăm seama cât de
mult contrastează acesta în spiritul său cu însemnele proletare. O măreție
imperială, aristocratică emană marile construcții ale sale: catedrala,
palatele, lăcașurile, apeductul de veac XVI, templul roman milenar.
Colindând pe străzile ușor
abrupte, pe lângă vreun muncitor care zugrăvește un perete în alb, pe lângă
vreo biserică medievală, pe lângă câte-un mur cu azulejos, ni se face foame și alegem un restaurant apreciat pe
TripAdvisor: Taberna Típica Quarta Feira. Ne ducem însă la pomul lăudat, căci puținele
locuri sunt ocupate. Un pic mai încolo, găsim la întâmplare Cozinha da
Catarina, un restaurant tradițional, unde mănâncă localnicii. Și ce 
alegere
minunată! Localul e împodobit cu damigene, cu cocoși pe ceramică, cu picturi naive.
Suntem serviți cu excelente aperitive: obișnuitele azeitonas (măsline)
în ulei, dar și ciuperci murate, alături de niște jumări de porc. Am ales să
servim un pahar de bere la început, apoi am comandat câte o jumătate de litru
din vinul alb și roșu al casei. La felul principal, am comandat parcă sopa
do dia, o supă cremă de legume, bochecas de porco preto
estufadas – tocană de
obrăjori de porc și bitoque de vitela, friptură de vițel cu ou deasupra.
Un prânz de calitate, ca mai peste tot în Portugalia, la cel mai prietenos preț.
Pornim din nou în aventură pe străzile labirintice,
pe lângă bicicliști colorați, femei care întind rufe, 
pisici întinse pe caldarâmul
cald, pe lângă vitrine cu sacoșe care poartă numele orașului. Cineva a mâzgălit
pe un zid Que viva Ucrania, adică „Trăiască Ucraina!”, ferestrele au
macrameuri la geamuri, pe un balcon se văd antene parabolice printre șiruri de
ciorapi ce se usucă la 
soare. Passo e fico, como o Universo („Trec și
rămân, precum Universul”) scrie sub jardiniera unui balcon, noi trecem către un
loc emblematic al orașului, Praça de Giraldo, unde și rămânem un pic, în
răcoarea unei biserici.
Ne aflăm în piața principală a Évorei, locul în care în timpul Inchiziției se
desfășurau execuțiile publice. În 1484, tot aici a fost executat prin decapitare
ducele Fernando al II-lea de Bragança, zis Africanul, pentru o presupusă
conspirație împotriva regelui João al II-lea.
În
Igreja de Santo Antão, biserica de secol XVI în care ne-am refugiat la adăpost
de amintirile istoriei, mă apuc să pozez uriașele coloane la baza cărora un
Crist îngrijit își poartă crucea. Sunt admonestat de o doamnă în vârstă, îmi
arată inscripția ce anunță că fotografiatul costă 0,50 euro. Se liniștește dânsa
pe dată, devine numai zâmbet după ce strecor 5 euro în cutia milei.
În
capătul opus al pieței se află Agência
do Banco de Portugal, clădire impozantă a cărei intrare e 
renovată de un
muncitor cu bormașină, suit pe o scară sprijinită de un altul. Trecem pe lângă
barul Fanatismo de la numărul 69 și părăsim 
piața, pentru o plimbare de plăcere.
Ici și colo vedem câte o ușă purtând Mâna Fatimei, un ornament cu rol
de amuletă, apărut în perioada maură. E timpul pentru un mic popas la o înghețată, înainte să pornim către Igreja
e Mosteiro de São Francisco. În mod bizar, acest impresionant lăcaș franciscan
se găsește acum în redenumita Piață 1 Mai/ Praça 1º
de Maio, care înainte purta
numele Largo de
São Francisco.
Suntem la doi pași de Palatul lui Manuel I și de Jardim Público, Grădina Publică a orașului, e 
binevenită o bere la terasă, lângă un
client care-și mângâie simpaticul bulldog francez. O experiență unică trăim în
fața falselor ruine din parcul public, în ferestrele cărora și pe ale căror
ziduri năpădite de iederă își fac veacul păuni spectaculoși. Păsările sunt
fotografiate din toate unghiurile de mulțimea de turiști, 
stau în cuiburi și
clocesc, cârâie volubil la acești gură-cască și își etalează penajul splendid
ca niște manechine care au exersat îndelung arta expunerii. Pe zidul interminabil al unei clădiri alăturate am imortalizat un păun la fel de interminabil,
foarte calm și prietenos. Un altul se tăvălea în praful de la baza peretelui, o
binevenită baie de vară timpurie. O rușine de toaletă publică, dispusă 
într-un
colț de parc, mirosind ca oribilele bude din comunismul românesc, ne amintește
că ne aflăm într-un oraș condus de PCP, Partido Comunista Português.
Ne întoarcem pe străzile
orașului, alungând amintirile unui trecut abject, pentru a contempla o veche biserică într-o piațetă cu arbori de jacarandá, pentru a imortaliza lămâiul unei alei abrupte și doi
îndrăgostiți care se sărută în fața unei vinoteci. În drum spre Templul Roman, am
vizitat catedrala, Sé, construită în stil gotic și manuelin, în care
au fost binecuvântate odinioară flamurile flotei lui Vasco da Gama, înainte de
a porni în călătoria spre India.
Osteniți,
cărând cu noi mii de poze în memoria digitală, ne odihnim în fața lui Templo Romano, vechi de aproape două
milenii. Admirăm alături Palatul Episcopal și muzeul orașului și, de pe
terasă, splendoarea urbană a Évorei.
N-am apucat să descoperim vechiul apeduct Agua da Prata.
Nu am văzut nici Capela dos 
Ossos/Capela
Oaselor, un osuar celebru construit de franciscani, care înglobează în zidurile
și coloanele sale oasele și craniile a cinci mii de oameni, unele ale
călugărilor, altele provenite din cimitirele orașului. Mai bine că nu am
făcut-o; chiar dacă a fost o zi însorită, aveam și alte metode de răcorire
decât fiorii reci pe care-i provoacă un osuar, mai ales atunci când deasupra
lui tronează inscripția: Nos Ossos, que
aqui estamos, pelos vossos esperamos („Noi, oasele care stăm aici, pe ale
voastre le așteptăm”).
Spre seară, la ieșirea din oraș, regăsim aceleași bannere
cu îndemnul Vota CDU, purtând
nelipsitul simbol comunist foice e martelo (secera și ciocanul), alături de o nevinovată floare-a-soarelui.
Drum 
cu berze pe stâlpi, cu reclame la Vinhos
com história și la Forum Algarve. Două ceasuri mai târziu,
luăm cina în Faro într-un local de lângă frumosul lăcaș Igreja do Carmo. O Seu Café este un
restaurant fără pretenții, frecventat de studenți și localnici. Am comandat o
uriașă, gustoasă și ieftină porție de bife
de perú frito, adică o friptură de curcan. Acasă, în tihna balconului, mai
am puterea să încerc un excelent vin alb alentejan, Cartuxa Évora
Colheita Branco 2022, cupaj de Arinto, Antão Vaz și Roupeiro.
Recitind
fila foarte laconică a jurnalui, fac rezumatul zilei: „Beja, turn medieval gotic cu panoramă,
scări în spirală, urbe cu piață
de sâmbătă, cu miros de îngrășământ proaspăt aruncat pe ogoare alentejane. Évora,
oraș străvechi, de patrimoniu UNESCO, ne întâmpină cu case frumoase și
neîngrijire urbană, că nu degeaba e plină de afișe albastre cu Vota CDU, o
alianță care cuprinde și Partidul Comunist Portughez, cu al său oribil însemn
secera și ciocanul. Masă la restaurantul Cozinha da Catarina pe bază de vită și
porc, cu bere și vinul casei, vizită în parcul orașului cu ruine aproape maure
și păuni spectaculoși”.
Și adorm într-o clipă, cufundându-mă într-un somn cu
vise paradisiace, populat cu păsări exotice care-mi vorbesc pe românește din
conturul aureolat al unei ferestre în stil mudejar.
Iulius Cezar și Pax Julia. La Beja, în anul 49 î.Hr., Iulius Cezar a încheiat Pax
Julia, pacea cu 
lusitanii, orașul fiind cunoscut sub acest nume, dar și sub
numele de Colonia Civitas Pacensis. Ulterior, în timpul împăratului August, în
vremea când Lusitania a devenit provincie romană (27 î.Hr.), orașul a fost
ridicat la rang de municipium. Stăpânită apoi, ca și întreaga Lusitanie,
de suevi, vizigoți și mauri, Beja a fost recucerită în 1159 de Dom Afonso
Henriques, primul rege al Portugaliei. Abadonată după patru luni, cetatea a
revenit în mânile maurilor, reintrând definitiv sub stăpânire creștină abia în
anul 1232. În timpul lui Dom 
Afonso V (1438-1481), Beja se transformă în
capitală de ducat, devenind oraș în 1517. După expulzarea evreilor din vremea
regelui Manuel I, numele Beja a devenit frecvent printre sefarzi, aceștia
luându-și numele de familie după localitatea din care au fost alungați. La
începutul secolului XIX, orașul a fost scena unor lupte în timpul Războiului
Peninsular, francezii masacrând cca 1.200 de oameni. La ultimul recensământ,
cel din 2021, Beja, capitala districtului omonim din regiunea Alentejo, număra
33.394 de locuitori.
Un superlativ: Castelul din Beja. Având, după unii, cel mai înalt turn de apărare din
Portugalia, iar 
după alții, din Peninsula Iberică, Castelo de Beja
constituie monumentul emblematic al orașului. Donjonul de 42 m este vizibil și
oferă vizibilitate de la/până la 30 km, dominând câmpia alentejană. Se pare că
zidurile de apărare romane din Beja au fost ridicate în veacurile III-IV d.Hr.
După epoca maură, prima refacere a zidurilor a avut loc în timpul domniei
regelui Afonso al III-lea (1248-1279). Regele Dinis a ordonat construirea
turnului de gardă în 1310. Mai târziu, la începutul sec. XVI, regele Manuel 
I
întărește fortificațiile. De-a lungul secolelor, castelul s-a extins continuu,
fiind întărit cu bastioane. La apogeu avea 40 de turnuri. Către sfârșitul
veacului al XVIII-lea, o parte din ziduri au fost demolate, materialul rezultat
fiind folosit la ridicarea unei biserici. Începând cu 1938, castelul a cunoscut
mai multe etape de 
restaurare, donjonul gotic fiind redeschis publicului în
2016. De formă pentagonală, Castelul din Beja îmbină o multitudine de stiluri
arhitecturale: romanic, gotic, manuelin, medieval, manierist. În curte se află
Casa Guvernatorului, o construcție de secol XV, din timpul regelui João al
II-lea. Clădirea înglobează obiecte arhitecturale provenite dintr-un palat
episcopal vizigot care în epoca maură i-a găzduit pe guvernatorii musulmani. În
prezent este sediul biroul de turism al orașului și include un muzeu.
O istorie
cutremurătoare. Évora, sit UNESCO și viitoare
capitală culturală europeană în 2027, este 
unul dintre cele mai frumoase orașe
din Portugalia. Capitală a regiunii Alentejo, numără puțin peste 50.000 de
locuitori. Având cinci mii de ani de istorie, orașul a fost botezat Ebora de
către celți (celtiberi), populație care a stăpânit aceste locuri înainte de venirea
romanilor. Există o legătură etimologică între Evora și orașul York din Anglia:
în limba celtică, Ebora înseamnă „Al tiselor”, în timp ce numele celtic pentru
York era Eborakon, adică „Locul arborilor de tisa”. Vestigiile zidurilor și băilor romane datează din veacul
I î.Hr., când așezarea a fost botezată Liberalitas Julia de către Iulius Cezar, iar templul roman a fost
construit în secolul I d.Hr. Évora e menționată în Istoria naturală a lui Pliniu drept
Ebora Cerealis, dat fiind că se afla într-o zonă unde se cultiva grâu. După
veacurile de stăpânire vizigotă și după epoca maură, Évora a
revenit din nou creștinilor în 1166, în timpul regelui Afonso I. Vreme de două secole,
în timpul Dinastiei de Aviz (1385-1582), a fost al doilea oraș ca importanță
din Portugalia, după Lisabona. Se mândrește cu o universitate înființată în 1559 și cu Aqueduto da Água de Prata, apeduct de veac XVI,
proiectat de Francisco de Arruda, același arhitect care a creat Torre de Belém.
În 
1808, în timpul Războiului Peninsular, o armată franco-spaniolă a masacrat
aici 8.000 de oameni, deopotrivă civili și apărători ai localității. Évora
a fost puternic avariată de două seisme, care au avut loc în 1755 și 1909. Cunoscuta
cântăreață Cesária Évora (1941-2011), originară din Capul Verde, a purtat
numele orașului.
A
doua cea mai veche universitate portugheză. Începuturile
Universității din Évora
datează din 
1551, când a fost construită acolo o clădire pentru seminariștii
iezuiți, extinsă mai apoi. În 1559, prin bulă papală, aceasta a devenit a doua
universitate din Portugalia, după cea din Coimbra (creată în 1290 la Lisabona,
mutată în 1537 la Coimbra). Închisă în 1759 de marchizul de Pombal, într-o
epocă de prigonire a iezuiților, universitatea a fost redeschisă după mai bine
de două secole, în 1973.
Un templu nemuritor. Inclus în patrimoniul UNESCO, Templo Romano,
templul roman din Évora, 
ridicat în cinstea împăratului Augustus, datează din
veacul I d.Hr. S-au păstrat 14 din cele 18 coloane corintice, templul fiind cel
mai bine conservat monument roman din țară. Alături de alte construcții din
epoca romană, a supraviețuit cutremurului din 1755, care a distrus orașul. De-a
lungul secolelor și mileniilor, a fost folosit ca armurărie, teatru și abator,
fiind înconjurat de ziduri protectoare, care l-au salvat de la distrugere.
Păunii și
falsele ruine din Jardim Público. Întinsă pe 3,3 hectare, romantica Jardim
Público, Grădina Publică, construită de municipalitate între anii 1863 și 1867
după planurile arhitectului italian José 
Cinatti, integrează
mai multe monumente provenind din diferite epoci, cum ar fi rămășițele de veac
XIV ale zidului medieval, Palatul Manuel I de veac XVI, un chioșc de fanfară
militară și Ruínas Fingidas, falsele ruine de
veac XIX. Acestea din urmă sunt și nu sunt false, de vreme 
ce au fost realizate
prin utilizarea unor materiale provenite de la alte vechi monumente, precum
ferestrele în stil manuelin și mudejar
(stil arhitectonic apărut după Reconquista, recucerirea creștină, creat pentru
creștini, dar cu influențe maure). Jardim Público a fost
creată pe locul unde se aflau odinioară terenurile Mănăstirii Sfântul Francisc
(Igreja de São Francisco) și grădinile regale de legume ale lui Manuel I. Mai vechile sau noile
ruine sunt înconjurate de arbori exotici, de mici lacuri și de o bogată
vegetație florală, iar în cadrul ferestrelor mudejar și pe anticele ziduri pot fi observați și fotografiați
păunii emblematici ai parcului.
Surse: amfostacolo.ro, Biblioteca Adevărul – National Geographic Traveller Portugalia, cm-beja.pt, DK Eyewitness Portugal 2024, magazin.ro, portugalia.directbooking.ro, Wikipedia, www.hostelman.com, www.ulitarnica.ro, www.visitevora.net, www.visitportugal.com
Foto: Beja, Évora, Gourmet, Păuni, Pe drum, Vario
Video: Păun la Évora, Urcuș medieval la Beja
