Un vis digital cu cetatea Aradului

Am vrut pentru o clipă să-mi imaginez fabuloasa cetate a Aradului ca pe altceva decât o îngrămădire de ziduri pe care au crescut câteva secole de istorie aidoma unui acoperiş de pământ, de iarbă şi de arbuşti uneori înfloriţi printre care pasc vacile unei oarecare unităţi militare. Am vrut să văd şi altceva acolo decât o părăsire de tip cazon, decât o întindere de câmpuri de instrucţie, de ţinte piept numărul şapte, de machete de tancuri printre care se strecoară soldaţi transpiraţi, pescari veniţi cu bicicleta din Micălaca ori pur şi simplu nişte pensionari de la UVA ieşiţi la picnic. M-am gândit că turlele bisericii pe care eu o fotografiez din depărtarea falezei de câte ori ies la plimbare ar putea fi şi altceva decât nişte ruine din care creşte iarba nepăsării oamenilor care populează aceste timpuri, aceste locuri. Aţi putea spune că sunt un visător, dar poate că nu sunt singurul care crede că acolo s-ar putea crea ceva frumos, ceva care să atragă sute de mii de oameni, vorbitori a zeci de limbi, cu aparatele foto agăţate de gât şi sute de euro în buzunar pregătiţi pentru suveniruri şi alte bucurii cu care să se întoarcă acasă.
Stau pe malul nordic al Mureşului, cu Canon-ul de gât, şi-mi imaginez că modific peisajul, că turnul de apă comunist dispare de lângă biserică, apoi şterg cu un gând aproape digital stâlpii de înaltă tensiune care-mi strică compoziţia şi dispoziţia. Cu o pensulă virtuală modific turlele, le repar cu cei mai grozavi meşteri, cu meşterii vinotecii mele, le auresc şi apoi schimb clopotele şi restaurez altarul şi icoanele. Apoi alung tancurile şi tunurile şi coloneii de acolo, cu trupele lor şi cu foişoarele din care scrutează lumea cu un binoclu, cu o cătare. Un şir lung părăseşte în imaginaţia mea cetatea, de oameni înarmaţi cu kalaşnikoave, cu mitraliere şi cu pistoale zgomotoase cu care ne-au tulburat liniştea atâţia ani dintr-o plăcere tâmpită şi soldăţească. Se mută într-o cazarmă urâtă de la marginea marelui oraş, iar în locul lor vin turişti şi turiste, copii curioşi şi bătrâni nostalgici care-şi fac cruce în biserică şi povestesc pe nemţeşte şi ungureşte despre amintirile imperiale ale părinţilor şi bunicilor.
Văd parcări cu maşini străine, buticuri de suveniruri, enoteci acolo unde şedeau cu cizmele pe birou militarii de altădată. Şi o mulţime pestriţă de oameni care priveşte şi consumă tot ceea ce se petrece în bătrâna cetate Vauban a Aradului, eliberată de războinici şi redată civililor într-o clipă de luciditate a autorităţilor mult prea îndepărtate de la Bucureşti. Văd muzee cu obiecte medievale şi pe intelectualii oraşului ţinând conferinţe despre trecut în faţa trecătorilor interesaţi, văd artişti pe străzi pictând şi caricaturizând pentru 5 euro chipurile de nemţi, englezi, suedezi şi spanioli care vizitează bucata asta de Românie. Văd mimi şi chitarişti interpretând la ceas de seară concertul de Aranjuez, priviţi de o omenire locală ceva mai evoluată, cu chipuri îngrijite şi priviri inteligente, văd concitadini relaxaţi şi care îşi permit să cumpere un vin de 10 euro de la unul din multele magazine din incinta cetăţii.
Pentru o clipă, am şters orice urmă de mizerie din apele râului, milioanele de pet-uri pe care le aruncă de-a lungul a sute de kilometri poporul transilvan, scursorile fabricilor şi leşurile animalelor, duhoarea ceţoasă a Mureşului care părăseşte Aradul în drumul său spre Apus. Şi zăresc de sus, în totalitatea ei simetrică, de un verde imaculat, forma perfectă, stelată a cetăţii, ca o copie a unui astru pe care n-au apucat să-l polueze încă oamenii, fiind prea îndepărtat şi prea ferit, la milioane de ani lumină, de corăbiile lor murdare.
Aş vrea ca acesta să fie oraşul meu, ca aceasta să fie cetatea mea. Uneori, aş vrea ca totul aici să fie măcar mai clujean, dacă nu praghez ori florentin. Îmi închipui mai mulţi domni şi mai puţini proletari, văd mai multe magazine de aur şi mai puţine buticuri de haine second-hand şi zugrăvesc în gând, în culori calde, armonioase, toate clădirile scorojite ridicate de ultimul imperiu care s-a nimerit să domnească pe-aici. Şi mut cu de la sine putere Statuia Libertăţii chiar în centrul cetăţii, pe platoul unde obişnuiau să tropăie, din lipsă de altceva mai bun de făcut, soldaţii profesionişti ai batalionului mixt româno-maghiar. Fiindcă e unul din lucrurile cele mai frumoase, unul din lucrurile demne de arătat tuturor celor care caută o emblemă, un reper, un simbol al Aradului.
Mai văd, în iluziile mele de mărire, şi multe trăsuri plimbând turişti cu dare de mână în jurul cetăţii şi prin centrul Aradului, prin faţa Catedralei Catolice şi a Teatrului, alte două lucruri eterne pe care arădenii le pot revendica drept simboluri. Şi o mulţime de pontoane şi curse de vaporetto pe Mureş, pe un Mureş navigabil, cu debarcadere şi vase de toate mărimile, care acostează în preajma cetăţii. Apoi, în virtutea unui logic exerciţiu de arhitectură, îmi permit să demolez blocul P plus patru pe care un proiectant idiot l-a lipit de gara monument istoric, pentru a nu alunga turiştii care au ales să viziteze oraşul după o călătorie pe şine cu Orient Expresul şi pentru a nu mâhni privirea trecătorilor cărora le place frumosul. Şi mai mult decât atât, îmi permit să mut în afara oraşului, pe un deal oarecare, oroarea de grup statuar în stil sovietic pe care tovarăşii edili de altădată au amplasat-o în Piaţa Avram Iancu.
Nu mă voi opri aici, sunt atâtea de făcut, de redesenat, de zugrăvit, de salubrizat în cetatea mică şi în cea largă a Aradului. Abia atunci, când voi termina acest exerciţiu de civilizare, voi fi fericit că trăiesc aici. Abia atunci îmi voi permite să-mi iau bilet de intrare la mall-ul cultural din cetatea Vauban, pentru a viziona un film, pentru a audia un concert, pentru a-mi cumpăra un vin premium din hruba stelată. Amestecându-mă în mulţimea de turişti care nu mai seamănă cu omenirea pestriţă de astăzi, ascultând muzica diversităţii şi evoluţiei.
Ştiu, aţi putea spune că sunt un visător, că am greşit secolul şi ţara. Poate însă că nu sunt singurul care aude deja forfota restauratorilor, ritmurile constructorilor unei alte lumi, în spaţiul strâmt al oraşului şi în colonia largă a ţării. Sunt oare?