Un Valpolicella de casă nouă

Totul a început la Clinica de Animale Mici din Arad. Domnu' doctor Silviu, membru activ în clubul Vestik, se ocupă cu repararea mâţelor şi căţeilor, dar şi a altor "vietăţi omeneşti"(după cum se exprima, în cadrul unor ştiri tv, la adresa animalelor de companie salvate din copaci şi din incendii, un pompier candid). O duduie l-a solicitat într-o zi iar el, chirurg în regnul animal, a reuşit să-i salveze pisica. În semn de mulţumire, stăpâna fericită i-a dăruit veterinarului un vin. Însă nu unul oarecare, ci un Valpolicella adus chiar din Italia, dintr-o enotecă venetă.
Povestea acestui vin nu este însă legată doar de un suflet de mâţă salvat cu bisturiul de un doctor bun. El a fost destupat cu un fericit prilej de casă nouă, la o mică depărtare de Arad, într-o zi superbă de mai în care toate fiinţele puteau crede cu tărie într-un nou început.
Câţi dintre români se pot mândri că au reuşit să-şi cumpere casă nouă în plină criză cu numai 25.000 de euro? Ei bine, Silviu este unul dintre puţinii, dacă nu singurul. A fost nevoie să umble un pic cu agenţii imobiliari prin oraş şi prin satele de la marginea lui până când a găsit-o. E drept, are un spaţiu locuibil de doar 120 de metri pătraţi, amenajat fiind numai parterul, şi mai sunt atâtea de făcut, jos şi la mansardă. Asta nu l-a împiedicat să pună grătarul în mijlocul curţii şi să-şi cheme prietenii la o primă inaugurare. Proprietatea se află într-un sat situat la vreo 15 km de Arad şi poţi ajunge acolo într-un sfert de oră dacă sfidezi radarele de pe drum. Are vreo 700 de metri pătraţi de teren, iar drumul trece la mai puţin de un kilometru de viitoarea autostradă a cărei albie se înşiră deja pe câmpia din jur. Din goana maşinii vezi o staţie de betoane răsărită cu acest prilej şi pilonii viitoarei pasarele. Apoi intri în sat, faci prima la stânga şi gata, ai ajuns.
Pe gardul casei, nişte vrăbii ţin concert. În curte, o Lada Niva şi câţiva tei aduşi de departe, din acel acasă al copilăriei, şi plantaţi în pământul încă bolovănos. La parter, o cameră cu lucruri nedespachetate şi cu pisici de rasă. Ba chiar şi un sac de box pentru muşchii de orăşean. Un hol larg, baia şi bucătăria. O scară abruptă duce în podul care va fi mansardă, cu două camere şi o altă baie. Prin geamul rombic se văd case şi pomi, o mică nesfârşire rurală. În curte, doi câini salvaţi, un doberman şi un ciobănesc german împart o îngrăditură de sârmă. Facem un exerciţiu de imaginaţie şi vedem cum curtea se transformă, cum capătă contur un viitor teren de baschet, o mică livadă şi o porţiune cu gazon lămpi de grădină.
Silviu pune cărbunii pe foc, aduce aripioare de pui, cotlete condimentate şi nişte carne de oaie, apoi aţâţă focul şi arată şi povesteşte despre cum se va transforma totul acolo, la el acasă. Ieşim un pic afară, se vede câmpul înverzit, traversat de stâlpi de curent şi de îndepărtate linii de cale ferată. Un cimitir înconjurat de un gard viu de liliac a înflorit undeva în preajmă. Şi tot privind la peisaj, ne dăm seama că respirăm o linişte adâncă, necitadină, parcă împrumutată din copilărie, de la coadă vacii. Miroase a primăvară, toate miresmele sunt la locul lor, nealterate de fumul vreunei fabrici.
Prin urmare, Silviu e fericit. Aduce pahare şi castroane, prepară o salată fabuloasă, întoarce aripioare pe grătar, vorbeşte de una, de alta. Şi aduce vinul şi-l toarnă nişte pahare imense, ale căror cupe îi amplifică irezistibil aromele. După primele înghiţituri, ne dăm seama că nu vrem să-i alterăm cu mâncare gustul sublim. Şi, deşi suntem flămânzi, nu ne atingem de grătarele rumenite, ci continuăm să savurăm licoarea italiană. E un Valpolicella Classico Superiore Ripasso La Casetta 2005, Domini Veneti, un cupaj de 65% Corvina Veronese, 15% Corvinone, 10% Rondinella, 10% Cabernet. Însă datele astea tehnice n-au cum să redea beţia de simţuri pe care o stârneşte. Aşa trece o oră şi jumătate şi noi încă sorbim acest vin catifelat, de o fineţe tipică, pe care o regăseşti ori de câte ori faci trecerea de la vinurile lumii noastre ori ale celei noi la cele italiene.
E un vin care îţi povesteşte, zice Silviu. E o poveste care se întinde pe mii de ani, avându-i ca eroi pe vechii greci iar mai apoi pe romani, pe cei care au chefuit împreună cu zeii. E povestea măiestriei unor oameni care au atins perfecţiunea şi apoi au închis-o într-o sticlă. Iar noi umblăm la ea cu tirbuşonul în anul de graţie 2010, undeva într-un sat din vestul României şi din estul Europei. Din cauza ei s-au răcit grătarele până la ultima picătură de vin, cea care le conţine parcă în sine pe toate celelalalte, mirosul amplificat al tuturor cupelor care au fost sorbite până la ea, în ultimele milenii.
La despărţire, l-am lăsat pe Silviu în mijlocul proprietăţii, printre grătare şi bunătăţi neconsumate, hrăniţi doar cu vinul cel bun. Undeva, în adâncul pământului, şarpele casei sale îşi făcuse deja culcuşul.