sâmbătă, 30 iulie 2011

Despre vinuri, tristeţi, călătorii şi inimi care se pregătesc să nu mai bată

Sunt atâtea inimi care se pregătesc să nu mai bată. O fac încet, pe nesimţite, şi numai faptul că nu putem să le auzim pe toate deodată face posibile din când în când sărbătorile, fericirile.
În ultimele săptămâni am trăit un anotimp al ploii, al tristeţii şi al călătoriilor în locuri nedorite, iar vinul, ca şi scrisul, mi-a fost oarecum mai străine ca niciodată, chiar dacă n-au lipsit cu totul prilejurile degustărilor şi confesiunilor.
Poveştile şi cronicile pot fi spuse/scrise însă şi din mijlocul orgiei, şi în toiul banchetului, ca şi de pe un pat de spital. Uneori muzica şoptită care însoţeşte scrisul se estompează şi piere, luând şi cuvintele cu sine în neant, anulându-le, amuţindu-le. Şi trebuie să cauţi la nesfârşit vinul care să alunge tristeţea bolii şi a morţii, elixirul despre care apoi nu mai curajul să povesteşti. Probabil că nu e de găsit. Probabil că trebuie să ceri sfatul lui Alexis Zorba, omul care bea şi dansează atunci când tot ceea ce s-a zbătut să construiască se năruie într-o clipă. Ori poate că ar trebui să-l cauţi pe bătrânul Utnapiştim şi planta iluzorie a nemuririi.

Un prieten îmi trimite prin e-mail o fotografie cu di Stefano făcând o demonstraţie cu paharul de vin în mână, sărbătorind ceva, o victorie, o iubire, nu ştiu ce. Eternitatea lor, a fiinţelor mai mari sau mai mici, celebre ori anodine, surprinsă într-o imagine alb-negru. Poza asta îmi aminteşte de un Puskas tânăr zâmbind între fanioane într-o vitrină din Budapesta din propria eternitate senină.
Bunica mea de la ţară, de care mi-e aşa de dor acum prin partea asta de univers, numea pozele icoane. Aşadar fotografiile au ceva sfânt în ele, poate că omul. Eu colecţionez foarte multe asemenea icoane, zeci ori sute de mii. Icoane cu oameni la care ţin, icoane cu oameni pe care îi urăsc. Le închid eternitatea într-un număr oarecare de pixeli şi o păstrez în memoria supraîncălzită a computerului. Unele nu au semnificaţie, încărcătură afectivă decât pentru mine şi pentru alte două-trei fiinţe din galaxie pentru care merită să exist şi să sufăr. Despre altele nu am cu cine să vorbesc , sunt atât de puţini cei care înţeleg această limbă aproape pierdută. Cu ei îmi place să mă întâlnesc la un pahar de vin. Îmi place să cred că fiecare sorbitură e o formă de iniţiere, de comunicare profundă. De-aia mi s-or fi împuţinat sticlele din vinotecă în ultimul timp.

În compensaţie, o sticlă de vin a călătorit vreo 600 de kilometri de la Bucureşti la Arad, învelită în polistiren şi însoţită de o scrisoare de curtoazie. Am ajuns s-a deschid abia după vreo câteva săptămâni, când trecuse canicula şi se înstăpânise vremea asta musonică lipsită totuşi de bucuriile thailandeze. Un Pinot Noir 2009 de la SERVE, Vinul Cavalerului, cu un buchet superb, care m-a făcut să-l sorb cu prudenţă, de teama dezamăgirii ulterioare a celorlalte simţuri. Şi zic că merită încercat şi de alţii, fie numai şi pentru faptul că reprezintă o căutare continuă a perfecţiunii.

S-a întâmplat într-o seară umedă, sub umbrela curţii, în şiroitul ploii, în compania nelipsită a doctorului veterinar Silviu Radu cu care împart bucuriile şi problemele, dar şi a amicului Adrian Armanca, proaspăt întors şi el dintr-o călătorie în capitală. Adi, şi el - între multe altele - degustător neautorizat şi blogger discret de vin şi întâmplări gastronomice a la restaurantul orădean Graf, a adus cu sine de la Bucureşti, pe lângă încântarea de a participa la evenimentul organizat de Murfatlar la restaurantul Charme, lansarea 3 Hectare Sable Noble, şi o sticlă din vinul de nisip al anului 2008, cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot şi Fetească Neagră, pe care "vesticii" abia aşteaptă să-l deguste cu cel mai apropiat prilej. Politehnistului jurnalist de Timişoara şi Newfoundland i-a plăcut totul, şi voiajul în oraşul celei de-a doua studenţii - Fotografia - şi regăsirea centrului vechi al Capitalei, cu şarmul său încă interbelic, şi vinul select de la Murfatlar, şi lumea bună a întâmplării în sine, cu bloggeri, oameni de cultură şi de vin. Într-un fel, chiar dacă sunt consemnat aici de la o vreme de griji arădene, am călătorit şi eu, am petrecut şi eu cu el, prin ochii şi sensibilitate lui, întâlnirea bucureşteană de miercuri, cu vin şi oameni buni.

Ar trebui să mai zic că în aceeaşi seară ploioasă cu degustare la masa de sub brazi în compania veterinarului bărbos şi amicului întors de la Bucureşti, am deschis cu plăcere şi un minunat Cabernet Sauvignon 2007, Origini, de la Budureasca, un vin din care îmi dau seama acum că am comandat prea puţine baxuri. Să amintesc că într-o joi am reuşit să dau fuga până la Enoteca de Savoya , mai mult ca să respir un picuţ atmosfera aceea atemporală, între oameni pe care ai vrea să-i mai întâlneşti, între vinuri pe care ai vrea să le mai deschizi. Că n-am putut să mă abţin, a fost imposibil să nu cumpăr un rosé franţuzesc Prestige 2010 de la Château Puech-Haut ascuns într-un ambalaj excepţional. Că am vorbit cu amfitrioana despre biblioteca taninilor şi despre muzica scrisului, călătorind cu gândul în Franţa, prin chateaux-uri de care nici n-aţi auzit.
Ar trebui să pomenesc de gustul de magiun al copilăriei, de izul inconfundabil al dulceţii de prune pe care îl regăsesc împreună cu Silviu în marile vinuri. Cum ar fi Cuvée Charlotte, din care am deschis o sticlă în aceeaşi seară în care a dat potopul peste Arad. Ne tot propunem să ducem cândva un ceaun în curtea casei sale de la Cruceni şi nişte coşuri cu prune târzii. Un ceaun din cupru, din acelea în care Tatabun îşi fierbea răchia în anii mai buni din urmă. Ne propunem să mestecăm totul o jumătate de zi, cu ochii în fumul focului, până se vede fundul de aramă al vasului. Să mâncăm cu poftă magiunul proaspăt cu pită caldă din cuptor, să ne mânjim obrajii şi să atragem inevitabil viespile insistente ale amintirii. Să povestim de toţi moşii şi de toate babele care ne-au vegheat copilăria. Şi poate că privind toate acestea în oglinda vinului, gustând cu toate simţurile vinul cel bun, gustăm şi toate aromele pierdute din vremea în care eram mult mai mici şi lumea mult mai largă. Din vremea în care încă nu se născociseră cancerele şi reumatismele, arteritele şi silicozele, ascitele şi cardiopatiile, iar Tatabunii şi Mumele erau mai tineri şi puteau cu toţii să meargă, să se mişte fără baston şi fără dureri între bornele contondente ale existenţei lor din celălalt veac.

2 comentarii:

  1. un personaj din minunatul roman ,,Dimineaţa pierdută'' zice:,,hai să vorbim, să vorbim, să vorbim''. Evident, se referea la conversaţie pe viu.

    Nimic nu se compară cu energia unei poveşti împărtăşite pe viu, blogurile n-au forţa aia. Cum pomeneşti tu de adunarea în jurul unui ceaun aromat cu prune!...Hm, aseară am stat cinci ore şi mi s-a părut prea puţin, ,,la poveşti'', cu colegele mele de cameră din anul trei de facultate. Ni se părea un miracol că ne-am regăsit şi parcă reluam dicuţiile începute cu ani. Ştiam toate trei ce trecut ne leagă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi tăcerea pe viu are aceeaşi forţă ca şi vorbirea. Să tăcem, să şedem pe pietre... E vorba de o altă formă de interacţiune, de o energie tristă, a ne-rostirii.
    Pentru că şamanii au plecat de mult, iar dansul ritualic nu e altceva decât o petrecere regizată şi televizată, nu mai rămâne decât scrisul. Vreau să spun că scrisul rămâne atunci când nu mai ai cu cine să şezi pe pietre şi nu ţi se mai arată nimeni pe Munte.
    Uneori nu te mai poţi întâlni cu personajele cheie din romanul trăit al vieţii tale decât în spaţiul cuvintelor. Unele cuvinte pot invoca şi transmite energia împărtăşirii pe viu. Doar că noi, angajaţii prezentului, am consumat de mult nevoia de asta.

    RăspundețiȘtergere