miercuri, 2 iulie 2014

Arome orientale şi o cupă de vin, într-o sâmbătă, în gradina raiului. De lângă Sâmbăteni


Motto:
"Înainte ca în această lume să fie o grădină, o vie, struguri - sufletul nostru se îmbătase cu vin nemuritor"
Jalal ad-Din Muhammad Rumi


Ultima ispravă a grupului Vestik s-a petrecut într-un loc minunat, nebănuit, situat la puţini kilometri distanţă de Arad. Am călătorit într-o grădină a raiului, cu animale şi oameni de pe toate continentele, ieşind un pic din spaţiul şi timpul comune în care trăim. Povestea în imagini a fost spusă deja, pe paginile de Facebook ale Vestik, CDViN şi ale membrilor clubului. Cum mie mi-au rămas mai multe foldere cu poze şi cu emoţii nemărturisite, mă gândesc să le împărtăşesc aici, pe blog.
Nu ştiu cum ne-a venit ideea, avem în grup câţiva născători de idei şi proiecte de profesie, care nu pierd nici un prilej să le propună, oricât de irealizabile ar fi. Când ai în club însă un ziarist şi un veterinar, iar veterinarul povesteşte de existenţa unei grădini zoologice private şi propune să organizăm un flashtasting ori chiar un longtasting acolo, cu lame, emu şi alte vietăţi din alte lumi, jurnalistul nu poate fi decât entuziast. Dacă mai află şi restul, adică restul de zbanghii din club, orişice or fi ei, notari, ingineri, doctori sau antreprenori, dascăli ori economişti, aventura e gata să înceapă.
Aşa se face că, într-o zi de sâmbătă, încărcaţi cu tacâmuri, vinuri, baclavale şi carne de gulaş, dar şi cu mai multe aparate foto care de care mai performante, am suit în câteva maşini şi într-un microbuz, pornind din Timişoara, Arad şi Bucureşti către Sâmbăteni, un sat la vreo 20 de kilometri de Arad. După ce ne-am prostit un picuţ în fotografiile făcute în microbuz, am părăsit oraşul, continuând să fotografiem totul: trenurile de la barieră, halele de la marginea Aradului, cetatea îndepărtată a Şiriei, focuri şi turle de biserici. I-am pus coarne Ralucăi cu ajutorul aparatului foto iar Mihai şi-a băgat adânc degetele într-un fagure de miere dăruit, la borcan. La ieşirea din Sâmbăteni, am luat-o pe drumul care duce la ceea ce a fost cândva braţul mort al Mureşului, acum o imensă albie secată. Ehe, câte ştiuci imense am pescuit acolo cu vreo 15-20 ani în urmă, înainte de deşertificarea asta cauzată de balastiere, de climă ori de Dumnezeu însuşi! Acum, am privit cu jale, prin praful stârnit de Loganul lui Iulian (nu al Ancăi, care, dacă nu aţi ştiut, are o "Opelină"), veterinarul bun la toate al grupului, la peisajul cu sălcii, râpe şi moloz. În stânga, soldatul de bronz al monumentului de la Păuliş străjuieşte impersonal locurile, fetiş comunitar al unei eliberări iluzorii. Pe un dig, nişte oameni mai mari sau mai mici suportă senin arşiţa după-amiezii de sfârşit de iunie, ca nişte păsări fără aripi cocoţate de cineva acolo, de dragul compoziţiei. Când drumul de praf şi piatră ia sfârşit, pătrundem printre garduri într-o fermă ascunsă de maluri şi pomi.


La intrare, ne întâmpină o căprioară, doi ponei şi nişte godaci vietnamezi destul de sperioşi. În dreapta, e un volier cu lebede, păuni, raţe bizare. O alee duce la un chioşc cu vatră şi loc de ospăţ, pe marginea unei mari bălţi secate aidoma potcoavei Mureşului. În spatele chioşcului, vezi un ţarc imens cu doi emu curioşi, care-şi împletesc gâturile prin iarba uscată. Oiţe de Camerun pasc şi ele domol printre arbori, nişte ţapi suie în sălcii în căutare de frunze fragede, într-un capăt al fermei vezi viţei şi alte animale domestice. Trebuie să ne dezmeticim, după acest inventar al menajeriei. Să scoatem vinurile de la gheaţă, să pregătim gulaşul la ceaun, să destupăm vinarsul, să punem Pelinul la rece, să ne tragem sufletul. Copilul David mângâie căprioara, copilul Dan se pozează cu poneii, fetele se întind pe o pătură sub aluni, bem nişte rosé de la LacertA şi Bauer. şi un Domn de Rouă de la Avincis. Restul vesticilor vin pe rând, din Arad şi chiar din Bucureşti, către seară. Între timp, apucăm să facem şedinţe foto cu toate animalele fermei, ba chiar şi cu nişte lame care rumegă un fân în ţarcul de după domeniul celor doi emu.
Pe la şapte şi un pic, după ce am dat iama în baclavalele aduse de Dan de la Timişoara, în timp de gulaşul se perpelea uşurel la focul ceaunului, vin alte bunătăţi. Nabil, prietenul iordanian al lui Iulian, ne-a gătit, la groapă, berbecuţ cu orez şi mirodenii în cel mai pur stil arab. Şi nişte pui întregi, pentru cei mai mofturoşi dintre noi. Ce bunătăţi! Ce masă demnă de O mie şi una de nopţi, ce poveste demnă de Şeherezada! Poate că acum, în secolul ăsta taliban, şi totuşi de biţi şi pixeli, vinul pare stingher în acest cadru gastronomic oriental. În alte veacuri însă, el era prilej de poezie în lumea musulmană (prietenul persan Omar Khayyam grăieşte: "O, vin fără credinţă! De mult m-ai dezbrăcat/ De haina pietăţii. Şi, totuşi, vrei să-mi spui:/
Cum poate podgoreanul să-şi vândă vinul lui?/ Ce poţi să cumperi oare mai bun şi mai curat?"
.)


Aşadar a fost ieşire orientală. Şi chiar planetară, dacă stăm să ne gândim că Ruth, prietena profesionistă în ale fotografiei, vine din Canada, dacă ştim că Nabil îşi are originile nu foarte departe de Petra, dacă ne gândim că am mângâiat nişte emu de felul lor din Australia, nişte lama andine, că am dat zoom pe corniţele unor oi de Camerun, că am surprins în şir indian nişte porcuşori vietnamezi şi că am admirat în telefonul gazdelor noastre, Gabi şi Nico, un cangur pitic ronţăind ceva bun alături de copiii casei. Să mai zic ceva de rest, de lebedele albe ori negre, de păuni ori de tăuni?
Poate că numai vinurile sunt autohtone, deşi cam austriece de Dealu Mare în cazul Pink-ului, Feteştii Negre şi Cabernet Sauvignon-ului de la LacertA servite în deschidere, dar şi la miel şi gulaş. Foarte ale noastre sunt însă Domnul de Rouă, Pinot Noir-ul şi Merlot-ul de la Avincis, şi ele vinificate însă cam pe franţuzeşte. Numai Pelinul de Urlaţi e cât se poate de autohton, pelinul acela pe care Dan l-a gustat prima dată la un festival de vin oarecare şi care acum a devenit unul dintre vinurile preferate ale vesticilor.
Într-un răgaz de vin şi mâncare, am explorat împrejurimile, găsind o mică baltă cu lintiţă şi stuf, cu broaşte şi peşti coloraţi, dar şi cu vie sălbatică crescând din solul pietros. Seara, am surprins o scenă felliniană cu David, puştiul care însoţeşte grupul alături de părinţi în marile şi micile sale călătorii. Căra o uşă arsă prin mijlocul lacului secat, pentru o şedinţă foto cu ceilalţi copii, mai mari, ai grupului.
Mai ştiu că se însera, că fetele leneveau pe o pătură cu picioarele în sus, că nişte ponei începuseră să le mănânce degetele ca pe nişte baclavale la liber. Când se întunecase de-a binelea şi după ce epuizasem şi Porto-ul alb şi aniversar al lui Zoli, şi pozele de grup, şi dansul de studenţi veşnici, am luat-o către casă, printre poneii şi căprioarele la fel de blânde ale locului. Am adormit uşor ameţit, în casa cu iederă şi motan lenevind pe fotoliu, pe vorbele lui Omar Khayyam: "În această seară vinul mă-nvaţă-un sens mai pur: / Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline, / Iar cupa-i modelată din închegat azur. / Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...".


Galerie foto: Bambi, Ponei, Noi înşine, Altele, Emu, Lama, Pe drum, Porcuşori


4 comentarii: