La Gura Vadului, într-un car cu butoi tras de licorn. Sau, mai exact, de Licorna

 
Dacă e să faci un exercițiu de imaginație, pe Gabi Lăcureanu îți este greu să ți-l închipui într-un alt fel de decor decât cel cu vii, baricuri, cisterne, sticle. Poate că în ultimul timp acest decor s-a cam schimbat, cel puțin în privința brand-urilor înscrise pe etichete, însă Gabi a rămas același.

La mai bine de patru ani de la ultimul și singurul reportaj realizat la Crama Basilescu, l-am regăsit cu bucurie pe acest oenolog tot undeva în Dealu Mare, la o nouă și cochetă cramă, încă neinaugurată oficial, care poartă numele Licorna.

De vină pentru asta sunt noii noștri prieteni sibieni Silviu și Alexandra, comercianți, împătimiți ai vinului, degustători mai mult sau mai puțin neautorizați decât noi, cuplu cu care ne tot intersectăm pe la inaugurări de crame, festivaluri, degustări etc.

De data aceasta, ne-am întâlnit la Mizil, cu prilejul sărbătorii noii crame Viile Metamorfosis iar Silviu ne-a propus să vizităm a doua zi, alături de el și de partenera sa, noua crama răsărită în Dealu Mare. Era greu de refuzat și această tentație, decât că noi mai aveam de vizitat, după cheful aniversar de la afacerea Antinori în România, și vinăria Aureliei Vișinescu. Și da, a fost destul de complicat să le facem pe toate, să le degustăm pe toate, atâtea vinuri, atâtea baricuri, atâtea peisaje, în doar 18 de ore. Cum suntem însă niște degustători de cursă lungă, uite că am reușlit să le bifăm in integrum.

La Licorna Winehouse am ajuns așadar după o frumoasă experiență cu prosciuto, purceluș bine rumenit și Cabernet Sauvignon à la Antinori și după o dimineață plină de Anima în compania doamnei Vișinescu. Drumul e ușor complicat, pietros, inițiatic, de vreme ce traversează viile Budureasca și te simți oarecum pierdut pe domeniul altcuiva. Într-un târziu, după ce străbatem acest decor cu vii nesfârșite din care răsar crame splendide, conace decrepite ori avertizări de proprietate privată, se ițesc cele două mari clădiri definitorii pentru Licorna, conacul și crama.  O arcadă superbă și niște nori de septembrie cald fac ședința foto perfectă. Peisajul e cum îl știm: dealuri, biserici și vii, case împrăștiate la poale, o lume ce pare cu atât mai perfectă cu cât e mai îndepărtată de organul privirii. Și, vreme de câteva minute, totul pare pustiu, fără de oameni, aranjat parcă pentru acest shooting, pentru acest flashtasting de Dealu Mare. 

 

Gabi apare de undeva din crama nouă, impecabilă, dintre prese, budane și cisterne, din crângul de inoxuri în care freamătă mustuielile tinerelor vii din plantație. Cumva, am o senzație de déjà vu, dat fiind că această cramă seamănă un pic cu cea de la Basilescu. Numai viile sunt ușor diferite, mai tinere, mai ordonate, mai de modă nouă.

Gabi ne duce peste tot, la cisterne, în pivnița baricurilor, în sala de degustare. Cum noi am cam întârziat, seduși de vinurile Aureliei Vișinescu, ne rămâne puțin timp să relaționăm cu gazda și cu vinurile, puțin timp să bem și să degustăm, căci Gabi se grăbește către o altă întâlnire programată în aceeași zi. Avem totuși surpriza să-l întâlnim și pe proprietarul cramei, Virgil Harabagiu, un domn simpatic, cu privire pătrunzătoare și control asupra situației. Gabi deschide niște vinuri, un Riesling de Rin și o frumoasă Fetească Neagră de-a casei, Serafim, 2013. Plecăm cu un bax de vin în brațe, bucuroși de această revedere dar și de descoperirea unei alte crame de cinci stele, răsărite parcă din nimic în mijlocul unui peisaj atât de regățean.

O sută de metri mai încolo oprim pentru un cadru foto cu crama ce poartă pe ea simbolul unui licorn care trage un car cu butoi de vin. Drumul ne duce apoi inevitabil către casă, și fotografiem în rafale numai lucruri sugestive: incripțiile cu Licorna Winehouse, Drumul vinului, Domeniile Tohani, Viile Metamorfosis, căruțe cu număr emblematic de Amaru și o capră în dreptul indicatorului ce ne arată că am părăsit, în sfârșit, Mizilul. 

Silviu și Alexandra ne fac cu mâna a rămas bun din Volkswagenul lor mic și scump, luând-o spre altă cramă, iar noi pornim către Ploiești, pentru un prânz la mall. Pe drum depășim o mașină de SERVE care merge și ea în legea ei, probabil între două degustări de septembrie. Capitala Prahovei e interesantă, vie, schimbată, o plăcere. Apoi o luăm spre Ardeal și pozăm numai turle de biserici catolice, conlocuitoare, și cetatea Râșnovului și Alpii noștri carpatici și toate simbolurile familiare care ne arată că ne apropiem de casă ori, poate, că suntem chiar acasă. Apusul e roșiatic, surprindem în obiectiv oi și vite din goana mașinii și câte un vultur rotindu-se în cercuri deasupra lumii transilvane. La capătul poveștii ne așteaptă Aradul, dar asta înseamnă atât un epilog, cât și un alt început. Un alt pahar în care curge vinul întâmplărilor viitoare și al celor trecute deopotrivă, fiindcă e greu să nu revii cu gândul, să nu încerci să-ți amintești proaspetele experiențe. O facem turnând în pahar câte un suvenir de Dealu Mare care poartă nume cunoscute, îmbătătoare: Cantus Primus, Anima, Serafim.  

Galerie foto

Rendez-vous cu vinuri puternice la o cramă cât se poate de feminină: Aurelia Vișinescu

 
Nițel mahmuri după inaugurarea atât de reușită a Cramei Viile Metamorfosis, într-o dimineață

de vineri, după n cafele băute, am luat drumul altor vinării, altor povești, altor degustări. Cu o seară înainte, în aromele de prosciuto, fetești neagre și purceluși bine rumeniți de la cheful inaugural în stil Antinori, doamna Aurelia Vișinescu ne-a invitat să o vizităm. Poți să refuzi așa ceva? Nu poți. Ca atare, pe la zece, cu niște fețe de perne ușor șifonate, am suit în dragul Logan și am intrat în traficul infernal de pe șoseaua îngustă care se întinde zeci de kilometri de-a lungul Dealului Mare, între două repere urbane importante: Buzău și Ploiești. Nu că ne-ar fi părut rău că părăsim Mizilul, dar o degustare de vin reprezintă oricând o plăcere, cu atât mai mult cu cât se întâmplă la multe sute de kilometri depărtare de casă.

Câți oenologi coproprietari de cramă cunoașteți? Destui, probabil. Dar câte doamne oenolog aflate în aceeași postură? Destul de puține, sigur. Între acestea se numără și doamna Vișinescu. Crama omonimă este o dragă surpriză pentru noi toți, fiind extrem de feminină în toate ale sale. Poate însă că vinurile, chiar dacă elegante, nu intră chiar în aceeași categorie, fiind foarte puternice, impresionante prin corp, culoare și volum alcoolic, foarte masculine, cu personalitate vie. O fi doar impresie de degustător neautorizat și mahmur. 

 

Oricum ar fi, la crama de Săhăteni a doamnei Vișinescu ne-am bucurat, în patru vestici, de cea mai caldă ospitalitate. Am primit o cafea revigorantă în chioșcul năpădit de verdeață bine crescută, am primit toate informațiile posibile, am fost plimbați prin curtea acestei investiții de milioane de euro, am suit pe cisternele în care se mișcă continuu mustuiala de Pinot Noir proaspăt cules, am privit înspre toate punctele cardinale, inclusiv către LacertA și Halewood. I-am avut alături pe „colegii de breaslă” de la Crama noastră în această nouă incursiune la gura sticlei, cisternei și baricului.

Aurelia Vișinescu este adepta unei viticulturi științifice și cât se poate de tehnologice, de mecanizate. În vii vedem un monstru culegător cu ajutorul căruia strugurii sunt recoltați la timp, la apogeu. E o filozofie practică, a cărei implementare o regăsim în tot ce spune și în tot ce ne arată gazda noastră.

Analizele de sol și cele genetice sunt făcute în Franța, nimic nu e lăsat la întâmplare, aflăm toate astea cât timp ne plimbăm prin pădurea de inoxuri, robinete, cuve, prese, manometre, motoare. Numai peisajul și oamenii sunt cât se poate de autohtoni, ca și problemele, de altfel. Între acestea, furtul repetat al indicatoarelor care să îndrume vizitatorii spre cramă.

În sala baricurilor n-am reușit să aflăm care este butoiul preferat al doamnei oenolog, însă povestea acestui mister are totuși o continuare. Până să o găsim, am vizitat și o mare sală de recepții, am fotografiat fiecare detaliu, șemineul, crosele de golf, mesele de tenis, arhitectura previzibilă. Plăcerea maximă ne-a oferit-o totuși pivnița cu baricuri și arome de învechire, acolo unde Mihai s-a jucat cu fotografiile printre baricuri. 

  

A urmat degustarea, amfitrioana oferindu-ne cu generozitate cinci vinuri, alese după criteriul personalității, nu neapărat al notorietății. Și aici am fotografiat arcade, vinuri, câte un Popeye încordându-și mușchii printre sticle cu Anime, câte un vestic răstignit pe altarul vinului. Ne-au fost servite, pe rând,  cupajul alb Entuziasm 2013 Karakter (Chardonnay, Pinot Gris, Riesling Italian), Tămâioasă Românească Artisan 2012, Cabernet Sauvignon Anima 2011, cupajul roșu Anima Grand Reserve 2012 (Cabernet Sauvignon, Syrah, Merlot, Fetească Neagră), acesta din urmă fiind provenit din... butoaiele preferate ale Aureliei Vișinescu. Dintre aceste vinuri de ținută, am ales două pentru noi, cât să umple un bax: Tămâioasa și Anima Grand Reserve. Nu ne vom opri aici însă, căci fanii din Vestik Club ai creațiilor Aureliei Vișinescu vor avea parte în curând de mai multe degustări la Arad și de acum încolo își vor putea procura vinurile favorite prin intermediul clubului.

Din toate cele povestite mai sus rezultă fără îndoială că datorăm cu toții sărutări de mâini gazdei noastre pentru primire, ospitalitate, vinuri și căldură. Ne-am luat rămas bun și nu, nu am plecat către Arad, deși urma un lung drum, ci am pornit către o altă cramă din Dealu Mare, acolo unde ne aștepta - și din păcate ne-am cam făcut așteptați – un alt cunoscut profesionist, și prieten, din lumea vinului.

Galerie foto

O seară cu arome de Cantus Primus la Viile Metamorfosis

Poate fiindcă nu am umblat brambura destul vara aceasta, iar am luat drumul Dealului Mare pentru o inaugurare şi chiar pentru mai mult decât atât. Prilejul, invitaţia, provocarea, bucuria călătoririi ni le-au oferit prietenii de la Viile Metamorfosis, care au dat un party inaugural la noua cramă de lângă Mizil.
Echipajul nostru a fost format ca de obicei din cei patru vestici fondatori şi din Loganul cutreierător cu care traversăm de obicei ţara şi lumea. E drum lung până la Mizil şi marele nostru noroc este că nu suntem nevoiţi să-l facem cu totul prin Vechiul Regat, că mai bine de cinci ore ne delectăm cu peisajul familiar din Transilvania. Avem autostradă pe bucăţi, e an electoral, sunt atâtea lucruri de dulce pe care ar trebui să le spunem aleşilor (care nu sunt şi ai noştri, din păcate), mda, e o lume perfectibilă. Poate că o fi şi cea mai bună dintre lumile posibile pentru români, însă pentru ardeleni şi bănăţeni nu e. Contrastul ăsta deplin între partea de Românie care aparţine civilizaţiei occidentale de sute de ani şi partea balcanică, de est şi de sud, care încă se străduieşte să ajungă acolo, în Europa, s-a păstrat în ciuda eforturilor comuniştilor de sărăcire generalizată.



Şi unde să fie mai evident acest lucru decât la Mizil? Cunosc foarte puţine oraşe mai sărmane decât acesta. Am stat într-un hotel în renovare, cu Lidl în vecinătate, ceea ce ne-a făcut şederea un pic mai suportabilă. L-am revăzut cu plăcere pe colegul de breaslă - dacă breaslă poate fi numită comunitatea condeierilor ce scriu despre vin şi vinării - George Mitea, venit de mai aproape şi mult mai documentat decât mine asupra Mizilului. Între altele, ştia şi de prezenţa lapidară în marea literatură a acestui mic oraş, dar şi de un festival de poezie local care poartă numele îndrăgostiţilor din Verona. Ce legătură poţi face însă între Verona şi Mizilul de astăzi, şi cu atât mai puţin între Florenţa şi Mizilul de astăzi, e greu de spus. Poate că afacerea Antinori în România e singura legătură de acest fel, şi e tot una prin contrast, prin contrast maxim. Căci crama răsărită în Dealu Mare şi care poartă numele Viile Metamorfosis este impecabilă, o bijuterie între alte, puţine bijuterii oenologice de acest fel din România. Ajungi la ea pe un drum în care căţeii, bicicletele şi căruţele călătoresc frumos alături de limuzine şi SUV-uri. Din goana maşinii poţi surprinde lanurile de porumb unduindu-se în vântul balcanic, iar deasupra lor se văd viile presărate de-au lungul dealurilor, cu câte o cramă de modă nouă strălucind în soarele înserării.



Inaugurarea a fost într-o seară de joi, am avut parte de microbuz care ne-a dus acolo, iar organizarea în sine ni s-a părut ireproşabilă. Câteva sute de invitaţi din lumea vinului şi nu numai au fost întâmpinaţi cu spumante la gheaţă, iar gazdele, între care s-au numărat Albiera Antinori, vicepreşedintele cunoscutei companii "Marchesi Antinori", Giancorrado Ulrich, preşedintele societăţii româneşti, şi Fiorenzo Rista, oenolog, au avut grijă să salute pe toată lumea.
Au fost prezenţi câteva zeci de invitaţi din Italia, ambasadori, oameni de afaceri, proprietari de vii, oenologi, bloggeri de vin ş.a.m.d. Noi am regăsit mulţi cunoscuţi, inclusiv de acasă, am fotografiat totul, pe Rasto în oglindă, pe Dan cu un magnum în braţe, struguri şi bunătăţi la proţap, butoaie în lumina crepusculară.
Cei prezenţi la conferinţa de presă organizată în cramă s-au bucurat de o abundenţă de informaţii, dar şi de un pahar din cel mai bun vin, Cantus Primus Cabernet Sauvignon 2009. În curte, am putut servi o mulţime de specialităţi culinare şi un prosciuto irezistibil servit de un meseriaş italian. Cât despre vinuri, am început cu cele din gama inferioară, Feteasca Regală, Rosé-ul, Merlot-ul, iar mai târziu ne-am putut bucura de o frumoasă Fetească Neagră şi de fantasticul Cabernet Sauvignon pomenit mai sus.

La plecare, am conversat cu gazdele noastre, cu Albiera Antinori, cea care în urmă cu un an ne-a acordat un interviu cu prilejul vizitei noastre la crama Antinori de la Bargino, de lângă Florenţa, şi care şi-a amintit mai ales de autorul interviului. Am râs împreună cu Fiorenzo Rista, un amfitrion simpatic şi atent, şi cu Giancorrado Ulrich, care ne-a vizitat alături de Alfred Binder în Vestik club pentru o degustare în avanpremieră. Signore Ulrich şi-a amintit că suntem non autorizzati şi a avut grijă să povestească totul despre club cu mare plăcere.
De fapt, discuţiile noastre au continuat şi la hotelul din Mizil pe care îl împărţeam cu o parte din oaspeţii italieni. Iar vinul şi poveştile au curs şi acolo până pe la trei dimineaţa, aşa cum e firesc să se întâmple atunci când ai de-a face cu inaugurări de crame. Am lăsat în urmă un chef de zile mari, cu miros de purceluş la proţap şi cu arome de Cabernet Sauvignon premium. A doua zi ne aştepta lungul drum spre casă, dar şi două neprevăzute însă minunate vizite la alte crame din zonă.



Galerie foto