De ce e corect să scriem „fetească”, dar și „Fetească neagră”, și „Fetească Neagră”

Pentru specialist și pentru neofit deopotrivă, în cazul denumirilor soiurilor de viță-de-vie, dilema ține nu atât de corectitudinea scrierii, cât de alegerea unuia dintre modurile corecte de scriere. Dacă în privința textelor în limba engleză, lucrurile sunt clare, soiurile de vie internaționale  cele mai cunoscute având majusculă la toți termenii, în cazul celor din limba română, grafia e mult mai nuanțată. 

Ca să înțelegem de ce e corect să scriem „o fetească”, dar și „Fetească neagră”, și „Fetească Neagră” de asemenea, trebuie răsfoite mai multe dicționare ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române. Rezumând, chiar dacă normele lingvistice prevăd că numele varietăților de plante, între care se numără și via, exprimate prin adjective sau prin substantive comune se scriu cu literă mică (fetească, băbească, coarnă, tămâioasă), este permisă, ca excepție, evidențierea lor prin majusculă, atunci când apar, de exemplu, pe o etichetă iar autorul vrea să le marcheze valoarea specială. În această situație excepțională, conform acelorași reguli ortografice, când numele este alcătuit din mai mulți termeni, litera mare este obligatorie numai la primul dintre aceștia (excepție fac desigur denumirile de soiuri care conțin toponime, și toponimul fiind scris cu majusculă în acest caz: Negru de Drăgășani, Mustoasă de Măderat etc.).

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), ediția online, adică varianta la zi, precizează destul de laconic în Preambul, la subcapitolul 3.1. Scrierea cu literă mare: „ (...) 2.20. soiuri de plante şi rase de animale, inclusiv numele provenite dintr-un adjectiv, când acesta, scris cu literă mică, ar putea fi interpretat ca un calificativ oarecare: Aurora (soi de floarea-soarelui), Marele Alb (rasă de porci); vaca Dobrogeană (rasă de vaci); • Dar adjectivele respective se scriu cu literă mică când exprimă o calificare oarecare: oaie dobrogeană”. Mai apoi, găsim la subcapitolul 3.2. Scrierea cu literă mică:  „2.10. varietăţi de plante şi de animale, sortimente de băuturi, de produse alimentare etc.: aligote, angora, băbească, buldog, cabernet, camembert, caniş, cornul-caprei (varietate de ardei), fetească, ionatan, merinos, spancă, ţigaie, ţurcană; • Dar pe etichete, numele produselor se scriu cu literă mare”.

  O ediție mai veche, în varianta tipărită, DOOM, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, specifică la sub capitolul 3.1 Scrierea cu literă mică: „ - varietăți de plante și animale, soiuri de vin, produse alimentare etc.: aligote, angora, astrahan, băbească, buldog, cabernet, camembert (…)” (p. LV). În schimb, aflăm mai multe în subcapitolul  3.2, care precizează că se scriu cu literă mare: „Soiuri de plante și rase de animale: Aurora, Bazna, Marele Alb (…)” și că se scriu cu literă mică „numele varietăților de plante și animale exprimate prin adjective sau prin substantive comune ” (p LIX). Cea mai importantă excepție vine pe urmă însă: „Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente, a marca valoarea specială a unui cuvânt, a-l scoate în evidență - pe etichete, plăcuțe, indicatoare, în adrese, pe hărți, în titlurile coloanelor din tabele etc., cuvintele scrise obișnuit cu literă mică se scriu cu literă mare: Aligote, Băbească, Cabernet, Camembert (…)” (p. LXI). Evrika!

Cercetând o ediție și mai veche a DOOM, cea din 1989, apărută la Editura Academiei RSR din București, ne lămurim și mai tare citind Introducere, V. Scrierea cu litere majuscule. Astfel, se scriu cu inițială majusculă „15. Numele proprii ale raselor, speciilor, varietăților  etc. de animale sau de plante; când numele este alcătuit din mai mulți termeni, majuscula este obligatorie numai la primul dintre aceștia: Pinzgau, Schwyz,(vaci), Bazna, York, Marele alb (porci), Sussex (găini), Toulouse (gâște), Napoleon (mere, pere, struguri, cireșe), Aurora, Record (floarea-soarelui), Cornul-caprei (ardei) etc. (Vezi însă II.12)”. Nerăbdători, sărim la subcapitolul respectiv, de unde aflăm că se scriu cu literă mică: „Numele raselor, speciilor, varietăților etc. de animale sau de plante exprimate prin adjective: crețesc, pietroasă etc. sau prin substantive comune (…): angora, astrahan, buldog, caniș, ionatan, mangalița, merinos, spancă, țigaie, țurcană etc. (ultimele folosite și ca adjective)” (p.  XXXI).

Rezumând și extrapolând regulile cuprinse în cele trei dicționare, un specialist în domeniu, un autor al unor cărți de enologie, un blogger de vin etc. poate să scrie numele unui soi de vie cu majusculă la primul termen și minusculă la al doilea sau cu majusculă la ambii termeni (nuanța este că majuscula la inițiala celui de-al doilea termen nu este obligatorie, însă dacă apare, nu e greșită)  chiar și atunci când acesta se exprimă prin adjective sau prin substantive comune, dacă el –specialistul, autorul, bloggerul – vrea să evidențieze valoarea specială a acestui nume. Și spuneți-mi mie ce iubitor de vin din categoriile menționate mai sus nu își dorește asta? Pentru orice împătimit, numele care desemnează obiectul pasiunii se scrie cu majusculă!

 Pentru exemplificare, am răsfoit mai multe cărți în domeniu care ilustrează cele de mai sus. În cartea lui Răzvan Voncu, O istorie literară a vinului în România, Curtea Veche Publishing, București, 2013, soiurile apar cu litere mari: Tămâioasă Românească, Sauvignon Blanc, Pinot Noir etc. În volumul semnat Hugh Johnson&Jancis Robinson, Atlasul mondial al vinului, Editura Litera, București, 2013, găsim numai majuscule la inițialele termenilor:  Fetească Regală, Fetească Neagră, Băbească Neagră, dar și Pinot Noir, Riesling Italian, Cabernet Sauvignon. Găsim de asemenea numai denumiri cu majuscule în Ghidul de vinuri românești Gault&Millau 2019: Fetească Albă, Pinot Gris, Crâmpoșie Selecționată, dar și în cartea lui Dan-Silviu Boerescu Ghidul vinurilor 2008 apărută la Editura Trei din București în 2007: Fetească Albă, Fetească Neagră, Fetească Regală, Cabernet Sauvignon etc. În enciclopedia Vinurile lumii apărută la Editura Litera în 2010, observăm aceeași modalitate de scriere:  Tămâioasă Românească, Fetească Neagră ș.a. 

În schimb, alte volume, semnate de specialiști în oenologie, consemnează numele soiurilor de viță-de-vie cu majusculă la primul termen și minusculă la cel de-al doilea. În Vechi soiuri romînești de viță de vie, Editura Adevărul, București 2015, semnată de Ion M. Pușcă, găsim: Alb românesc, Băbească neagră, Rară neagră, Negru vârtos, Majarcă albă, Gordin gurguiat, Cabasmă neagră, Cabasmă albă, Bătută neagră, Galbenă uriașă, Negru mare, Negru moale, Negru românesc, Om rău, Rară albă, Coarnă albă, Coarnă neagră, Coarnă roșie, Coarnă vânătă, Razachie albă, Razachie roșie, Țâța caprei, Țâța vacii… De asemenea, aceeași modalitate de scriere o întâlnim la Bogdan Ulmu, în cartea Vina&vinul gastronomiei, BCC Publishing , 2012: Fetească neagră, ca și în lucrarea Cartea viei și a vinului, București, Editura MAST, 2015, semnată de Vitalie Guțu, Florin Mateescu, Marcel Avarvarei: Fetească regală, Majarcă albă, dar și Pinot gris, Riesling italian, Sauvignon gras…

Există în alte cărți o modalitate mixtă de exprimare în privința soiurilor de vie. Mihai Patic, în Enciclopedia viei și vinului, Editura Tehnică, București, 2006, folosește termenii: Fetească neagră, Păsărească neagră, Fetească albă, dar și Pinot gris, Traminer roz, Pinot noir, Tămâioasă albă, însă scrie numai cu majuscule soiuri precum Cabernet Sauvignon sau Pinot Blanc. La rândul lor, autorii Balla Géza, Szikler Walter, Virgiliu Ciutina și Radu Puică, în lucrarea Aprecierea calității vinurilor prin degustare, Editura Multimedia Internațional, Arad, 2005, scriu astfel: Burgund mare, Tămâioasă românească, Fetească regală, Fetească neagră, Pinot gris, Pinot Noir și Cabernet Sauvignon…

În ampelografii, lucrări de specialitate, teze de doctorat din domeniul vinului, autorii folosesc varianta cu majusculă la inițiala primului termen și minusculă la inițiala celui de-al doilea. Explicația logică pentru această alegere este că toți acești specialiști s-au format cu mult timp în urmă, pe vremea în care normele limbii române erau cuprinse în DOOM-uri apărute până în anul 1989 sau imediat după acest an. Wikipedia, care preia de fapt informațiile conținute în cărți de specialitate mai vechi, consemnează la fel soiurile românești: Fetească neagră, Băbească neagră, Fetească albă, Fetească regală ș.a.

Chiar dacă, din motive și subiective, și practice,  pe blogul Pivnicer și pe site-urile vestik.ro și cdvin.ro am ales să scriu numele tuturor soiurilor cu majuscule la ambii termeni, nu sunt străin de varianta mai laborioasă și pedantă care presupune respectarea canoanelor de ieri și de azi ale DOOM. În calitate de locuitor al unei patrii atât de complexe care este limba română, pornind de la canoanele de mai sus și de la propria experiență oenofilă (vezi link-urile), voi încropi mai jos câteva texte care să cuprindă toate formulele de scriere a numelor soiurilor de vie:

„Pentru cei care nu urăsc soiurile aromate, o tămâioasă poate reprezenta întotdeauna un deliciu, în toate varietățile sale: Tămâioasa românească (Tămâioasa albă), Tămâioasa roză (Muscat Rouge de Frontignan), Tămâioasa neagră (Crna Tamjanika). Între vinurile mele preferate dintre aceste varietăți se numără: Crna Tamjanika 2016 de la Vinarija Mikić (Negotin, Serbia), Tămâioasă Românească 2013 (dulce) de la Prince Știrbey și Tămâioasă Roză 2013 (demidulce) de la Domeniul Coroanei Segarcea.

De-a lungul anilor, clubul Vestik a organizat în dormitorul bunicii mai multe degustări cu vinuri obținute din vii centenare. Între acestea s-a strecurat și o fetească, una provenită din Ardeal, de pe o plantație săsească. Astfel, după ce în mai 2017 și mai 2018 ne-am delectat, mulțumită amicului Herbert Szasz (alias Wine Hunter), cu un vin argentinian din soiul Malbec - Bodega Enrique Foster Firmado 2009 - provenit din strugurii unei vii plantate la începutul secolului al XIX-lea, am avut plăcerea să servim, în mai 2021, în timpul unei degustări cu vinurile Cramei Zaig, cupajul Fetească Albă&Sauvignon Blanc 2019. Vinul obținut din soiul Fetească albă care se regăsește în acest cupaj este creat din strugurii unei vii săsești mai vechi de o sută de ani, care este supusă unei forme de tăiere specifice, cu două corzi dispuse în formă de inimă pe araci. O lună mai târziu, în iunie 2021, prietenul Schmak András ne-a servit, în cadrul unei degustări cu vinuri maghiare, o cadarcă obținută din strugurii unei vii centenare: Vida Péter Bonsai Öregtőkék Kadarka 2017. Originea soiului Cadarcă, care are cam o sută de sinonime și este cultivat deopotrivă în Balcani și Europa Centrală, e una controversată. O revendică Ungaria, România, Albania, Muntenegru și Turcia! 

Soiul Negru de Drăgășani, încrucișare a soiurilor Negru vârtos și Saperavi, a fost creat la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Drăgășani, fiind omologat în 1993. Cramele Avincis și Prince Știrbey se pot mândri cu cele mai calitative vinuri din acest soi, obținute chiar în Podgoria Drăgășani. Totuși, în România există și alte crame care dețin plantații de Negru de Drăgășani, cum ar fi Cramele Recaș (Banat), Vinarte (Stârmina, Mehedinți), Vinaltus (Craiova), Familia Vlădoi (Siminoc, Dobrogea). Un alt producător de top este Crama Viile Metamorfosis din Vadu Săpat (Dealu Mare). Maestrul Fiorenzo Rista elaborează acolo de mai bine de zece ani unele dintre cele mai frumoase vinuri care poartă pe etichetă numele Negru de Drăgășani. Calitatea lor reflectă perfect exigențele prestigiosului grup italian Marchese Antinori, care deține crame din Europa, America de Nord și America de Sud. Afacerea Antinori se numără printre cele mai vechi zece afaceri neîntrerupte din Europa, cu o vechime aproape milenară, iar atenția sa pentru soiul autohton Negru de Drăgășani dovedește că acesta ar putea deveni un adevărat brand de țară în materie de vin roșu pentru România, la fel de important ca Feteasca Neagră. Viile Metamorfosis Via Marchizului Negru de Drăgășani 2013 se numără printre feblețele mele, acest vin poate sta cu mândrie pe masa de Revelion a oricărui connaisseur, fie el marchiz sau simplu oenofil!”

 

Cum am deslușit, pe românește, tâlcurile festivalului cramelor ungurești de peste hotare

În ultimii ani, uneori am călătorit și am trăit clipa într-un ritm atât de alert, încât scrisul nu putea să țină pasul cu acțiunea. Câteva evenimente, întâmplări, ieșiri au rămas neoglindite. Între ele se numără și festivalul de față, căreia cuvintele i-au găsit exprimare abia după opt ani.

Povestea Festivalului cramelor ungurești de peste hotare nu începe acum, când i se desăvârșește cronica, și nu începe nici măcar într-o oarecare zi de toamnă a anului 2016, când prietena Enikö ne-a invitat la Budapesta. Ea este mult, mult mai veche, are legătură cu un mileniu de vin și istorie maghiară și nu poate fi relatată fără o documentare prealabilă. Existența acestui festival este în mod straniu legată de un eveniment petrecut cu cinci sute de ani în urmă, Bătălia de la Mohács, care a dus în cele din urmă la destrămarea Regatului Ungar. Și mai are legătură cu Primul Război Mondial și cu o a doua destrămare, cea a Imperiului Austro-Ungar. 

Două treimi din teritoriile care altădată au aparținut maghiarimii se află astăzi în componența altor state. O dată cu ele, și oamenii, și viile lor aparțin altor țări. De aceea, un festival de vin nu poate fi altceva decât un mod simbolic de a le reuni. 

Așadar, ne pregătim să participăm la Határon Túli Magyar Borászok a Pesti Vigadóban/ Festivalul cramelor ungurești de peste hotare, care se desfășoară, deloc întâmplător, într-o clădire emblematică de pe malul Dunării: Vigádo, Sala de Concerte din Pesta. Aici a avut loc cândva un banchet în cinstea încoronării împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei. 

E vineri, 4 noiembrie 2016. Ne așteaptă un drum de trei ore de la Arad la Budapesta, am ales să ne cazăm la Gozsdu Court Hotel, în cartierul evreiesc, situat în centrul Pestei, nu departe de clădirea în care se desfășoară festivalul.  

Curtea Gojdu, moștenirea fabuloasă a Fundației omonime, la care statul român a renunțat prea ușor, este astăzi o fabrică de bani pentru noii stăpâni. Hoteluri, restaurante, magazine, terase, săli de jocuri (prin incinta unei astfel de săli suntem nevoiți să trecem în drum spre apartamentul nostru), găsim aici freamătul obișnuit din centrul unei mari capitale. Complexul, alcătuit din opt clădiri, dintre care șapte amplasate în lanț continuu și legate printr-un pasaj foarte lung, reprezintă partea cea mai importantă a unei averi evaluate la un miliard de dolari. Ansamblul cuprinde 250 de apartamente și vreo 50 de spații comerciale. Aici au fost filmate scene din mai multe filme celebre, între care și Spioni de elită/Spy Game, cu Robert Redford și Brad Pitt.

Noi ne bucurăm însă de plăcerea anonimatului, în timp ce ne cazăm într-unul dintre apartamentele celui care a fost odinioară unul dintre cei mai bogați români, avocatul filantrop Emanuil Gojdu. Înainte de a da piept cu festivalul, alegem să luăm masa la Kőleves, local unde ne alintăm cu un excelent Cabernet Franc de la Jackfall, cramă din Villány.

Pe la cinci ajungem la Vigádo, palatul care găzduiește a doua sală de concerte ca mărime din capitala maghiară. Festivalul are loc la parterul clădirii, acolo unde ne întâmpină chipuri familiare: prietena Negele Enikö, reprezentanta Carastelec, și Balla Géza, cel mai cunoscut oenolog româno-maghiar, patronul cramei omonime din Miniș. Facem cunoștință cu un alt oenolog, Edgar Brutler, fiul podgoreanului Johann Brutler, de la Nachbil. 

Ochiul reporterului, ajutat de cel al aparatului foto, poate număra 20 de crame din șase țări: Maurer Vinarija, Nagy-Sagmeister Vinarija, DiBonis Vinarija (Serbia), Kollár, Vina Pinkert, Obiteljski podrum Szabó (Croația), Balla Géza, Crama Carastelec, Crama Nachbil (Ardeal și Partium), Bott Frigyes, BurdaVin, Drozdik Pincészet, Geönczeöl Pince, Vinárstvo H&V Pinczészet, Pivnica Hengerics, Kasnyik Családi Pincészet Kürt – Strekov, Mátyás Családi pincészet – Rodinné vinárstvo Strekov, Zsigmond Pivnica (Slovacia), Orosz Ruszlán (Ucraina), Rozsman Borház (Slovenia).

După un tur sumar pe la standuri, acolo unde maghiara literară arădeană vorbită de Adina ne-a fost de mare folos, ne lămurim asupra calității vinurilor. Pe ale noastre, de prin Ménes/Miniș, Kárásztelek/Carastelec și Krasznabéltek/Beltiug, le știm bine și le apreciem de multă vreme. Cât despre celelalte, de la diferite podrumuri, vinarji, pivnice, borház-uri și pincészet-uri, poate că a trecut prea multă vreme ca să ne amintim dacă ar fi multe de spus și remarcat... Totuși, am apucat să degustăm și primele noastre vinuri ucrainene, la standul Orosz Ruszlán, și chiar ne-am făcut un prieten la masa unei crame din Serbia. L-am abordat în engleză pe promotorul de la Maurer Vinarija, apoi în sârbește și maghiară, ca să ne răspundă în final pe românește: Păi io mi-s Miși, din Sânnicolau Mare! Asta dovedește ce mică-i lumea, oricât de mare ar fi Partium-ul...

Părăsim festivalul la ceas de noapte. E frig la Budapesta, trecătorii au gulerele ridicate, Cetatea Budei strălucește în lumina neonică, statuia Fetei cu câinele ei se află la locul știut. Numai o anumită persoană din anturaj nu pare liniștită, s-a întâmplat ceva nelalocul lui în centrul capitalei maghiare: din lungul șir de mașini parcate pe o străduță îngustă din apropiere, un infractor a ales să taie tocmai cauciucurile mașinii ei! A chemat Poliția, de parcă asta ar mai fi ajutat la ceva... Noi pornim cătinel către Curtea Gojdu, păstrând în amintire aromele și sensurile contrariante ale unei zile de pomină.

Mâine aveam să plecăm către casă, hotărâți să luăm prânzul pe drum, la marginea Szegedului, la atât de frecventatul restaurant Fehértói Halászcsárda, preferat mai ales de către turiștii români. Și aici mai toată lumea vorbește românește, chelnerii maghiari au o lungă practică în domeniu, care ajută la creșterea bacșișurilor. Probabil că și pe vreunul dintre ei l-o chema Miși, chit că nu provine din Sânnicolau Mare, nici din Partium...

 

Vigadó, o redută culturală. Sala de concerte din Pesta, Vigadó, are o istorie fabuloasă. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe locul actualei construcții se afla o redută zidită în scopul apărării împotriva otomanilor. Fortificația fost demolată în 1789, în ideea ridicării unui teatru pe acel loc. Din lipsă de bani, construcția a început abia în 1829 și fost terminată în 1833, devenind unul dintre cele mai strălucite exemple de arhitectură neoclasică (buda)pestană. Supranumită Reduta, noua clădire culturală nu a avut o viață foarte lungă, fiind distrusă în 1849 de un incendiu provocat de artileria austriacă în timpul reprimării revoluției maghiare. Până atunci, acolo au concertat personalități precum Franz Liszt  și Johann Strauss tatăl și fiul. Un nou edificiu, reclădit, a fost inaugurat în 1864, având să găzduiască în 1867, în prezența monarhului, un banchet în cinstea încoronării lui Franz Josef ca împărat al Imperiului Austro-Ungar. Au concertat aici Franz Liszt, din nou, dar și Richard Wagner, Johann Strauss Jr., Antonin Dvořak, Claude Debussy, Arthur Rubinstein, Richard Strauss, Serghei Prokofiev. Și tot aici a debutat bănățeanul Béla Bartók, marele muzician maghiar născut la Sânnicolau Mare. Ultimul mare dirijor prezent la Vigadó a fost Herbert von Karajan, în 1944. Grav avariat în timpul celui de-al doilea război mondial, edificiul a intrat într-un proces de reconstrucție abia în 1968, care a durat până în 1980. Considerată o capodoperă a arhitecturii de factură romantică, concepută în spiritul revoluționar al luptei pentru libertate, Vigadó a fost închisă în 2004, intrând într-o altă lungă perioadă de restaurare. După zece ani, timp în care scările, foaierul și sala de concerte au fost complet și fidel restaurate, clădirea  a fost înzestrată cu noi spații: o sală de lectură, un spațiu expozițional și terasă cu vedere la fluviu, recăpătând o bună parte din strălucirea trecutului.

Mohács, începutul sfârșitului. După Bătălia de la Mohács (30 august 1521), otomanii învingători au găsit cale liberă spre Buda, capitala Regatului Maghiar. Orașul și cetatea au fost părăsite, Curtea refugiindu-se la Poszony (Bratislava). Buda, ocupată în 11 septembrie,  a fost prădată și incendiată în 14 septembrie. O săptămână mai târziu însă, otomanii s-au retras strategic, confruntați cu apropierea iernii și amenințarea a trei armate creștine. Ocuparea propriu-zisă a Budei a avut loc în 1541 și s-a soldat cu divizarea Regatului Ungariei în trei părți: otomanii au ocupat centrul și l-au transformat în pașalâc, cu capitala la Buda; în nord și în vest s-au înstăpânit Habsburgii, Boemia și o parte din actualul teritoriu al Croației revenind Austriei; la est, conducerea Principatului Transilvaniei, intrat sub suveranitate otomană, i-a revenit voievodului Ioan de Zápolya, pretendent la tronul Ungariei. O mică parte din nordul regatului a rămas independentă până la căderea cetății Eger în mâinile otomanilor, în 1596. Pașalâcul (Vilaietul, Eyaletul, Provincia) Buda (Budin), primul vilaiet otoman din Europa Centrală,  cuprindea teritoriile cucerite din Despotatul Serbiei și Regatul Ungariei. Și astăzi, când au parte de ghinion, maghiarii evocă bătălia cea mai nefastă din istoria lor:  Több is veszett Mohácsnál (Mai multe s-au pierdut la Mohács).

 

Partium regni Hungariae. Regiunea istorică și geografică numită Partium se referă la teritorii care au aparținut Regatului Ungariei de altădată. De fapt, termenul Partium provine expresia latină Partium regni Hungariae/Părțile regatului Ungariei și desemna inițial teritoriul situat în afara Transilvaniei propriu-zise, pe care sultanul Soliman Magnificul l-a recunoscut în 1541 ca aparținând principelui Ioan de Zápolya, în dauna regelui Boemiei și al Ungariei (și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman), Ferdinand I. În schimbul renunțării la pretenția de a fi  rege, succesorul lui Ioan de Zápolya, fiul său Ioan Sigismund de Zápolya, s-a numit la rându-i principe al Transilvaniei și al acelor părți din Regatul Ungariei recunoscute atât de sultan, cât și de împăratul Sfântului Imperiu Roman („Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”). Inițial, Partium cuprindea comitatele Banatul de Severin/ Szörényi Bánság, Bihor/Bihar, Crasna/Kraszna, Maramureș/Máramaros, Solnocul Interior/Belsö-Szolnok,  partea de estul a comitatului Zaránd și districtul Țara Chioarului/ Kővárvidék, toate sub conducerea Principatului Transilvaniei, fără să aparțină acestuia. Ulterior, teritoriul său a suferit schimbări, fiind ocupat parțial de Imperiul Otoman, iar în secolul XIX a fost încorporat în Regatul Ungariei. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ținuturile din vechiul Partium au trecut în componența Regatului României, Cehoslovaciei și Ungariei.  

 

Ungaria maximă, a Regelui Matia Corvin. Până la semnarea Tratatului de la Trianon (1920), Regatul Ungariei cuprindea un vast teritoriu multietnic, care îngloba părți aflate astăzi în România, Slovacia, Ucraina (Rutenia Carpatică), Serbia (Voivodina), Austria (Burgenland), Slovenia (Prekmurje), Croația (Međimurje) și Polonia. În anul 1910, suprafața sa era de 282.570 kmp. Regatul Maghiar a cunoscut însă apogeul în timpul domniei regelui Matia Corvin, când se întindea din sud-vestul Germaniei și până în Dalmația, din Polonia până către Bulgaria, ocupând teritorii aflate astăzi în Cehia (Moravia), Slovacia, Serbia, Slovenia, Bosnia, Ucraina, România (Transilvania, Banat și Oltenia), Polonia (Silezia) și Germania (o mică parte din Saxonia). Suprafața actuală al Ungariei însumează 93.026 kmp, iar populația este de 9,59 milioane de locuitori. În Transilvania trăiesc azi cca 1.227.000 de maghiari, în sudul Slovaciei – 458.000, în nordul Serbiei (Voivodina) 293.000, iar în partea de vest a Ucrainei, în Transcarpatia -156.000.

 

Pierderi și pierderi. Reducerile teritoriale suferite de Ungaria sau de Austria (Imperiul Austro-Ungar avea 676.615 kmp, Austria modernă ocupă 83.871 kmp) sunt insignifiante în comparație cu cele înregistrate de marile imperii din istorie. Astfel, Imperiul Britanic, care ocupa la apogeu o suprafață de 33,7 milioane kmp, s-a redus la Marea Britanie - 243.610 kmp (0,7%, s-au pierdut două ordine de mărime, cifra devine neglijabilă în unele calcule matematice). Din uriașul Imperiu Francez, de 13,5 mil. kmp, regăsim o Franță modernă de 551.695 kmp. Din Imperiul Roman, întins pe 6,5 mil. kmp în vremea împăratului Traian, a rămas Italia zilelor noastre, de 302.073 kmp. Comparativ, Imperiul Țarist, de 23,7 mil. kmp la apogeu, a pierdut până azi o suprafață echivalentă cu cea a Imperiului Roman, reducându-se la Federația Rusă – 17,1 mil. kmp. Și România Mare, Dodoloață a pierdut la rândul său 20% din teritoriu, micșorându-se de la 295.641kmp la 238.397 kmp, cât are azi țara noastră.

 Mai multe imagini