La Vila Dobruşa, trandafirii au înflorit din nou la capătul viţei

Gândul s-a rotit de mai multe ori deasupra dealurilor binecuvântate ale Drăgăşanilor, aidoma unei păsări răpitoare care poate cuprinde totul dintr-o privire. Şi-apoi a găsit de cuviinţă să creeze acolo unul dintre cele mai frumoase lucruri din lumea noastră.
Până să vizitez Vila Dobruşa şi Crama Avincis, la un picnic pas comme les autres, mi-am tot zis că pe la noi splendoarea ar fi apanajul unor străini îndrăgostiţi de România postceapistă, al unor prinţi şi herr-i şi von-i şi monsieur-i şi signori care, cu bani şi know-how, s-au apucat s-o transforme în mod plăcut, s-o aducă în prezentul european. Mi-am tot tot zis că salvarea e în altă parte, în alţii, în aceia peste care n-au trecut comunismul şi şenilele tancurilor sovietice. Acum însă, după ce am avut bucuria să trec şi eu prin Arcadia, să vizitez, împreună cu alţi trei vestici, domeniul familiei Cristiana şi Valeriu Stoica de la Drăgăşani, ştiu bine că totul se află în noi înşine, forţa regeneratoare, puterea de a regăsi valorile aparent pierdute ale lumii de ieri după care am nostalgizat mai bine de jumătate de veac.
Unii zic că poţi să faci orice dacă ai bani. Că numai în bani ar sta cheia transformării, cât ai pocni din degete, a tot ceea ce vedem neplăcut, ruinat în jur. Nu cred că este aşa! Le voi răspunde exemplificând negativ cu numele a sute de potentaţi, de snobi de tot soiul care-şi expun averea prin topuri şi opulenţa prin reality show-uri, care de fapt n-au făcut nimic bun pentru România. Kitschul existenţei lor meschine ne inundă seară de seară la tv, modelând strâmb lumea în care trăim. Cu atât mai mult mă închin atunci spiritului care a refăcut, care a recreat spaţiul de la Drăgăşani în centrul căruia se află Vila Dobruşa, mă închin în faţa proprietarilor şi mă închin în faţa arhitectului, arhitecţilor care s-au îngrijit de această superbă metamorfoză. Şi sunt mândru că în România există un asemenea loc. Îl voi recomanda tuturor prietenilor din străinătate ca pe o destinaţie selectă de vacanţă şi tuturor iubitorilor de vin din Clubul Vestik şi din afara lui drept un obiectiv oenologic şi turistic major.
De fapt, întregul ansamblu vinicol Avincis, în centrul căruia se găseşte Vila Dobruşa, este un adevărat monument de arhitectură, capodoperă a arhitectului Alexandru Beldiman, care îmbină armonios vechiul şi noul, prezentul modern şi moştenirea autentică a trecutului. Un loc pe placul creatorilor săi, al vizitatorilor şi, poate, şi pe placul celui dintâi Arhitect al lumii.
Când am primit invitaţia la "picnicul" din 4 iunie, sărbătoarea Cramei Avincis, mi-am zis că o să şedem în iarbă, că o să fim serviţi cu vinuri bune în soarele de vară şi că vom privi în zare spre linia strălucitoare a Oltului, cu ochi de excursionişti extatici. Fie şi numai pentru această închipuire a meritat să călătorim iarăşi sute de kilometri în Vechiul Regat.
Realitatea locului depăşeşte însă cu mult imaginaţia şi ceea ce dezvăluie fotografiile din albumul 15re cuprinzând opere de arhitectură restaurate, dăruit recent de doamna Cristiana Stoica cu prilejul degustării organizate la Arad în clubul nostru. Cine a vizitat Florenţa şi ştie de existenţa coridorului Vasari, şi-a putut da seama că, pentru naturile nobile, banii n-au reprezentat niciodată un scop în sine. Cu bani însă şi mai ales mânaţi de un anume spirit, florentinii au creat de-a lungul mai multor secole o fiinţă urbană perfectă, cel dintâi oraş european, un loc în care, oriunde ai privi în jur, nu distingi nici o imperfecţiune. Şi acolo simţi peste tot dorinţa creatorilor de a se ridica deasupra vulgului, oferind în acelaşi timp celor mulţi modelul omului superior, sensul profund al devenirii fiinţei umane.
Toscana însăşi este o capodoperă, cu peisajele ei presărate cu vii, campanile şi chiparoşi de la 1400, 1500, 1600... O fărâmă strălucitoare care reflectă poate acelaşi spirit superior am găsit la Crama Ştirbey, tot aşa cum el este exemplificat şi la complexul Avincis. Diamantul, bijuteria de familie a ansamblului arhitectural Avincis este Vila Dobruşa. Totul a fost construit aici pentru a o pune în valoare. De pe terasele cramei, ea poate fi admirată în deplinătatea eleganţei sale, strălucind în mijlocul acestui domeniu de cinci stele.
Despre sărbătoare, ce să mai spun... A fost organizată impecabil, sute de invitaţi bucurându-se de ospitalitatea familiei care stăpâneşte moşia. Vinurile au curs din belşug, servite în principal de prietenii noştri Ghislain Moritz şi Angela Prado, celălalt cuplu de aur de la Avincis. Ochii s-au bucurat de frumuseţea doamnelor şi a peisajelor, de regăsita poftă de a trăi într-un loc select, mult deasupra unei lumi precare care încă se chinuie să reînveţe ritmurile libertăţii.
Am simţit din plin intensitatea contrastelor în această călătorie către Avincis. Ai parte de cenuşă şi diamant, de noroi şi stele pe drumul care traversează Transilvania şi Oltenia ca să te ducă, după şase-şapte ore de condus pe văile Mureşului şi Oltului, în fieful familiei Stoica. Vezi de toate, şi nou, şi părăginire, căruţe şi limuzine, hârtoape şi bucăţele de autostradă, biserici săseşti şi palate cu turnuleţe de tablă. Ardealul e şantierul viitoarei autostrăzi, e plăcut să priveşti furnicarul de oameni şi maşini care taie de-a lungul Carpaţilor o cale către îndepărtata capitală balcanică.


De-acum chiar ne descurcăm pe căile înguste şi aparent întortocheate ale Drăgăşanilor. E un oraş viu, printre blocuri au răsărit hoteluri şi pensiuni, iar viile au redevenit sau tind să redevină principala "industrie" a zonei. Pe drumuri de tot felul, pe asfalt de autostradă şi prin gropi de drum de ţară, am ajuns în cele din urmă la gazdele noastre. Şi-am început să pozăm frenetic totul, pentru a le arăta celor care nu au ajuns încă acolo cât de mult au pierdut. Vilă, piscină, gazon, pergole, chioşc, point view, arhitectură organică, cramă cu apartamente şi belvedere, vie lucrată ca la carte, Olt lucind în depărtare, cărucioare, pahare şi prunci alergând în iarbă, miros vag de floare de viţă. Cam asta am găsit acolo. Şi un labrador dormind pe trepte, înconjurat de arce brâncoveneşti. Totul e impecabil, e neverosimil de frumos. La Vila Dobruşa poţi invita şi cele mai simandicoase feţe, e de dorit să afle că România poate arăta şi astfel.
Am numărat destule VIP-uri dar şi destui oameni obişnuiţi, apropiaţi ai familiei Stoica. Am ascultat vechi melodii româneşti, am făcut câteva mii de fotografii, de parcă acestea, în naivitatea sufletului de reporter, ar putea să surprindă inefabilul splendid al locului. Poate că simbolul cel mai viu al frumuseţii sale sunt trandafirii de la fiecare capăt de rând al viei. I-am întâlnit în Toscana, îi regăsim aici şi la Crama Ştirbey.
După sărbătoare, a doua zi, ne-am întors să cumpărăm câteva baxuri din vinurile preferate. Ghislain a avut grijă să ne prezinte crama şi să ne ofere o scurtă degustare de Cabernet Sauvignon şi Pinot Noir cu savori de cireşe şi prune din copilărie. Am vorbit şi păşit încet, încercând să nu tulburăm somnul micului prinţ moştenitor al locului, cel care a dat numele minunatului cuvée produs de Avincis: Andrei. Privind fotografiile de familie, în sepia trecutului, am ştiut atunci că nimic nu e pierdut, că există continuitate, că fiii şi nepoţii duc înainte moştenirea morală a bunicilor şi străbunicilor, că RSR-ul şi RPR-ul au fost doar nişte glume istorice proaste dar tragice. Iar la plecare am înţeles cu adevărat că trandafirii au înflorit din nou la capetele de rând ale viţei româneşti.

Galerie foto