Acasă la Crama Oprişor, în împărăţia grâului, a viei şi a roţii de car

Crama Oprişor e un loc cu cisterne uriaşe, iederă, războaie de ţesut, suveici, căruţe și alte vehicule, care trec pe şosea în goană, cu soare tropical al cărui apus poţi să-l surprinzi în toate etapele sale. Cu praf şi mume la drum prin comunele apropiate, cu oameni care adună fânul, cu tractoare şi câini aproape vagabonzi, cu toată aroma copilăriei româneşti de acasă. Şi cum nu m-am născut lord, ci aidoma celor mai mulţi dintre români am rădăcini cât se poate de rurale, m-am simţit extraordinar acolo, în împărăţia grâului, a viei şi a roţii de car.
Ajunşi la cramă, în patru, după un drum de... patru ceasuri, l-am inventariat mai întâi pe căţelul Novac, paznicul gri al cisternelor de 225.000 de litri transformate acum în sală de degustare şi în alte săli pitoreşti, cu creneluri la exterior. Am surprins apoi zborul rândunelelor către nenumăratele cuiburi de pe pereţii clădirilor, rădaşca imensă de pe un zid alb, calul grandios al ciobanilor de pe dealul alăturat, toate păsările şi toate vietăţile acelei zile dogoritoare de iunie în care Boris ne-a condus, pe drumul de Maglavit, în acel loc ale cărui vinuri le-am tot băut, fără a putea să le asociem, până acum, cu ceva atât de palpabil, precum oamenii, dealurile şi mirosul câmpului în puterea verii. Ne-am bucurat de o ospitalitate deosebită, într-o sâmbătă în care toţi cei ai cramei le-au lăsat pe toate ale lor pentru a ne primi cum se cuvine.
După Crama Basilescu, SERVE şi Petrovaselo, aceasta a fost o altă oeno-experienţă care a inclus şi o degustare la baric, graţie gazdei noastre, oenologul Veronica Gheorghiu. După o plimbare printre cisterne şi o prezentare profesională, ne-am trezit singuri printre 400 de baricuri în care se pregătesc vinurile viitoare. Am degustat, pentru prima oară, un Dornfelder, apoi ne-am dres papilele cu un Shiraz şi cu două Pinot Noir-uri. Unul dintre butoaie, al cărui loc şi rând le-am reţinut foarte bine, l-aş fura oricând de acolo dacă nu ar exista camere de luat vederi. Vinul cu pricina e mândria oenologului: deşi dezavantajat de prea multele grade alcoolice, rămâne echilibrat, având acel vino-ncoace care te face să ţi-l aminteşti, ba chiar să-l şi descrii celorlalţi, de pildă în acest mod neortodox şi atât de virtual. După experienţa din hala baricurilor, am fost invitaţi la o altă prezentare de vinuri într-una din megacisternele amenajate inspirat în sală de degustare. Hubloul din tavan şi o mulţime de ferestre aduc o lumină magică în încăperea decorată cu scoarţe tradiţionale şi cu mari fotografii ale acestui spaţiu ancestral în care putem să ne recunoaştem, ca fii ori nepoţi, printre personajele prezentului, mame şi mume şi moşi şi strămoşi de la ţară. E o patrie a roţilor cu spiţe de lemn, a carelor cu boi, a fânului şi furcilor, a mirosului de animal, a satelor care scot fum, a prafului şi a sudorii, a ciobanilor şi a câinilor mioritici. E o ţară a apusurilor roşiatice ori chiar rosé, care încap în palma fotografului.
Avându-i ca maeştri de ceremonii pe Veronica şi pe Boris, pe acelaşi Boris profesional, actorul perfect al tuturor întâmplărilor vestice cu vinuri marca Oprişor, am degustat pe rând câteva dintre produsele casei: Rosé şi Sauvignon Blanc din gama Măiastru, Merlot Călăuza, Pinot Noir şi Merlot din gama La Cetate, Smerenie şi un cupaj roşu premium.
Aş minţi dacă aş spune că sunt mai încântat de vinurile de la Oprişor decât de oamenii şi locurile de la Oprişor. E o bucurie să poţi cunoaşte lumea în genere şi România în speţă prin vinurile sale, prin podgoriile sale. Vinificatorul Veronica Gheorghiu ne-a ghidat printre boxpaleţi, sticle şi butoaie, pe lângă cisternele cu creneluri, ţinându-şi de mână odorul, un mic oenolog în devenire care acum se joacă atât de candid printre creaţiile mamei sale.

A fost o zi perfectă, aşa cum am mai avut şansa să trăim câteva la Crama Basilescu, la SERVE, la cramele Recaş, Petrovaselo, Prince Ştirbey, Halewood ori Avincis. După degustarea de vin am fost invitaţi la masă pe terasa cu iederă şi vedere la stână. Se pare că acolo am consumat nenumărate sarmale şi că ne-am prostit în faţa aparatului foto suindu-ne într-o sanie antică, năpădită de verdeaţă şi de sentimentul propriei vechimi. Aparatul digital a mai surprins tot felul de păsări, sticle şi dopuri, chipurile noastre fericite ori obosite, după caz, detaliile acestei noi excursii oenologice.

M-am simţit foarte acasă tot timpul, printre vinurile cu nume rupte parcă din basme ori din cărţi sacre. Acum, privind în urmă, La Cetatea clădită din megacisterne şi derulând fotografiile cu cal Măiastru, mă cuprinde Smerenia. Şi fiind atât de aproape de Maglavit, dat fiind că am avut o Călăuză bună, poate că am început să cred în Miracole.
Altfel, pentru aceste efuziuni or fi de vină vinurile cu care ne-au întâmpinat gazdele şi plăcerea călătoriei pur şi simplu, ori poate chiar şi micile bucurii legate de Campionatul European de Fotbal.
După masă, Boris s-a suit în Octavia alături de soţie şi ne-a condus în trombă pe deal, în locul cu belvedere, cabană rustică şi sticlă imensă din care poţi admira peisajul viilor Oprişor în toată splendoarea. O hartă cu parcelele plantaţiei a fost plasată la bună vedere, aşa încât umbra mâinii lui Boris se aşază firesc peste geometria viilor cu Cabernet Sauvignon, Pinot Noir şi Fetească Neagră. Savurăm apusul deasupra lumii, cu un pahar de Smerenie în mână, iar Dan închină în plus în cinstea evenimentului o păpădie ruptă din vie. Şedem pe prispa casei şi sporovăim despre toate ale noastre, în vreme ce un tractor condus de un paznic al locului goneşte către noi să identifice intruşii. Se linişteşte omul abia când dă de Boris...
Cumva n-aş vrea să se termine atât de repede totul, deşi ştiu bine că e seară şi că ultimul petec de soare tocmai se îneacă printre colinele molcome ale Mehedinţiului. Ştiu însă la fel de bine că şi mâine e o zi, când trebuie s-o luăm din loc, pentru un flashtasting de pomină, către Şimian, insula pe care s-au construit cândva bastioane în încercarea zadarnică de a muta Ada-Kaleh-ul acolo. Acum însă lumea mi se pare a fi un cupaj roşu premium turnat într-un pahar deasupra acestei geometrii cu vie şi oi şi oameni ieşiţi la câmp pentru tot felul de pricini ancestrale. Din satul de la poale ies dâre de fum iar câte-o maşină lasă în urmă coloane de praf care străbat valea.
Soare muribund şi păpădii şi valuri de vie. Coborâm la cramă în colb, pe lângă mica baltă cu caraşi în care nu pescuieşte nimeni, ne ocupăm camerele cu scoarţe şi cămăşi şi ulcioare şi pălării de paie şi ii ţărăneşti. Un breloc ataşat cheii din broască ne îndeamnă să nu pariem pe calul greşit. Încercăm mereu să ţinem seamă de asta în alegerea cramelor şi a vinurilor... Adormim uşor, cufundând-ne într-un somn cu vise ca-n copilărie. Pe telefonul inteligent, într-un dreptunghi minuscul, Grecia bate Rusia şi se califică în sferturi. Ar trebui să încerce cu toţii tristeţea de după victorie, însă eu nu sunt în stare de asta.
A doua zi pornim spre Şimian, după ce ne luăm rămas bun de la Boris şi de la restul gazdelor. La intrarea în Drincea, un ogar rasat şi neverosimil goneşte pe şosea însoţind maşinile în viteza a cincea. Am trecut pe lângă sticla gigantică de La Cetate Cabernet Sauvignon 2001 pe care o stăpânesc acum păsările pământului. Mă întreb pentru o clipă dacă totul a fost aievea, iar apoi ajung în Şimian şi încep să caut un debarcader şi un barcagiu care să ne ducă pe Ada-Kaleh-ul reconstruit şi lăsat pradă vegetaţiei şi ruinei. Urmează o altă aventură...

Galerie foto