Flashtasting la botul calului

E curios câte fiinţe şi lucruri pot să încapă într-un pahar cu vin. Ca să nu mai punem la socoteală şi aromele catalogate pe care specialiştii le descoperă cu tot dinadinsul şi le scriu pe etichetă, să nu murim proşti.
Zilele trecute, mânaţi de acelaşi spirit ludic, am zis să ne strecurăm iarăşi, cu vinul după noi, într-un loc special, cu fiinţe speciale. Am dus vinul între cai, într-un paradis periurban despre a cărui existenţă n-ai bănui nimic. Nici nu am avut nevoie de vreo introducere pentru a-i explica stăpânului locului de ce naiba ne aflăm acolo, cu un rucsac plin de pahare, cu două sticle de Millenium roşu în buzunare şi cu aparatele foto de gât. A-nţeles jocul din prima: "Voi vreţi să asociaţi nobleţea calului cu nobleţea vinului".
Ne aflăm la vreo 18 kilometri de Arad, într-un sat liniştit în care nu auzi zgomot de motoare, ci doar ţârâit de greieri şi concert de broaşte în bălţile de mai. Un tânăr entuziast şi pasionat de echitaţie şi-a cumpărat o proprietate de 6.000 de metri pătraţi pe care a construit un mic grajd modern şi şi-a amenajat un teren de antrenament şi un ţarc pentru cai. Îl ajută un prieten, instructor de călărie, aşa încât pe-aici toate lucrurile - antrenamentul, îngrijirea cailor, gesturile - se întâmplă absolut profesional. Cu tot aspectul modern al locului, al construcţiei, nu poţi să nu simţi legătura milenară, aproape atemporală, dintre om şi cal. Mileniu după mileniu, Millenium după Millenium, cal şi călăreţ, cu sau fără şa, au străbătut lumea în căutarea norocului şi a aventurii, pe căi fizice ori spirituale, până în clipele prezentului, în care noi, cinci vestici rătăcitori, încercăm să oglindim, în cercul roşu al suprafeţei vinului, întreaga istorie ecvestră a lumii.
Am vorbit puţin despre rasele din care fac parte cei cinci cai îngrijiţi acolo, patru fiind cai de sport româneşti, proveniţi din pursânge englez, iar al cincilea fiind o iapă lipiţană. Le-am spus pe nume, i-am atins, am comunicat palpabil, cu gândul la filmul Avatar dar şi la caii cuminţi de la căruţa bunicilor, salvaţi iluzoriu de ruşi şi de toate relele industrializării lumii. Otac şi Ornament, Lina, Mary (sau Meri?) şi Freia, cai superbi, cu priviri inteligente, îngrijiţi până la strălucire, în ochii cărora ne vedem chipurile umane cu aparate foto de gât şi pahare în săculeţ.
Stăpânii cailor, Ewald şi Adi, îşi văd de ale lor, de echiparea bidiviilor preferaţi, păşind apoi hotărâţi, cu hăţul în mână, pe terenul cu nisip. Noi privim spectacolul de sus, de pe terasa încă neterminată a grajdului, în zgomotul discret al deschiderii unei sticle. Millenium roşu Terra Romana de la SERVE străluceşte în soarele înserării, asemenea cailor splendizi pe care instructorii i-au scos la treabă. Cizme de piele pentru stăpâni, apărători de glezne pentru cai, cască şi mănuşi, cravaşă, şa şi scări, toate impecabile, detalii surprinse cu aparatul de fotografiat. Şi pahare de vin în nisip, răspândind arome îndepărtate, de Dealu Mare. Otac şi Ornament, căruia stăpânul şi îngrijitorul îi mai spun Riciu, îşi fac încălzirea de-a lungul dreptunghiului cu nisip în care ultima ploaie a lăsat urme vizibile. Fotografiem din toate poziţiile graţia strunită a cailor, ţinuta ecvestră a stăpânilor, stropii de nisip aruncaţi în aer, călăreţul fără cap din colţul patruterului.

După douăzeci de minute de încălzire, e timpul ca Silviu să-şi exerseze cunoştinţele de echitaţie. Îl primeşte pe Ornament şi sare în şa, greoi şi blând, mirosind a veterinar stăpân pe sine şi totuşi atât de plin de odorile şi chiar ororile trecutului său profesional. Probabil că şi calul simte asta, binele dureros pe care-l face Silviu animalelor, de aceea dă şi el dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine, ducând noul călăreţ la plimbare pe nisip. Nu-i displace nici gestul turnării vinului în pahar, e un test suprem: oenologul a creat ceva valabil , dacă nu tocmai şi pe placul calului, măcar în stare să fie tolerat şi de cel mai nobil animal. Nobleţea la nobleţe trage, ar zice un critic entuziast, parafrazându-l pe stăpânul locului.
Aşadar Silviu se descurcă foarte bine şi cu vinul, şi cu calul. Noi ne prostim pe margine, consumând memoria digitală a aparatelor foto ori interpretând la cravaşă o piesă scrisă special pentru Terra Romana, manej şi orchestră. "Concertul" continuă în mod plăcut în vreme ce soarele apune undeva în spatele caselor de peste drum. La urmă urcă şi Dan în şa, prin grija lui Ewald, care face pentru el un tur de onoare, final. Calul s-a plictisit deja, Dan salută cu casca iar noi hohotim. E timpul ducerii cailor în grajd, e vremea ritualului spălării. Cărăm câte o şa, câte o cască ori cravaşă la locul lor, iar caii au spumă pe crupă şi privirile umede.
E plăcut să torni acum vinul în pahare şi să-i cauţi aromele. Miroase a cal de rasă şi a vin de rasă, vorbim de toate. De soarta cailor premium şi a vinurilor premium într-o lume care nu şi-a revenit pe deplin după ieşirea din peştera comunismului. Arădenilor de aici le plac timişorenii, au altă mentalitate, zic ei, chiar dacă nu sunt foarte îndepărtaţi geografic. Le plac bănăţenii, Timişoara, grija diferită faţă de cai a celor din capitala Banatului. Se plâng de costuri, de grijile întreţinerii unor asemenea exemplare superbe, dar mai ales de dezinteresul oamenilor faţă de sportul şi arta nobilă a echitaţiei. Silviu împarte sfaturi veterinare şi hotărăşte pe loc că o să-şi cumpere un cal, unul mai blând, numai bun de învăţat călăria. Îl va ţine aici, contra cost şi in când în când va da o fugă pentru relaxare ecvestră. Ne gândim să venim şi noi, iar pe călăreţi să-i invităm în clubul nostru, pentru descoperirea vinurilor de rasă pe care urmează să le îmblânzim împreună în următorul mileniu sau chiar Millenium de pasiune comună.

Galerie foto