În peşteră, la un pahar de Millenium Alb, cu ielele, cu gnomii şi cu hobbitul Bilbo Baggins

Mai ţineţi minte cărţile şi ilustraţiile copilăriei, vechile basme publicate în tiraje enorme, pentru toţi cei mari şi toţi cei mici şi chiar pentru nenăscuţii cetăţeni fericiţi ai RSR? Preferata mea era O poveste cu un hobbit, cartea lui Tolkien apărută în 1975 la Editura Ion Creangă. O citisem de vreo douăzeci de ori, era plină de firimiturile nenumăratelor colţuri de franzelă pe care le-am ronţăit bibliofil, de ceara lumânărilor anilor '80, de amprentele mele de cititor fanatic.
Hobbitul, Bilbo Baggins, m-a inspirat fără îndoială în ultima mea aventură oenologică. Doar că prietenii mei nu sunt pitici ori vrăjitori, pe nume Oin, Gloin, Bifur, Bofur, Bombur, Fili, Kili, Balin, Dwalin, Ori, Nori, Dori, Thorin Scut-de-Stejar şi Gandalf, ci sunt doar nişte degustători neautorizaţi cărora obişnuiesc să le spun: Dan, Adina, Mariana, (Terra) Romana, Silviu, Mihai, Andrea şi Imi. Chiar dacă iubim vinul (sau poate tocmai de aceea), am rămas cu toţii nişte copii. Ne place să ne aventurăm în tot felul de locuri despre care nici n-ai bănui că există. Ne comportăm ca nişte gnomi ori elfi, căutăm misterul spaţiilor aproape inaccesibile. Aşa că vi se va părea cât se poate de firesc faptul că am pus la cale un flashtasting de juma' de oră într-o peşteră.
Vinul, un Millenium Alb Terra Romana 2011 de la SERVE, avea culoarea stalactitelor şi stalagmitelor încă necurse, încă neclădite cu răbdarea picăturilor căzute de-a lungul miilor de ani. Nu aveam însă cum să ne dăm seama de asta pe când urcam panta muntelui, urmând o săgeată mai mult imaginară, printre vaci, păstori şi ferigi, purtând într-un rucsac preţioasa încărcătură oenologică.
Un paznic-ghid cu căciulă de lână, puţin ştirb şi foarte simpatic, ne-a deschis poarta de la intrare nu prin descântece ori apăsare de rune, ci rotind o cheie în lacătul ruginit. Un frig pătrunzător, magic, cu miros de făpturi ancestrale, ne-a pătruns brusc în nări şi în oase. Aroma unui spaţiu umid, care există de când lumea, plin de oasele fiinţelor anistorice şi de migala Marelui Lucrător al Adâncurilor. De data aceasta n-am căutat, asemenea hobbitului, piticilor şi vrăjitorului din cartea lui Tolkien, vreo comoară păzită de zmeul Smaug, ci doar plăcerea ludică a deschiderii şi adulmecării vinului într-un loc atipic, ascuns, aproape interzis. Partea bună era că nu aveam nevoie de frapiere ori răcitoare, se ocupase natura de asta în acest frigider natural imens, setat sub 8 grade de la începutul lumii.
Privind la hăurile şi la găurile aparent nesfârşite care se deschideau la tot pasul, în timp ce înaintam legănând paharul şi aparatul foto, aplecat ori chircit, mă cuprinseră tot felul de gânduri. Mă aşteptam să întâlnesc oricând vreun pitic ori spiriduş rătăcit în lumea noastră, dacă nu cumva eu mă rătăcisem în lumea lor. Şi asta în cel mai bun caz, căci alungasem gândul că vreun trol ori poate Gollum ori Necromantul însuşi m-ar fi putut aştepta la cotitură după vreo stalagmită bine crescută.
Era misterios, era frumos, chiar şi vinul căpătase gustul incitant al acestei aventuri copilăreşti. În marea sală de ceremonii a peşterii, din care lipseau ori poate că nu-i observasem noi, regele şi curtenii adâncurilor, am închinat un pahar de Millenium Alb în sănătatea tuturor celor care nu îndrăznesc să se manifeste, să se prostească liber ca noi. A celor pierduţi în rutina zilnică, a prizonierilor ritmului comun al existenţei.
Am fost aşadar pentru o vreme în preajma ielelor, a elfilor şi a tuturor fiinţelor fermecate în a căror lume poţi pătrunde deschizând o uşă, o sticlă de vin ori pe amândouă deodată. Regret că n-am putut fotografia totul, conturul nevăzut al stăpânilor grotei, zâmbetul fiinţelor fără-de-nume care populează inima muntelui. De fiecare dată se întâmplă la fel, butonul nu declanşează, bliţul nu porneşte, dovezile rămân în urmă, ascunse pentru totdeauna în întuneric. Noi ne-am înşirat cuminţi, am luat calea de întoarcere în şir indian către lumina caldă de la capătul tunelului. Întreaga magie a pierit un pic mai încolo, paznicul închizând, o dată cu răsucitul cheii în broască, emoţia întregii întâmplări.
În soarele de mai, ne-am reluat starea firească, jucându-ne încă pe cărările muntelui. Dan zbura simbolic peste pini şi brazi, către o prăpastie mai mult decât imaginară. Mariana trăgea cu praştia în fiecare, ucigându-ne cu câte o floare de colţ. Afară era aproape vară şi ne-am trezit înconjuraţi de vaci şi de baci, de universul blând al vieţuitoarelor de la ţară. Aşa că am luat-o agale pe şosea, în acelaşi şir indian cu care străbătusem peştera. Se făcuse după-amiază, mai aveam doar un deget de vin în sticlă şi trebuia să tragem undeva, la o pensiune, la un han, la o casă de hobbit. Am făcut-o la Baia de Fier, departe de hobbiţi şi relativ aproape de Hobiţa, localitate de care ne-am amintit privind la uriaşul bărbos portretizat pe unul din pereţi. Pensiunea se numea ca şi prietena noastră, Andrea, doar că numele avea un "e" în plus. Era plină de flori, de căruţe, de spiritul rustic, cu miros de brad, al Subcarpaţilor. Pentru contrast, un fel de Saint-Bernard gigantic lenevea lângă o putină goală. În chioşcul umbros, în tihna plăcută a acestei îndepărtări rurale, ne aştepta o masă ca-n poveşti, servită în căni, farfurii şi străchini de Horezu. Ne-am jucat de toate: de-a tablele, de-a şahul fără piese, de-a tandreţea în iarbă, de-a marile vacanţe cu miros de verde crud.
După o călătorie de-o lună ce l-a purtat pe mai multe continente, multinaţionalul meu nepot Mihai şi-a permis să-şi relaxeze chipul în oglinda unui acvariu. Nişte ciobani ungureni ziceau din fluier un cântec de dragoste în eternitatea unei fotografii sepia.
Prin curte am mai găsit nostalgia excursiilor de altădată, şopruri cu miros de fân vechi, vacile cuminţi ale grajdului, SUV-ul luxos al stăpânului şi chiar un pui de pechinez, numai bun de pus, în joacă, pe genunchi. Apoi a trebuit să achităm nota de plată şi să ne dăm seama că am terminat vinul şi cuvintele, că trebuie s-o luăm către casă, către o casă situată 500 de kilometri mai încolo, la capătul peisajului familiar al Văii Mureşului. Ştiu sigur însă că undeva într-o peşteră subcarpatică, nişte gnomi şi nişte iele încă mai simţeau în nări aromele Millenium-ului alb, ameţeala plăcută a unui joc neaşteptat cu vinul şi cu oamenii. Plăcerea a fost şi de partea noastră...

Galerie foto