Nepotul meu recidivează în ale degustărilor extravagante. Cuvintele şi imaginile sale au călătorit
mii de kilometri, deasupra Americii, Oceanului Atlantic şi Europei, ajungând în cele din urmă în lumea noastră mică, în pixelul în care încape, fericită, şi România. Acolo îmi am şi eu cuibul în care îmi fac datoria jurnalistică, transcriind aceste gânduri frumos pătate şi pigmentate cu taninii Cramei Oprişor.În atmosfera caracteristică flashtastingului pe care Vestik l-a
brevetat, m-am hotărât să împart în lumea largă câte puţin din bucuriile pe care le trăim în România atunci când deschidem o sticlă de vin premium. Tocmai de aceea am călătorit nu de unul singur peste Oceanul Atlantic, în ţara cactuşilor şi bucătăriei picante, ci însoţit de o domnişoară, cu fusta largă, roşie. Aici, în Casa Bonita, un hotel construit din pasiune şi cu mult bun gust, într-un stil tradiţional mexican, în mijlocul unei terase acoperite în care dau toate geamurile camerelor, lângă o fântână arteziană, Dră
gaica Roşie s-a prezentat cuminte invitaţilor de seamă. Atunci când am plecat către Mexic, am făcut-o cu inima strânsă şi plin de teamă, gândindu-mă la tot felul de grozăvii ce puteau să mi se întâmple, dar am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiţi, cu inima larg deschisă, care mi-au arătat adevărata faţă a acestei ţări. E o mare diferenţă între realitate şi ceea ce ne închipuim despre ţara asta. Îi povesteam unui prieten despre oameni, despre problemele lor, şi constatam că nici unde în călătoriile mele nu am văzut atât de mulţi copii la un loc ca aici! Mexicul are un potential enorm d
e dezvoltare, dar trebuie să rezolve două probleme majore: securitatea cetăţenilor şi educaţia noilor generaţii. Constat cu plăcere cât de importantă e familia, fraţii, surorile, neamurile. Mulţi dintre ei au atâtea rude apropiate! Şi totuşi găsesc forţa să fie calzi şi cu alţii care nu le sunt la fel. La început m-am simţit ca un gringo de România, dar plăcerea pentru vinuri, poveştile despre zăpada de 40 de centimetri din centrul Timişoarei, tragedia deportării bunicilor pe care o 
repet şi o istorisesc obsesiv, pentru ca aceia care încă nu ştiu ce a însemnat să nu o considere drept o chestie mişto doar pentru că au citit pe un site agramat că e cool, toate acestea m-au adus în lumea lor... La acest flashtasting nu o puteam lăsa neînsoţită pe Drăgaica Roşie, i-a ţinut companie un vin autohton de la Casa de Madera, printre bruschetele a la mexicana pe care atât Carla,
el Chef, cât şi Dona Lupe, sora proprietarei, le-au pregătit cu drag. Am început cu Drăgaica Roşie şi, în timp ce turnam în pahare ca un somelier în devenire, am povestit câte puţin din istoria vinului, a Cramei Oprişor, şi am schimbat impresii cu Mike Carnaham, plant managerul fabricii mexicane, despre calitatea dopurilor, de cele câteva procente reprezentate de sticlele cu defect de dop. El ne-a împărtăşit experienţa sa din Portugalia, ţara unde, în loc de fermele de agave pentru tequila din Mexic, există ferme de stejari de plută. Iar toţi aceşti copaci arată ca nişte pudeli proaspăt tunşi... A fost frumos şi ap
roape de nepovestit. De aceea mă văd nevoit să închei brusc aici. Acum mă apropii cu paşi repezi către casă, doar pentru a mă pregăti pentru o nouă incursiune în lumea vinului. Hasta maniana! Mă gândesc că următoarea incursiune oenologică a lui Mihai ar putea fi în Africa sau Australia. Sau, de ce nu, undeva în Oceania. Dacă o ţine tot aşa, lumea întreagă ar putea fi poftită la un flashtasting cu cele mai bune vinuri româneşti. Şi atunci noi, vesticii, îl vom desemna pe Mihai ambasador excepţional şi plenipotenţiar al Cavalerilor Contemplieri ai Vinului pe planeta Pământ!
Galerie foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu