Flashtasting cu Fetească Neagră plămădită pe roata olarului

Accesoriile unui flashtasting încap într-un rucsac cu căţel verde. O Fetească Neagră din 2009 de la SERVE, câteva pahare cu săculeţ, aparatul Canon şi tirbuşonul. La urma-urmei, e un mod de a călători prin lume cu adevărul în rucsac, la vedere, după tine. De parcă ai putea să destupi mereu, iar şi iar, cu un tirbuşon bine ţintit, licoarea filozofală.
Vinul a călătorit între două mari oraşe ale căror nume parcă nici nu mai contează. A coborât din maşină, a intrat pe poartă şi a luat-o agale pe alee, în bagajul călătorului, către prima casă întâlnită în cale. Am simţit o plăcere dacică zărind apoi sticla de vin ancestral la o fereastră de locuinţă ancestrală. Pe urmă căţeluşa Bela a fost poftită şi ea la flashtasting, pe poarta casei de la Bârna, cu tot cu umbră şi cu aerul acela de vietate cumsecade în stare să dea din coadă de câte ori are parte de omenie. Din trunchiul copacului tăiat crescuse între timp o floare urbană.
Am ciocnit paharele, lăsând duhul Feteştii să umple aerul încăperii, învăluind totul într-o aromă nevăzută amintind de magiunul copilăriei. Ne întoarcem şi acum în timp cu ajutorul vinului, la gura căldării de aramă în care Muma învârtea, să nu se prindă, dulceaţa de prune, ori la gura podului în care se usucă, în căldura toamnei timpurii, poamele amintirii.
Un pic mai încolo, în iarba crudă de aprilie, păştea cealaltă vietate cu blană şi coadă despre care mi-am propus să povestesc aici. N-am întâlnit-o însă decât la sfârşit, fiind ocupaţi cu altceva, de pildă cu plimbatul Feteştii prin tot satul. Am intrat şi în casa olarului punând mâinile la treabă, să plămădească, aidoma oenologului, vinul cel mai bun. Roata se învârte sub picioarele orăşeanului puţin trist, sticla ia forma ştiută, pe etichetă văd chiar însemnul unui cavaler care şi-a găsit aici feuda dorului.
Ultimul olar a murit de mult. Cuptorul e alb şi gol şi nu mai coace oale şi ulcele. Un pic mai încolo stupii antici aşteaptă nevăzutele albine. Zumzetul veacurilor trecute să intre odată. Şi poate parfumul mierii şi al polenului etern.
Uite şi birtuţul din pădure, ce bine-i şade Feteştii lângă trăgule şi sticluţe, pe raftul cu buclii şi căni de lut. Birtaşul lipseşte, o fi plecat prin alte veacuri. Nu face nimic, ne servim şi singuri, ciocnim paharele cu o anumită plăcere cognitivă. Văd bârna casei, modelul care a supravieţuit cândva căderii unui copac imens peste locuinţă. Un taică, o nană şi o maică şi-au lăsat costumele populare în corsetele lor ţanţoşe şi au luat-o îndărăt, prin veacul al XIX-lea. Or avea de săpat, de semănat ori de ţesut ceva. Sau îşi fac pur şi simplu treabă pe-acolo iar eu nu apuc să beau cu taica un pic din vinul ăsta grozav pe care l-am luat cu mine în acest trecut cu icoane şi ulcioare din care lipsesc oamenii. Au rămas doar pozele lor, albumul îngălbenit şi ochelarii rotunzi prin care lumea se vede atât de altfel, atât de ca la 1900.
Ochiul mai îndrăzneşte să observe apoi o lampă cu oglindă în care se reflectă vinul, o ladă de zestre de la 1854, un colţ de pâine muşcată de ploaie, lumina hornului care duce în cer.
De la birt o luăm către biserică, atingând obiectele sfinte de la 1700. Încuietori şi cheutori antice, picturi şi palimpseste. Sfinţi care şi-au pierdut chipul şi un drăcuşor cu silueta specifică, într-un mare mic obiect sfânt, construit ca un puzzle tridimensional, în coadă de rândunică.
Afară suntem avertizaţi să nu tragem clopotul. Nici n-am fi îndrăznit să tulburăm această linişte patriarhală. Am lăsat Feteasca pe un raft al prăvăliei şi-i şade bine acolo, printre balanţe şi cântare şi umbre cu pinten. Intrăm între timp în clădirea şcolii, în sala de clasă, unde un dascăl blajin, cu mustaţă, ne spune povestea ungerii şcolii cu clisă ca s-o mănânce câinii.
Am văzut şi colţul unde se stătea pe boabe şi chiar am răspuns la toate întrebările domnului profesor. O floare într-o nişă de lumină îşi trăieşte şi ea pacea vegetală în calmul sălii de clasă.
Recuperăm Feteasca Neagră şi rucsacul cu accesorii şi o luăm pe alee, unde ne întâlnim în sfârşit cu Cleo. E Cleo de la Cleopatra, măgăriţa locului care paşte blând încă de la începutul acestei postări, iarba satului din mijlocul oraşului. Ochii îi sunt năpădiţi de muşte obraznice dar asta n-o împiedică să pozeze cu vizitatorii, ca să plece apoi printre copaci, rumegând tâlcul întâmplării ca pe o iarbă de sfârşit de aprilie.
Privind în urmă, îmi dau seama că nici n-am ajuns să terminăm vinul. Să descoperim condimentele, fructele şi ierburile care i-au dat parfumul. Poate că e mai bine aşa, să nu aibă un sfârşit nici vinul, nici cuvintele.


Galerie foto