Flashtasting cu umbrelă şi Fetească Albă

Am călătorit pentru câteva ore într-un loc care poate părea exotic, într-un univers cu oi, brotăcei şi fântână cu cumpănă. M-au însoţit Domnul cu Melon şi Mr. Boncu, omul nostru din Panama, adică trimisul nostru special de la ţară, şi asta cu scopul precis al executării unui nou flashtasting.
Nu ştiu cum aş putea să descriu mai bine Feteasca Albă. Unii susţin că vinul în genere şi acest soi în speţă ar fi doar o băutură obţinută prin fermentarea strugurilor. Alţii, că e o simplă doză necesară, un bilet spre fericirea zilnică a celor dependenţi. Mie-mi evocă însă tot felul de mirosuri şi gusturi pierdute, dintr-o copilărie ascunsă în ceaţa de aprilie a celuilalt mileniu. De aceea m-am gândit să ne strecurăm acolo pentru un număr finit de clipe, în universul jilav cu pipiriguri şi sălcii şi verde crud şi stropi dintr-o ploaie capricioasă care cade peste flori, peste ştiubeie şi peste ciobanul profesional care-şi paşte oile în cadrul acestui reportaj cu umbrelă şi vin.
Când am coborât din maşină, Yaris-ul meu mic şi scump şi multimode arăta mai rău decât câinele abătător al ciobanului. Am încadrat dintr-o privire decorul cu luncă şi fântână cu cumpănă, apoi am pus personajele la treabă, potrivit unui scenariu ad-hoc. Tirbuşonul s-a înfipt în dop şi apoi, cu un poc, a acoperit corul broaştelor şi ecoul paşilor pe această lume mustind de ape. Am ciocnit paharele în oglinda fântânii, lângă buturuga cu fierotanii menită să ţină într-un echilibru precar găleata ruginită. Mr. Boncu zâmbea pe sub mustaţa de acolit rural al clubului nostru, iar Domnul cu Melon din veacul al XIX-lea se mişca plin de graţie, pentru contrast, lângă colegul de scenă. Şi-n vremea asta, amândoi degustau cu plăcere licoarea aceea pe care cineva mai inspirat ca noi scrisese: SERVE, Vinul Cavalerului, Fetească Albă 2011. Am împrumutat drept bar braţele unei sălcii care se afla întâmplător prin preajmă, dacă nu venise cumva direct din vreo poveste cu Stăpânul Inelelor, iar ei, actorii, au executat un fel de dans al ploii care oricum va veni, un dans cu umbrele şi picioare muiate în baltă. După o vreme însă, salcia s-a supărat şi a răsturnat sticla printre pipiriguri, stârnind o anume perlare în sinea vinului.
Mirosea vag a toate florile pământului, a iarbă care nu ştie că va fi cosită, a muguri de vie care nu vor să se deschidă. Pe urmă actorii au luat-o agale pe drumul cu gropi şi noroi de acasă, trecând o punte către o nouă dimensiune, una mai pastorală. Regizorul a înfipt umbrela în mijlocul turmei, stârnind curiozitatea trecătorilor şi a ciobanului de serviciu. Ne-am împleticit frumos printre berbeci şi muşuroaie de cârtiţă, sub picurii ploii care aburea învelişul de sticlă al lumii.
În actul al doilea, am dat o fugă către casă, să verificăm dacă florile de măr sunt la locul lor. Nişte căţei cu mutre de urşi spălători au fugit iute să se ascundă în lemne, în locul din care poţi vedea biserica satului într-o încadrare rustică şi vegetală.
S-a făcut puţin seară şi am luat-o iar din loc, o dată cu vinul şi cu păsările luncii. Venise timpul să sărim la actul al treilea. Am trecut pe lângă bătrâna şcoală de care azi nu-i mai pasă nimănui, printre cai şi alte vieţuitoare blânde, făcute să pască şi să aştepte succesiunea anotimpurilor ştiute. Căutam un izvor primordial, locul acela emblematic căruia bătrânii îi zic de când lumea Ştiubeiul Popii. Sălciile erau întoarse cu rădăcinile-n sus de nişte buldozere care şi-au propus să geometrizeze această sălbăticie iremediabilă. Altfel, era frumos, păsările zburau de la răsărit către apus peste noi şi peste arbori, izvorul se găsea la locul cunoscut, în conul său de beton purtând acum melon şi, poate, gloria acestor clipe ludice. Poate că într-o bună zi vom găsi şi acel izvor din care curg feteşti de tot felul, în firicele care se fac apoi pâraie şi duc în râuri care alimentează fluvii ce se varsă în mări de culoarea mierii ori poate a purpurii.
Ştiu că e mai lesne să desluşeşti într-un pahar cu vin aromele de lămâie şi caisă şi gustul de piersici albe peste care se abat parfumuri de tei. Şi totuşi, unii mai excentrici, mai neautorizaţi, au găsit de cuviinţă să descopere acolo plăcerea unei zile de aprilie petrecute în ploaie într-un sat de care nu a auzit nimeni.
La întoarcere, două berze care îşi făceau siesta în cuibul cocoţat pe un stâlp oarecare au privit curioase la mâna ieşită dintr-o maşină, care declanşa ochiul de acvilă al aparatului foto. Ne-am privit puţin în ochi, de la distanţa protectoare a acelui zoom, şi am ştiut atunci că toată povestea e reală. Că mă aflu din nou acasă, o dată cu păsările care s-au întors din imaginaţie şi din ţările calde, că miresmele din pahar sunt ale pământului românesc şi că toate cuvintele care încă mai aşteaptă să fie spuse au în spate încărcătura unei emoţii adevărate, care nu a găsit altă cale mai potrivită de a fi transmisă decât această poveste care se încheie aici.

Galerie foto