În Mexic, cu dona Marta, don Manuel şi dona Dragaica Roja

 
Rândurile care urmează au fost scrise de Mihai, nepotul meu la a cărui naştere m-am bucurat atât de tare, în urmă cu 28 de ani, încât am dat cu capul de unul din pragurile de sus ale lumii. M-am gândit să ofer găzduire gândurilor sale de inginer globetrotter, dat fiind că în ultima vreme am tot împărţit, mărturisit ori nemărturisit, bucuriile şi tristeţile oricărei familii. În plus, aproape că nu a fost flashtasting ori călătorie oenofilă în care să nu ne prostim împreună în compania vreunui vin bun.
De data aceasta, el a călătorit însă, în Mexic, alături de o mai veche cunoştinţă de-a noastră, doamna Drăgaică Roşie. Iată aici o parte impresiile şi instantaneele sale de călătorie, aşa cum mi-au parvenit, cu greu, via internet:

Plec din Timişoara şi ajung în Frankfurt, apoi mă urc cuminte în avionul care urmează să mă ducă la destinaţie. Un Airbus A380. Avionul e atât de mare, încât pe fiecare rând încap 10 locuri!
Urmează 12 ore de zbor neîntrerupt deasupra Germaniei, Canalului Manecii, Marii Britanii, Islandei, Atlanticului, Canadei, Marilor Lacuri, Statelor Unite, apoi de-a lungul Golfului Mexic.
Ciudad de Mexico e stupefiant de mare. Deşi zburăm la câteva mii de metri, nu există colţişor în zare pe care să nu fie construite case, cu excepţia câtorva munţi, care parcă ies la capătul patului, acolo unde plapuma de construcţii se termină şi lasă degetele descoperite.
Am aterizat la Mexico City. La ieşirea din zona de tranzit, încep să-mi caut şoferul. Câteva sute de oameni aşteaptă cu cartonaşe pe câte cineva. Aici, în Mexic, am venit pe post de consultant extern şi trainer pentru sistemul de trasabilitate pe care compania mea l-a implementat.
Observ că mexicanii sunt la fel de însetaţi de viaţă ca şi noi. Nu au acelaşi grad de bunăstare, dar asta nu îi împiedică să fie oameni. Treptat, constat cu plăcere că timpul în Mexic curge mai încet ca în România. Cinci minute nemţeşti sunt jumătate de oră în România şi cel puţin o oră în Mexic. Dacă pricepi asta, ajungi să fii numit "Hermano" şi cu alte apelative care sună mişto în spaniolă, dar care nu ar trebui traduse niciodată în prezenţa copiilor.
Atunci cînd los hermanos se relaxează după o zi obositoare de lucru, dau fuga în capătul halei pe terenul de fotbal din incintă, după care, morţi de foame, se duc la "Cloak", o dugheană insalubră din capătul străzii unde servesc cerveza la halbă. Restul e confidenţial.
Primele două zile mi le-am petrecut la Queretaro, în Holliday Inn Zona Diamante, un hotel de 5 stele unde-şi fac veacul tot felul de gringos şi oameni de afaceri, cu care, dincolo de răceala profesională, nu poţi schimba două vorbe. Apoi am schimbat hotelul şi oraşul pentru un pueblo, un fel de oraşel de mărimea Lugojului, unde nu se întâmplă nimic: San Jose Iturbide. Un orăşel sigur. Dar în ultima seară mi-am luat inima în dinţi şi am plecat de unul singur, încălcând toate regulile de siguranţă, în centrul vechi din Queretaro. Am găsit o atmosferă superbă şi observat cât de frumoase pot fi mexicancele, dar şi cât de mulţi săraci are ţara asta.
În San Jose Iturbide, am stat la Hotel Casa Bonita, o afacere de familie. Patroana, dona Marta, este supply chain manager la Pampers iar soţul, Don Manuel, deţine o afacere cu ambalaje. Au un băiat de 5 ani, Emilio, care s-a dovedit cel mai bun profesor de spaniolă pe care l-am avut vreodată!
De Paştele Ortodox, vorbesc cu Dona Marta despre Mexic, mexicani, Romania, comunism, familie, deportări, dar  şi despre vinuri autohtone şi săli de degustare de pe celălalt continent. Realizez cât de apropiaţi suntem ca fel de a fi. Aceeaşi gândire, aceleaşi probleme, aceleaşi contraste, corupţie, sărăcie şi bunăstare.
Mă aflu la 2.200 m deasupra mării, în mijlocul Mexicului, mă despart 10 ore de condus de frontiera cu SUA, pe cea mai aglomerată caretera din tot Mexicul, La torre 57, locul unde se produc zilnic accidente. Aflu cu surprindere că limita de viteză aici chiar se respectă: 110 km/h pe autostradă.
Nu vă imaginaţi autostrada ca la noi. Nu are bară de protecţie şi rampe sofisticate, dar e semnalizată cu balize luminoase şi din când în când e permisă întoarcerea în zone amenajate.
Queretaro este la 45 de minute de condus, pe caretera. Şi deşi nu pare, coborâm până la 1600 m. Din satelit, oraşele acestea îţi par mici, dar atunci când începi să le străbaţi, constaţi că Queretaro e cât Bucureştiul, dar cu infrastructură impecabilă, fără gropi şi cu autostrăzi interioare, iar în Mexico City ar putea încăpea toată populaţia României şi ar mai fi loc de alte câteva milioane.
Mauricio Montoya Medina, colegul meu mexican în ale trasabilităţii, m-a invitat la fiesta organizată de familia sa pentru nepoata Auri care tocmai a împlinit 15 ani. Am stat la masă cu patru generaţii: Abuela, străbunica, de 103 ani, părinţii, Mauricio şi cei doi copii ai săi. Mauricio are trei fraţi şi două surori, iar mama sa se mândreşte cu 22 de nepoţi şi nepoate. Familia e foarte importantă aici. Căsătoriile aranjate încă se practică. Atunci când un băiat doreşte să se ia cu o fată, merge însoţit de părinţi şi de un preot catolic la părinţii fetei. Pentru el vorbesc părinţii, iar atunci când discuţia înclină defavorabil, preotul intervine şi încearcă să-i convingă pe părinţii fetei să aprobe căsătoria. Spre exemplu, bunicii lui Mauricio au plătit cu două vite căsătoria băiatului cu cea care avea să-i fie mamă. Carla, bucătarul restaurantului XOCO deţinut de dona Marta, mă răsfaţă în fiecare zi cu tot felul de bunătăţi: friptură cu sos de flori roşii de Jamaica, mix de portocale proaspete cu banane, salată de fructe, ciocolată cu lapte şi pepper mint, tabasco şi alte mirodenii pe care la noi nu le găseşti cu uşurinţă, ca să nu mai vorbesc de restul de specialităţi mexicane ale căror nume nici nu pot să le pronunţ.
În spatele fabricii de cartoane a lui Manuel, soţul Martei, există un teren pe care fratelei Martei, unchiul Verti, îngrijeşte 10-12 cai de rasă pentru curse. În curte sunt crescuţi cocoşi pentru lupte, care apoi sfârşesc în oală. Şi tot în spatele fabricii există o pistă pentru curse de cai!
De obicei duminica, în oraşele mexicane se desfăşoară correo, un fel de coridă, dar aici nu se omoară taurii, ci scopul este de a-i duce într-un loc folosind lasoul de pe cal.
Toate casele au o icoană cu La virgen de Guadalupe.
Când le-am povestit despre noi, despre cum degustăm şi scriem despre vin, despre drumurile noastre prin ţară şi sala de degustare cu autografe, am devenit brusc mult mai de-al casei. Şi au început să-mi povestească de călătoriile unchiului mexican prin Germania şi Italia. I s-a părut foarte ciudat că în Italia toate dealurile sunt acoperite de vii, asta înseamnă că vinul e foarte important pentru europeni. Mie-mi spune?!

Povestea nu are însă un sfârşit şi nu se încheie aici dat fiind că Mihai se află încă acolo, printre cocoşii şi caii de curse ai unchiului Verti. Ce pot să vă spun e însă că însoţitoarea sa de bord, dona Dragaica Roja, s-a îndrăgostit iremediabil de un distins senor pe nume El Baron de Parras, de felul său vino tinto. Cum ea a hotărât să rămână pentru totdeauna acolo, nu-mi rămâne decât să sper că-mi voi recupera cât de curând măcar nepotul vestic, chiar dacă şi el dă oarecari semne de îndrăgostire de ţara lui Pancho Villa şi Emiliano Zapata.

Galerie foto