Un joc de rafinament cu fotomotanul casei şi bin-urile doctorului Penfold

Am avut şi am atâtea poveşti de spus, unele care se scriu singure în minte, altele în ciornă deja, altele care nici nu şi-au găsit începutul. Nu am ajuns să le spun însă pe toate din pricină că în ultimele săptămâni am tot călătorit, am tot degustat şi am tot spălat pahare, debarasat mese şi făcut şmotru oenologic în wine clubul de acasă. Abia acum ajung să-mi amintesc de Penfolds şi de întâlnirea aparte cu echipa Cramei Oprişor, de joia trecută.
Ce-i drept, nu ştiam sigur la ce să mă aştept. De la o vreme, Boris îşi lăuda într-atât marfa, Shiraz-urile australiene, copleşindu-ne cu superlative despre bin-uri, că devenisem circumspect. În plus eram obosit de-atâta umblet prin Budapesta şi Bucureşti, haihui printre pahare şi postgusturi, ca să mă mai gândesc că m-ar aştepta cine ştie de surpriză de povestit bloggerilor, curioşilor şi nepoţilor de tot felul. Mai ales că veneam de la un festival unde avusesem privilegiul să încerc cam tot ce are mai bun de oferit Crama Oprişor: Smerenie, Passarowitz 1718, Cutia Paleologu, Nenumita.
Cu câteva zeci de minute înainte ca invitaţii să apară, toate erau în datele ştiute. Clubul îl făcusem lună, autografele zâmbeau pe pereţi aşteptându-şi admiratorii, iar Lucky, fotomotanul casei, dormea extatic pe unul din scaune, exact sub colajul cu asasinarea lui JFK. Aproape că mă relaxasem, între două degustări cu SERVE, gândindu-mă că totul merge de la sine şi chiar că aş putea să adorm şi eu precum motanul de serviciu şi să mă trezesc într-un pahar cu gust de ciocolată de la antipozi. Şi-atunci, când eram gata-gata să aţipesc într-un vis serafic, a-nceput nebunia. Abia apucase Boris să destupe şi să decanteze Bin 2-ul 2006, Bin 28-ul 2004, Bin 128-ul 2005 şi GSM-ul 2003, că wine clubul a şi devenit neîncăpător. Am avut o audienţă grozavă, cu o aripă maghiară numeroasă şi avizată, cu connaisseuri extrem de atenţi şi curioşi. Şi câtă splendoare în fiecare pahar, chiar dacă vinurile servite nu au fost nici cele mai scumpe şi nici cele mai rare pe care le puteam căpăta de la importatorul mărcii australiene. Şi-n vreme ce toată lumea făcea cunoştinţă cu creaţiile oenologului Peter Gago, Lucky Motanul se strecura aproape nevăzut printre vinurile albe ale concurenţei, ieşind afară din odăile oenologice, către o altă dimensiune, un pic mai felină.
Boris servea de zor, alături de alţi doi colegi, pierdut între decantoare, carafe şi fişe de degustare, într-un fel de transă promoţională. Mi-am amintit, privindu-l, că avusesem cândva două generaţii de motani cu acelaşi nume, pe care mi-i răpiseră persoane necunoscute, dar sigur iubitoare de pisici. Pe Borisul nostru însă, angajatul Cramei Oprişor şi, probabil, al zeului Dionisos, nu ni l-a răpit nimeni, nici în timpul degustării, nici după aceea. Ci mai degrabă discursul său a fost răpitor pentru o anume parte din public, fiind presărat cu citate şi cu tot felul de superlative la adresa vinurilor servite.
Eu am savurat fiecare picătură din cele patru licori, însă am ales pentru mine două dintre ele: Bin 2 şi GSM (Grenache-Syrah-Mourvèdre). Mi se pare extraordinară această oportunitate de a degusta câteva produse ale unui terroir declarat drept sursă a celor mai bune Shiraz-uri din lume, de a încerca gustul condimentat, complex, exotic al unei Australii atât de îndepărtate şi totuşi atât de familiare de-acum.
Am putut remarca două tipuri de reacţie la cei prezenţi: ori o dragoste copleşitoare, la prima vedere, pentru aceia, mai puţini, care aveau deja antrenamentul cunoaşterii a sute, dacă nu mii de vinuri, ori o declaraţie de dragoste pentru vinurile româneşti în comparaţie şi în contrast cu cele australiene ("Ale noastre sunt mult mai bune"). Mărturisesc că mă aflam undeva la mijlocul celor două tabere. Sunt fanul entuziast al câtorva crame de la noi şi caut adesea prospeţimea Feteştilor Albe şi Regale, ca şi forţa Feteştilor Negre şi a Negrului de Drăgăşani. În acelaşi timp însă, mă închin în faţa celor care, în Lumea Veche şi în cea Nouă elaborează vinuri superbe, în stare să ajungă la orice pasionat de la celălalt capăt al planetei. Şi dacă ar fi să descriu creaţiile de la Penfolds într-un cuvânt, poate că "rafinament" ar fi cel mai potrivit.
Când clubul s-a golit de oameni, dar nu şi de duhul bin-urilor servite, am mai putut număra doar două suflete în încăpere: al meu şi al lui Lucky Motanul. O vreme am contemplat dezordinea recipientelor purtând urme proaspete de stropi sângerii, culoarea profundă de la capetele dopurilor, resturile unui festin al simţurilor. El, motanul, se plimba însă printre toate obiectele cu naturaleţea unui stăpân care i-a lăsat o vreme pe toţi ceilalţi să se joace cu lucrurile sale: cu scaunele, cu pozele, cu sticlele şi paharele din jur, cu propriul pliant pe care se află propriul blog pe al cărui frontispiciu împarte un fotoliu cu căţeluşa Rita.
În felul meu îi sunt aşadar recunoscător că m-a lăsat şi pe mine să mă joc pentru o vreme cu vinurile Penfolds, cu prietenii CDViN şi cu aceste cuvinte care ar trebui să aibă o uşoară aromă de cacao şi ciocolată amăruie, un vag gust de cafea şi piper negru şi un postgust atât de inefabil încât să te facă în stare să-ţi doreşti să le mai încerci o dată şi încă o dată şi încă o dată...

Galerie foto