Flashtasting cu umbrelă şi Fetească Albă

Am călătorit pentru câteva ore într-un loc care poate părea exotic, într-un univers cu oi, brotăcei şi fântână cu cumpănă. M-au însoţit Domnul cu Melon şi Mr. Boncu, omul nostru din Panama, adică trimisul nostru special de la ţară, şi asta cu scopul precis al executării unui nou flashtasting.
Nu ştiu cum aş putea să descriu mai bine Feteasca Albă. Unii susţin că vinul în genere şi acest soi în speţă ar fi doar o băutură obţinută prin fermentarea strugurilor. Alţii, că e o simplă doză necesară, un bilet spre fericirea zilnică a celor dependenţi. Mie-mi evocă însă tot felul de mirosuri şi gusturi pierdute, dintr-o copilărie ascunsă în ceaţa de aprilie a celuilalt mileniu. De aceea m-am gândit să ne strecurăm acolo pentru un număr finit de clipe, în universul jilav cu pipiriguri şi sălcii şi verde crud şi stropi dintr-o ploaie capricioasă care cade peste flori, peste ştiubeie şi peste ciobanul profesional care-şi paşte oile în cadrul acestui reportaj cu umbrelă şi vin.
Când am coborât din maşină, Yaris-ul meu mic şi scump şi multimode arăta mai rău decât câinele abătător al ciobanului. Am încadrat dintr-o privire decorul cu luncă şi fântână cu cumpănă, apoi am pus personajele la treabă, potrivit unui scenariu ad-hoc. Tirbuşonul s-a înfipt în dop şi apoi, cu un poc, a acoperit corul broaştelor şi ecoul paşilor pe această lume mustind de ape. Am ciocnit paharele în oglinda fântânii, lângă buturuga cu fierotanii menită să ţină într-un echilibru precar găleata ruginită. Mr. Boncu zâmbea pe sub mustaţa de acolit rural al clubului nostru, iar Domnul cu Melon din veacul al XIX-lea se mişca plin de graţie, pentru contrast, lângă colegul de scenă. Şi-n vremea asta, amândoi degustau cu plăcere licoarea aceea pe care cineva mai inspirat ca noi scrisese: SERVE, Vinul Cavalerului, Fetească Albă 2011. Am împrumutat drept bar braţele unei sălcii care se afla întâmplător prin preajmă, dacă nu venise cumva direct din vreo poveste cu Stăpânul Inelelor, iar ei, actorii, au executat un fel de dans al ploii care oricum va veni, un dans cu umbrele şi picioare muiate în baltă. După o vreme însă, salcia s-a supărat şi a răsturnat sticla printre pipiriguri, stârnind o anume perlare în sinea vinului.
Mirosea vag a toate florile pământului, a iarbă care nu ştie că va fi cosită, a muguri de vie care nu vor să se deschidă. Pe urmă actorii au luat-o agale pe drumul cu gropi şi noroi de acasă, trecând o punte către o nouă dimensiune, una mai pastorală. Regizorul a înfipt umbrela în mijlocul turmei, stârnind curiozitatea trecătorilor şi a ciobanului de serviciu. Ne-am împleticit frumos printre berbeci şi muşuroaie de cârtiţă, sub picurii ploii care aburea învelişul de sticlă al lumii.
În actul al doilea, am dat o fugă către casă, să verificăm dacă florile de măr sunt la locul lor. Nişte căţei cu mutre de urşi spălători au fugit iute să se ascundă în lemne, în locul din care poţi vedea biserica satului într-o încadrare rustică şi vegetală.
S-a făcut puţin seară şi am luat-o iar din loc, o dată cu vinul şi cu păsările luncii. Venise timpul să sărim la actul al treilea. Am trecut pe lângă bătrâna şcoală de care azi nu-i mai pasă nimănui, printre cai şi alte vieţuitoare blânde, făcute să pască şi să aştepte succesiunea anotimpurilor ştiute. Căutam un izvor primordial, locul acela emblematic căruia bătrânii îi zic de când lumea Ştiubeiul Popii. Sălciile erau întoarse cu rădăcinile-n sus de nişte buldozere care şi-au propus să geometrizeze această sălbăticie iremediabilă. Altfel, era frumos, păsările zburau de la răsărit către apus peste noi şi peste arbori, izvorul se găsea la locul cunoscut, în conul său de beton purtând acum melon şi, poate, gloria acestor clipe ludice. Poate că într-o bună zi vom găsi şi acel izvor din care curg feteşti de tot felul, în firicele care se fac apoi pâraie şi duc în râuri care alimentează fluvii ce se varsă în mări de culoarea mierii ori poate a purpurii.
Ştiu că e mai lesne să desluşeşti într-un pahar cu vin aromele de lămâie şi caisă şi gustul de piersici albe peste care se abat parfumuri de tei. Şi totuşi, unii mai excentrici, mai neautorizaţi, au găsit de cuviinţă să descopere acolo plăcerea unei zile de aprilie petrecute în ploaie într-un sat de care nu a auzit nimeni.
La întoarcere, două berze care îşi făceau siesta în cuibul cocoţat pe un stâlp oarecare au privit curioase la mâna ieşită dintr-o maşină, care declanşa ochiul de acvilă al aparatului foto. Ne-am privit puţin în ochi, de la distanţa protectoare a acelui zoom, şi am ştiut atunci că toată povestea e reală. Că mă aflu din nou acasă, o dată cu păsările care s-au întors din imaginaţie şi din ţările calde, că miresmele din pahar sunt ale pământului românesc şi că toate cuvintele care încă mai aşteaptă să fie spuse au în spate încărcătura unei emoţii adevărate, care nu a găsit altă cale mai potrivită de a fi transmisă decât această poveste care se încheie aici.

Galerie foto

Joi şi vineri, de la SERVE la Elite, de la enotecă la bâlci, fără resentimente

Nu ştiu alţii cum sunt, dară eu, când mă gândesc la săptămâna care tocmai a trecut, îmi dau seama că am avut parte de o perioadă plină cu vârf, ale cărei gusturi amestecate îmi dau acum senzaţia unei oboseli plăcute şi... folositoare.
O fi de vină pentru acest efect blând extenuant faptul că în numai patru zile, din pură plăcere, a fost necesar să cobor (joi) în underground-ul Enotecii de Savoya pentru un rendez-vous cu Charlotte şi celelalte vinuri de la SERVE, că a trebuit să dau, pentru o seară (de vineri), pe la bâlci-festivalul vinului arădean, ca să iau apoi trenul în miez de noapte către Azuga, locul în care mă aşteptau (sâmbătă şi duminică), în tihna lor aristocrată, sub mucegaiuri nobile importate din Franţa, spumantele Rhein ale Casei Halewood. Ca să nu mai spun de intermezzo-ul matinal de câteva ceasuri (sâmbătă) în care am "degustat" turistic o parte din centrul Braşovului, bliţuind detalii, case şi oameni din bătrânul şi dintotdeauna europeanul Kronstadt.
Şi-atunci nici nu e de mirare că, tot călătorindu-mă şi tot experimentând, nici n-am mai apucat să scriu de toate astea. Am s-o fac totuşi acum, aproape cronologic, dând seamă de întâmplările recente, care au fost înghesuite în zilele unui weekend parcă atât de lung cât un întreg sezon.
Joi seară, în 21 octombrie, după cum notează, pe site-ul vestik.ro, şi soţia Pivnicerului (adică Pivnicera, căreia nu-i voi da link-ul aici), şase "vestici" au pornit către Timişoara cu microbuz şi purcel, făcând acolo joncţiunea cu alţi trei, pentru a onora invitaţia lui Dan Săvulescu la degustarea vinurilor SERVE programată la Enoteca de Savoya. În hruba selectă, plină de aparate care indică temperatura şi alte mărimi fizice care poartă de grijă marilor licori, am servit şapte vinuri, având alături o părticică din lumea bună a oraşului. Sigur, motivul primordial pentru care am dorit să fiu acolo, împreună cu clubul degustătorilor neautorizaţi, era febleţea mea, Charlotte, cuvée-ul botezat după fiica lui Guy Tyrel de Poix, stăpânul domeniilor SERVE. Şi sigur că-mi doream o reîntâlnire şi cu celălalt copil-vin al contelui, Cuvée Amaury, pe care mai avusesem prilejul să-l degust la... Crama Basilescu, acolo unde Gabi Lăcureanu a dorit să-mi ofere un înalt termen de comparaţie atunci când şi-a prezentat creaţiile oenologice, între care Ancestralele Fetească Albă şi Regală din 2009. În plus, am regăsit cu plăcere Rosé-ul Terra Romana 2009 de la degustarea ochilor închişi ("Alb, roşu sau rosé?") care a avut loc în iunie la Ceptura, între timp medaliat la Cannes şi la Decanter, după ce eu şi medicul veterinar Silviu Radu oricum îl premiasem în gând, bând cu mult mai mult decât două degete profesionale. O noutate interesantă a fost Pinot Noir-ul Vinul Cavalerului 2008, pe care însă nu m-am îndurat să-l introduc în topul meu subiectiv, aşa cum nu am făcut-o nici cu Feteasca Neagră Terra Romana 2008, cu Sauvignon Blanc-ul 2009 din aceeaşi gamă şi nici cu Fetească Albă 2009 din gama Vinul Cavalerului. Cu toate acestea, weekend-ul meu de joi până duminică a avut mereu legătură cu câte un Pinot Noir, prin Timişoara, Arad şi Azuga.

După scurta ieşire de câteva ceasuri la enoteca cu nume de prinţ eliberator, vineri m-am mutat pentru o oră în atmosfera încărcată cu arome de gulaş, de mici şi de ţâmpi la rotisor a festivalului de vin arădean. De fapt, festivalul e o mică petrecere câmpenească, desfăşurată în parcul ce poartă numele poetului naţional, cu acordeon, saxofon şi torogoată, cu crainice tv, cu două-trei gherete de vin, cu Kürtőskalács şi alte plăceri importate de la mama ardeleană de acasă. După ce am pus pe limbă, cumpărată de undeva, o Cadarcă dulceagă pe care am fost forţat s-o deşertez în iarbă, după ce m-am tot învârtit adulmecând rumenirea pulpelor de pui deasupra imenselor cutii cu jar, izul gulaşului de la ceaun şi curiosul obicei al fierberii vinului, eram gata gata să renunţ şi să o iau către casă. Şi nu din cauza vreunor ifose de mare domn (pe care oricum nu le pot afişa în calitatea mea de fiu al satului bănăţean Ferendia), induse de hruba de cinci stele unde tocmai degustasem nişte vinuri premium. Nu. Ci pur şi simplu fiindcă era un pic improprie denumirea a tot ceea ce se petrecea acolo. Oricum aveam şi altceva de făcut, să prind, de pildă, trenul de ora 0,07 spre Braşov.
Din fericire, am dat şi pe la standul Wine Elite, un mic producător de la Mâsca, unde chiar dacă n-am putut servi, pe bani, un pahar din Merlot-ul baricat 2006 ori din Pinot Noir-ul baricat din acelaşi an, m-am putut delecta totuşi cu un vin la pahar de 200 ml. Un sec Merlot foarte tânăr şi... neliniştit, care a trecut foarte repede la stand şi din care m-am văzut obligat să-mi rezerv ultimii 4 litri, la pet-uri de 2 litri. Baxul l-am completat cu un Burgund Mare din 2008 (un soi puţin apreciat de oenologul Vestik, însă de care eu mă simt atras iremediabil) şi cu alesul şi încă negustatul Pinot Noir de acum patru ani, vinuri care deocamdată şed cuminţi în arcadele vinotecii mele. Şi-apoi am luat trenul, cu Pivnicera de mână, către toate degustările pe care cineva ni le-a pregătit cu grijă în pivniţele furnizorului Casei Regale. (va urma)