Un chef adevărat, la Via Sandu, în aşteptarea Zilei Bunicii

Cum poţi să povesteşti un chef? Şi de ce ai face asta? Şi mai mult decât atât, dacă eşti ardelean ori bănăţean, de ce ai străbate vreo 900 de kilometri dus-întors pentru a participa la un party undeva pe nişte dealuri la graniţa dintre Oltenia şi Valahia, pe care să-l mai şi transpui în imagini şi cuvinte?
Mă gândesc să-mi răspund în primul rând mie însumi la aceste întrebări şi-abia apoi să-i dau ceea ce i se cuvine logicii acestei noi poveşti. Cred că am făcut toate acestea, şi sunt gata să le fac din nou, călătoria vreau să spun, cheful şi postarea, din cauză că am învăţat, în ultimii ani, că viaţa poate fi mult mai relaxată şi mai adevărată decât în clişeul căruia românii i-au fost prizonieri vreo 50 de ani, adică atât cât a ţinut comunismul. Că putem sărbători Ziua Muncii nu neapărat sau nu numai cu mici, bere şi manele, conform unei cutume idioate şi voit proletare cu care am fost învăţaţi mediatic chiar şi în anii din urmă. Că 1 Mai poate fi, dacă vrem, dacă e necesar să fie asta, Ziua Bunicii sau Ziua Celor Dragi sau Ziua Eliberării de Clişeul Comunist.
De fapt, şi de data aceasta, ca şi în 2011, am plecat la Drăgăşani la invitaţia Casei Ştirbey şi aproape că au ajuns să mi se pară familiare peisajele olteneşti pe care le tot traversez hurducăit pe drumuri de tancuri ca să găsesc în final cadrul select, aproape toscan, al cramei princiare. Până să se întâmple asta, Ziua Bunicii Maria Ştirbey vreau să spun, am tras la Hotelul Max din centrul oraşului, despre care o prietenă spunea în glumă că este un fel de mall de Drăgăşani. Cu scări, cu supermarket, cu recepţioneri, cu tot tacâmul.
Ciudăţenia e că deşi GPS-ul te duce fără greş, pe drumuri mai mult sau mai puţin jalnice, la hotelul oraşului, dacă ar fi să respecţi legea, n-ai avea pe unde să intri cu maşina în parcare. Şi asta fiindcă toate căile sunt închise, restricţionate, blocate şi singurul posibil acces e păzit de o maşină a poliţiei. Pe care evident am fost nevoiţi s-o ignorăm ca să ajungem în sfârşit la Max trei stele. Fiindcă se făcuse seară, urma să ne odihnim până a doua zi, în aşteptarea evenimentului de la Ştirbey, însă Raluca Bauer s-a gândit să ne facă o surpriză, invitându-ne la un chef la Via Sandu. Şi cum am fi putut să o refuzăm? Mai ales că ni s-a trimis şi o maşină, în care am călătorit cu o plăcere de-a dreptul nostalgică până la locul faptei. Deocamdată eram patru vestici, ajunşi la faţa locului de la Arad. Alţi doi erau pe drum, plecaţi de la Cluj, iar a doua zi urmau să sosească şi ultimii doi. Dintre aceştia din urmă, unul venea tocmai din Mexic, după o călătorie de 48 de ore, cu aterizare la miezul nopţii la Timişoara, de unde trebuia să sară imediat în maşină , să-şi ia companionul şi să gonească spre Drăgăşani pentru a nu rata Ziua Bunicii.
Cam la toate acestea mă gândeam în vreme ce suiam către Via Sandu într-o Dacie adorabilă care mi-a stârnit pe loc, în înghesuiala plăcută de altădată, vii amintiri şi nevoia stringentă de a mai sufla măcar o dată în jigler.
Poate că sediul din vie nu e chiar reşedinţa la care s-ar aştepta, ca dimensiuni şi proporţii, nişte oaspeţi atât de îndepărtaţi , de pe altă paralelă, aşa cum suntem noi. Însă gazdele, alde Sandu, sunt de milioane iar casa e de fapt o adevărată cutie muzicală, plină de surprize multimedia. Locul e cu belvedere şi te întâmpină cu peisaje superbe, cu turle de biserici între vii, cu un Olt lăţit cât Dunărea din cauza salbei de baraje şi cu vedeta absolută a serii, câinele Isă, dormitând în iarba grasă a întregii întâmplări.
Am regăsit acolo prieteni mai noi sau mai vechi, veniţi dintr-un Bucureşti mult mai apropiat, dar şi pe Raluca şi Oliver, maeştrii de ceremonii de la Ştirbey. A fost un chef autentic, binevenit după oboseala drumului, cu foc de tabără, vinuri Prince Ştirbey, cârnaţi Pleşcoi şi lipii grandioase, cu concert la proiector şi glob de lumini, cu telescop aţintit către Venus şi bloggeri euforici dansând la lumina scânteilor efemere. Un party aproape studenţesc, de parcă toată lumea ar avea mereu douăzeci de ani şi singurele accesorii necesare pentru a crea o astfel de stare sunt o moşie cu vie, o casă şui, nişte grătare fumegând şi un mic imbold adunător de oameni.
În lumina stinsă a înserării, am apucat să pozez fluturi în iarbă şi maşina selenară, cu telecomandă, a Micului Sandu, urcând o pantă de 60 de grade până la picioarele mele de fotograf haihui, amplasat strategic într-un locşor mai înalt. Cârnaţii sfârâiau pe grătar, Oliver bea bere la doză, vinurile se răcoreau în ligheanul cu gheaţă şi toată lumea intra frumos în joc în canicula cuminte a ultimei zile de aprilie. În cele din urmă au sosit şi cei doi vestici porniţi de la Cluj, puţin obosiţi şi puţin îndrăgostiţi, încercând să prindă în colimatorul telescopului o anume stea mai luminoasă decât altele.
La un moment dat, câinele Isă al viei vecine Isărescu, despre care gurile rele zic că s-ar chema Franks, a cedat pasiunilor olfactive, înfruptându-se direct din farfuriile nesupravegheate, pline de bunătăţi picante. Dar cui să-i mai pese, doar trăim într-o ţară liberă! Dacă dorim, putem chiar să dansăm la lumina focului de tabără, punând în evidenţă contururile trupului anonim. Şi putem chiar să ne îmbrăţişăm ca nişte cireşari întârziaţi în timpul din urmă, undeva deasupra licăririlor electrice ale lumii.
Când se făcuse deja noapte şi deja 1 Mai, mi-am dat seama că îmi joacă feste cineva, eu însumi ori creatorul aparatului foto, fiindcă vedeam două Alexandre.Vinul.ro lângă un pahar cu vinul în flăcări ori două dudui fără nume fotografiind întregul spectacol. Şi tot cineva s-a văzut nevoit să alunge farmecul nopţii, suindu-ne în jeep şi ducându-ne în viteză, printre viile ascunse în întuneric, la Max trei stele. Ne pregăteam de-acum să facem faţă, peste câteva ore, plăcerilor oferite, la Crama Ştirbey, de Ziua Bunicii.


Galerie foto