La Crama Ştirbey, cu biberonul şi cu mousse au chocolat printre baricuri

De câte ori iau drumul Cramei Ştirbey, şi de-acum chiar că pot spune asta apăsat, am senzaţia că nu fac o simplă călătorie geografică, spaţială, presărată cu denumiri şi indicatoare rutiere, ci că mă deplasez cumva şi în timp, în mod istoric şi social.
Amestecul acesta aristocratic, de vinuri şi flori, de instrumente muzicale şi garoafe la piept, de jazz şi viţă veche, mă cucereşte de fiecare dată, făcându-mă să înţeleg ce a pierdut România o dată cu venirea comunismului, dar şi ce poate avea din nou, dacă se va dovedi în stare să-şi restaureze sufletul.
Poate că nu pricepem cu toţii prea bine, dar de-acum suntem în stare să sărbătorim de 1 Mai o altfel de zi. La Ştirbey, ea este a Bunicii, dar pentru noi poate fi foarte bine a oricărui om drag din viaţa noastră. Şi nu facem asta din cauză că nu ne-ar plăcea munca ori că am munci mai puţin decât ceilalţi muritori. Nu. O facem din cauză că am încetat să mai fim doar o bucată pătrată de vinilin din marele portret al conducătorului iubit, o facem din cauză că ne-am regăsit individualitatea.
Despre sărbătoarea de anul acesta, în ajunul căreia ne-am permis, graţie unei invitaţii de nerefuzat, să tragem un chef la Via Sandu, se poate spune că a fost uşor diferită de cea din 2011. Mi-a făcut plăcere să stau iar la coadă în aşteptarea noilor vinuri pe care Oliver Bauer a avut grijă să le toarne tuturor în pahare. Ne-a întâmpinat din nou o organizare impecabilă, o ordine la fel de agreabilă precum cea a viilor din jur, lucrate pe nemţeşte, la filigran vegetal.
Mi-au plăcut foarte mult ţinuta amfitrionilor, pălăriile doamnelor, bufetul suedez ori mai degrabă princiar, ritmul cuminte, negrăbit, a tot ceea ce s-a petrecut acolo. Şi detaliile surprinse de ochiul aparatului foto. O fetiţă plimbându-se cu biberonul printre baricuri ori sorbind dintr-un pahar o apă delicioasă, cu reflexe aurii de Sauvignon Blanc Vitis Vetus. Caricaturile expuse, leneveala în iarbă a unui invitat anonim, interactivitatea din cursul degustărilor, peisajul cu Olt vast şi aşezări răsfirate pe dealuri.
Mi-au lipsit foarte mult Novacul şi Negrul de Drăgăşani anterioare, acelea servite anul trecut pentru care atunci m-am întors mereu cu paharul gol la Herr Bauer. Şi spectacolul degorjării didactice a spumantului obţinut din Fetească Regală, pe care îl tot aştept să apară pe piaţă.
Anul acesta, Ziua Bunicii a stat însă sub semnul vinurilor Sauvignon Blanc şi Cabernet Sauvignon, după dorinţa oenologului. Am putut degusta la terasă, inundaţi de un soare văratic, vinuri extrem de interesante, pline de personalitatea fiecărui ciclu anual care le-a creat. Mi-ar fi plăcut să discut cu vinificatorul despre tipicitatea ori lipsa de tipicitate de soi a vinurilor servite, mai ales în cazul Cabernet Sauvignon-ului, însă nu era momentul potrivit pentru aceasta.
Între invitaţii de marcă i-am putut distinge pe vecinii de la Avincis, Cristiana şi Valeriu Stoica, polarizând o parte din anturaj. Şi am regăsit-o pe gazda noastră de chef de cu o seară înainte, Cornel Sandu. Tot bliţuind chipuri şi pahare, am numărat candid şi bloggerii prezenţi, constatând mai mari sau mai mici absenţe, voite ori fortuite.
Sunt câteva lucruri, dincolo de cele enumerate mai sus, pentru care e de dorit să mă întorc de fiecare sărbătoare la Crama Ştirbey. Între ele se numără, fără îndoială, desertul pe bază de ciocolată cu care ne-a alintat doamna baron Ileana Kripp şi din care Mihai, cel mai tânăr şi mai globetrotter dintre membrii Clubului Vestik, a devorat un număr nedefinit de porţii.
Poate aţi observat, poate nu, amestecul de accente cu care se exprimă amfitrionii. Chiar dacă o fac în română, ei vorbesc într-un fel o limbă europeană îmbogăţită cu accente de Mitteleuropa şi chiar fac lucrurile la fel, chiar se exprimă la fel în tot ce creează ori recreează acolo. În modul în care îngrijesc via, în modul în care elaborează şi promovează vinurile, în modul în care ies în lume, în modul în care îşi întâmpină invitaţii, în modul în care-şi susţin sărbătorile.
Dacă te uiţi la lumea din jur de pe terasa cramei, eşti suficient de îndepărtat de fiinţele şi obiectele de la poale, de oameni, de case şi de drumuri, ca ele să ţi se pară frumoase. Ba chiar poţi visa că vezi ambarcaţiuni cu pânze ori bărci cu domni şi domniţe pe apa largă a Oltului. Un colaj de clişee cinematografice şi nostalgice, de imagini ale lumii burgheze de ieri şi alaltăieri, transpus în Photoshop în peisajul oltenesc în care se desfăşoară totuşi acţiunea. Însă e comic să faci asta, ştiind bine prin câte ai trecut ca să ajungi tocmai de dincolo de Carpaţi. Altminteri peisajele sunt pitoreşti, chiar dacă populate cu o sărăcie ancestrală.
Îmi place să cred însă, dincolo de ochiul critic cu care nu mă pot împiedica să privesc lumea, că o călătorie la Crama Ştirbey nu este numai un voiaj în trecut, ci şi unul în viitor. Că dealurile cu vii din jur, din jurul Drăgăşaniului şi din jurul tuturor oeno-oraşelor şi oeno-locurilor româneşti se vor îmbogăţi în timp cu oameni care au acelaşi spirit transformator. Că zece-douăzeci de ani vom putea număra mai multe vii şi crame exemplare, alături de cele, puţine, care există deja.
Eu unul mă pregătesc oricum pentru viitoarele călătorii acolo, în virtualitatea unei alte Românii oenologice. Chiar dacă aceste destinaţii rămân acum atât de ipotetice, de ireale, de îndepărtate. Ca un vin în ediţie limitată, încă necreat, cu un număr prea finit de sticle, la care nu poţi ajunge decât dacă ţi le pune Cineva, Istoria ori Destinul, deoparte.
Galerie foto