Din
curgerea zilelor noastre portugheze am decupat clipe. Câteva sute, poate mii
de clipe oglindite în 
gânduri, emoții, fotografii. Cele din 10 mai, a treia zi
a călătoriei prin Europa, a doua în Portugalia, redau aventura noastră la Sagres
și Cabo de São Vicente, cel mai sud-vestic punct al bătrânului
continent.
Am
început ziua cu o cafea servită dis-de-dimineață în balconul Casei Amarela, deasupra căruia 
decolează
avioanele lumii și porumbeii orașului. Ghidul nostru prin lumea asta algarvă e
Dani, un student ocupat, în sesiune, care își face totuși timp să ne prezinte
micul său paradis în care a avut acces grație unui program Erasmus de cinci luni.
Ne-am propus să vizităm azi un fort și un far, e nevoie de mașină. Așa că
pornim către apartamentul lui Dani, fotografiind florile dimineții, Pastelaria
Seara Nova, Sporting Clube Farense și blocul în care șade în chirie studentul
nostru, împodobit pe o latură cu o imensă reclamă: Menu Dourado.
Pe la
orele prânzului, ajungem la firma de închirieri auto și Dani alege un minisuv
Citroën C4, mașină 
pentru care plătim vreo 90 de euro
dacă o închiriem în acest weekend. Așadar, e vineri, Dani învață repede
comenzile mașinii noi, argintii, cu cutie manuală, cu prea multe viteze, cu
volan nu neapărat comod. Un sfert de oră mai târziu, rulăm fericiți pe
autostradă, către Sagres. Cu acest nume, Sagres, am făcut deja cunoștință, grație excelentei
beri omonime. Pe drum, stâlpi de curent împodobiți cu cuiburi de berze,
localități înșirate pe dealuri, un peisaj neașteptat de verde, de nearid,
împodobit ici-colo cu mici vile cochete și cu uriașe, 
albe eoliene. Mai vezi,
rar, câte o plantație de vie, câte un șir de palmieri, câte un centru de
artizanat. Mai ținem minte un ultim giratoriu ornamentat cu o ancoră imensă,
plasat înainte de destinația finală, Sagres.
Un soare
aproape african ne arde fețele, lăsăm Citroënul în parcarea fără umbră și, din lungul șir de .jpeg)
localuri plasate pe
strada care duce la ocean, alegem Restorante
Carlos, un loc îmbietor, cu terasă. Restaurantul e de familie, își face
reclamă cu niște pești uriași. Întreg personalul e african, asemenea brizei
oceanului. Avem parte de o primire călduroasă și de o servire 
promptă. Cred că
am ales să cerem vinul alb al casei și o excelentă porție de orez cu caracatiță,
arroz de polvo, o tocană, absolut
delicioasă, care se gătește lent, cu ceapă, usturoi, roșii, coriandru, cu un
pic de vin alb, local. După prânz, o plimbare către port ne duce pe lângă
casele și localurile cu ziduri albe, împodobite cu câte un soare zâmbitor, cu
rândunici și fluturi, cu mori de vânt miniaturale.
Dacă ne
imaginăm Portugalia ca pe un lung dreptunghi, încadrat la nord și la est de marele
vecin spaniol, 
iar la vest și sud de Oceanul Atlantic, orășelul Sagres, de vreo
două mii de locuitori, se găsește chiar în colțul de sud-vest. E o margine de
lume, cu plaje libere, cu câte un turist citind o carte tolănit în nisip, picior
peste picior, cu câte un cățel aportând discul aruncat de stăpân, cu zeci de
bărci care se leagănă în micul port încadrat de ponton și dig, de stânci care
emană tristețea unui capăt 
de lume. Scări abrupte coboară la țărm, un câine
maro, plictisit, ne ghidează către capătul cheiului. Probabil e unul dintre
nenumărații angajați în turism din Algarve... Aparatul foto zoomează obsesiv
câte un steguleț arborat pe vreo barcă, al Portugaliei ori al Franței, dar și
panoul cu specii de păsări din Sagres.
E după-amiază
și plecăm către fortăreață, în Citroënul nostru răcoros. Fortăreața sau Castelul din 
Sagres, de veac XV, refăcut
după cutremurul de la 1755, pare principala atracție turistică a locului. E situat
pe un promotoriu îngust, spectaculos, la multe zeci de metri deasupra apelor
agitate ale oceanului, a căror hulă se face auzită prin unele caverne și
spărturi. Un drum restaurat, din piatră cubică, flancat de parcări generoase,
strălucește în soarele de mai. La umbra bordurii, câte o plantă minusculă se
încăpățânează să înflorească printre pietre și pietricele.
Călătorim
niște veacuri înapoi, o dată ce trecem de porțile uriașe, cu ornamente
ruginite, mâncate de 
umezeala sărată a oceanului. Și capela Nossa Senhora da
Graça e de secol XV, din vremea fondatorului, prințul
Henric Navigatorul. O dâră albă de nor se înșiruie deasupra clopotniției sale,
flancând în depărtare un alt promontoriu faimos, Cabo de São
Vicente, cu al său far emblematic, prilej de selfie și alte imortalizări pentru
miile de turiști care își plimbă trupurile pe-aici.
O
vegetație colorată, cu flori și plante neștiute, unele migrante, aduse voit și
nevoit aici de corăbiile 
portugheze din vremea marilor descoperiri geografice,
acoperă întregul promontoriu. Ai nevoie de niște ore să explorezi acest traseu
de câțiva kilometri. După ce am ținut în palmă îndepărtatul far de pe Capul
Sfântul Vincențiu, după ce am pozat păsări și păsărele, dar și farul promontoriului,
am găsit aici ceva uluitor, mult mai interesant 
decât toate reperele geografice
și istorice care se regăsesc pe site-uri sau în cărți și manuale. Și nu e vorba
de spărturile în stâncă prin care oceanul își face auzită muzica lugubră, nici
despre labirintul construit pe un asemenea țărm extrem, parcă pentru a accentua
senzația de spaimă a călătorului ajuns la capătul lumii.Ci mă gândesc în primul
rând la undițarii locali, care practică pe promontoriu un pescuit extrem.
La
marginea țărmului stâncos, stau nemișcați cu orele, într-o aplecare precară,
deasupra unui hău de zeci de metri, la capătul unui băț foarte lung. La
început, a trebuit să mă întreb dacă sunt reali, 
distingându-i cu greu printre
meandrele stâncilor, îmbrăcate ca și ei
în culori de camuflaj. Apropiindu-mă, am văzut și bicicletele, și tradiționala găleată de vopsea refolosită, și cearșaful care face umbră genții frigorifice
care adăpostește mâncarea pescarului și momeala pentru pești. I-am pozat din
toate unghiurile, regăsindu-mă cumva în 
această pasiune fără frontiere, de care
eu sufăr și pe care o practic de jumătate de veac, în țara mea îndepărtată, în
cumintea câmpie bănățeană, cu mici vâne de apă și de trestie.
După ce
am dat zoom pe plutele uriașe ale undițarilor, pe ambarcațiunile care goneau
dinspre Cabo de 
São Vicente, parcă intrând în cavernele promonoriului
nostru, am mai surprins o șopârlă în timp ce se ascundea prin vegetația stranie
a locului. Un cuplu de joggeri, enervant de tineri și de atletici, au încadrat
perfect farul São Vicente, o fotografie de prima pagină. Oceanul
hălăduiește prin crăpăturile prelungi, un labirint ne așteaptă să-i ascultăm
simfonia. Intrăm și filmăm, ascultăm vocile valurilor, se apropie înserarea și
suntem goniți de orarul turistic să încheiem aventura.
E ceva de
mers până la fortăreață, o dată cu noi se retrag și pescarii, pedalând încet pe
cărările 
promontoriului, cu undițele pe umăr, cu refolosita cutie de vopsea vibrând
pe portbagaj. Ajungem aproape de ora închiderii, după ce am pozat o gherită, un
steag ușor zdrențuit, un tun care nu mai trage de secole, cu gura orientată
spre zidul castelului. Nu numai că te simți, 
ci chiar ești la capătul lumii!
Culmea, am auzit fraze în limba română și pe această faleză îndepărtată, câțiva
concetățeni din Spania fac și ei turism în Algarve, pentru ei Sagres e relativ
aproape, nu reprezintă marginea lumii.
Chiar
dacă se apropie înserarea, aventura noastră nu ia sfârșit aici. Dani ne
recuperează și ne suie în
Citroën, mânând
către Cabo de São Vicente, aflat la câțiva kilometri distanță.
Șoseaua e destul de îngustă, destul de precară, are și o pistă pentru joggeri
și bicicliști. Câte un alergător temerar mai vedem și noi, pe lângă gardul cu
sârmă ghimpată care protejează un câmp de antene militare. Un șir lung de
stâlpi, cam strâmbi, cam asimetrici, duce până în punctul final al călătoriei noastre:
Capul Sfântului 
Vincențiu. Ne aflăm în fața unui far uriaș, ridicat pe locul
unei străvechi, distruse mănăstiri franciscane, la capătul unui promontoriu
arid, care reprezintă punctul cel mai sud-vestic al Europei. În perioada
medievală, până la epoca marilor descoperiri geografice, acesta a fost
considerat capătul lumii cunoscute.
Nu ne
gândim numaidecât la asta, mai bine târguim niște tricouri de la tonetele din
preajmă, mai bine
pozăm o sticlă goală de bere Sagres și doi îndrăgostiți în
depărtare, mai bine surprindem apusul soarelui și câte o navă cu pânze navigând
în dreptul fortăreței Sagres. La îndemnul lui Dani, facem un alpinism riscant
pe stâncile abrupte, accidentate, care se înalță la vreo 60 de metri deasupra
oceanului. În cel mai de jos punct în care ne 
încumetăm să ajungem, descoperim
o placă care spune povestea unui tânăr ce și-a pierdut viața recent aici. Poate
știm, poate nu știm, ne aflăm pe un promontorium
sacrum, aproape de locul unde au ajuns și au fost înmormântate cândva
rămășițele lui Vincențiu din Zaragoza, un sfânt martirizat în timpul împăratului
Dioclețian pentru că a refuzat să-și renege credința.
Acest loc
al marginii extreme emană însă o inefabilă bucurie, o bucurie profană și spirituală
în același
timp. Studentul și ghidul nostru e fericit, nu l-am văzut niciodată
atât de fericit. Se așază pe cea mai sud-vestică stâncă a celui mai sud-vestic
punct și pozează păsările și nemărginirea oceanului. E timpul să ne cățărăm
înapoi, în lumea sigură, din preajma farului, mai avem un ceas și jumătate până
să ajungem la Faro. O autostopistă cu rucsac imens ne cere să o luăm și pe
dânsa, dar nu avem loc, din păcate nu avem loc...
Îi lăsăm
în urmă pe toți, și pe comercianții farului, și pe cei care așteaptă o mașină,
și pe călătorii la pas, și pe joggerița sexy care aleargă printre antenele
NATO. Trecem pe lângă fortăreața din alte 
veacuri, regăsim atelierul de ceramică,
depășim Lagos, traversăm râul Arade. În Faro ajungem pe la opt seara, cât să mai
apucăm o fotografie cu Stadionul Algarve, cu bannerul uriaș de pe un bloc, care
anunță Os Dias do Jazz 11-18 Maio. Încheiem ziua pe terasa Casei Amarela, în fața unor bunătăți de la Mercado Municipal, între care bucățele
de piel/pele de sapo, și a unei
sticle de Ravasqueira Clássico
2023, 
vinho regional alentejano. Cronicarul,
obosit, abia apucat să scrie în jurnal, înainte să ațipească: „Sagres, restaurant, ocean, fortăreața, românii
din Spania, plantele invazive, peisaj mexican, Cabo de São Vicente, autostopista refuzată, cina acasă”.
Farol do Cabo de São Vicente,
al doilea cel mai puternic din Europa. Cel dintâi far din Portugalia a 
fost construit pe Capul Sfântul Vincențiu
în 1515, în interiorul abației omonime, care exista acolo de la începutul
evului mediu. În 1587, mănăstirea a fost cucerită și distrusă o dată cu farul
de corsarul Francis Drake. Lăcașul, nu și farul, a fost reclădit în 1606. în
timpul regelui Filip al II-lea al Portugaliei. Construcția actuală a farului
datează din 1846, acesta fiind refăcut în timpul reginei Maria a II-a. La acea
dată, lumina sa era vizibilă la aproape 10 kilometri. Către sfârșitul veacului
XIX, turnul a fost înălțat cu aproape 6 metri, lentilele și mecanismul fiind
înnoite. O altă renovare a avut loc în 1908, lumina farului devenind vizibilă
la 53 km. După o serie de îmbunătățiri care au avut loc de-a lungul ultimului
secol, incluzând electrificarea și dotarea cu tehnologie de ultimă generație,
lentilele sale Fresnel hiper-radiante asigură în prezent vizibilitatea până la
60 km. A devenit astfel al doilea cel mai puternic far din Europa, după Phare
du Créac’h, Franța, vizibil până la 69,5 km.
Sfântul patron al
Lisabonei, al Algarvelor, al vinificatorilor și comercianților de vin. Născut
în a 
doua jumătate a veacului III d. Hr. la Osca (Huesca), în provincia romană
Hispania, São Vicente/Sfântul Vincențiu/Sfântul Mare Mucenic Vichentie este
unul dintre cei trei diaconi importanți ai bisericii paleocreștine, alături de
Ștefan și Laurențiu. L-a avut ca mentor pe episcopul Valeriu din Augustopolis
(Zaragoza). În vremea prigoanei lui Dioclețian, a fost martirizat în orașul
Valentia Edetanorum (Valencia) în anul 304 d. Hr. Hagiografiile consemnează că
a fost supus la chinuri cumplite după ce și-a sfidat judecătorul, refuzând să
se lepede de credință. A fost tras pe roată, carnea i-a fost sfâșiată cu
cârlige de fier, rănile i-au fost frecate cu sare, a fost răstignit pe cruce și
a fost ars pe un grilaj de fier înroșit, apoi aruncat în temniță pe o podea
presărată cu cioburi de ceramică, unde a și murit. Trupul său a fost aruncat în
mare, însă valurile l-au adus la țărm, fiind recuperat de adepți și îngropat.
Potrivit unei legende, corbii au protejat rămășițele sfântului pentru a nu fi
devorate de vulturi, până când creștinii le-au recuperat. Se spune că trupul a
fost dus până la promontoriul numit azi Cabo de São Vicente. Pe locul mormântului
s-a ridicat un altar, și acesta fiind păzit de stoluri de corbi. În vremea stăpânirii
maure, geograful arab Al-Idrisi confirma legenda, numind acel cap Biserica
Corbului. În 1175, în timpul primului rege portughez, Afonso I, osemintele
sfântului au fost mutate în Catedrala din Lisabona. O insulă din arhipelagul
Capului Verde, descoperită în 1462, a fost numită São Vicente pentru a-l onora
pe martir, o alta din Caraibe, acum parte din statul Saint Vincent și
Grenadinele, fiind botezată identic de Cristofor Columb în 1498. În Portugalia,
São Vicente este totodată patronul Lisabonei, al provinciei Alrgarve, al
vinificatorilor și negustorilor de vin.
LORAN, adică NOSTRADAMUS. Dacă te documentezi puțin asupra antenelor cu aspect de
umbrelă metalică de la Sagres, nu găsești mare lucru. Mai degrabă sunt
lămuritoare puținele fotografii de pe Shutterstock și Flickr, cu explicațiile
lor. Într-un comentariu, un fotograf se declară uimit de facilitățile militare și
nedumerit de plăcuțele care indică ba zonă militară, ba zonă marină, dar și de
inexistența informațiilor despre acestea. Dacă shutter-ului, „atmosfera
tehnothriller/sci-fi” creată de aceste antene îi evocă vechi povești cu spioni,
o căutare virtuală mai persistentă scoate la iveală părți din realitate.
Astfel, aflăm că e vorba de o stație LORAN (Long Range Navigation Antenna),
integrată în rețeaua NATO, construită în timpul Războiului Rece, care a funcționat
din 1965 până în 1977, fiind dezactivată o dată cu apariția sistemului GPS.
Altă explicație foto ne lămurește că avem de-a face cu o antenă 
militară din
fire metalice tensionate parabolice cu un diametru de 12 până la 15 metri. De
pe alt site, aflăm că e un radar militar
NOSTRADAMUS pe stâncă înaltă. În traducere, NOuveau Système TRAnshorizon
Décamétrique Appliquant les Méthodes Utilisées en Studio este un radar militar
francez Over-The-Horizon (Backscatter) ce funcționează în banda HF. Radarul cu
pricina e capabil să detecteze orice aeronavă situată între 700 și 2.000 km
distanță, la 360 de grade, dar poate fi folosit și pentru studii ionosferice,
cartografii maritime, localizarea și urmărirea navelor în pericol, detectarea
meteoriților.
Un tsunami
cu valuri înalte de 60 de metri. Cutremurul din 1755 s-a resimțit
pe toată coasta de est a Atlanticului, dar și în interiorul oceanului, precum
și pe țărmul sudic al Mării Baltice. Numărul victimelor în Portugalia a fost estimat
între 12.000 și 60.000. Cu o magnitudine de 8,7-9 pe scara Richter, a fost cel
mai distrugător seism care a lovit Europa și al doilea cel mai devastator
înregistrat pe glob, după cel din 2004, din Oceanul Indian. Și provincia Algarve
a fost puternic afectată. În dimineața zilei de 1 noiembrie, de Ziua Tuturor
Sfinților, pe la ora 9, locuitorii de pe coastă au auzit un tunet 
puternic,
venit din adâncul oceanului. Seismul a urmat la câteva minute, iar apele s-au
retras vreo patru kilometri, plajele rămânând uscate. Oceanul a revenit apoi,
inundând uscatul până la 6-7 km, după ce a măturat și cele mai înalte zone ale
falezei. Tsunamiul a revenit de trei ori, în decurs de câteva minute. Replicile
au continuat să fie simțite până la 20 august 1756. Au fost consemnați cca 1.000
de morți, populația provinciei Algarve fiind la acea dată de 82.000 de suflete.
Toate localitățile de pe coastă situate între Capul Sfântul Vincențiu și
Quarteira au fost puternic lovite de seism și de valurile care i-au urmat, care
pe alocuri au avut înălțimea de 60 de metri (!).Fortăreața din Sagres a fost
foarte grav avariată. Majoritatea caselor din Lagos au fost distruse, zidul
orașului fiind măturat de tsunami. La Faro, daunele au fost mai mici,
nisipurile lagunei atenuând forța valurilor. Până în anul 1777, rolul major în
reconstrucția Lisabonei și Portugaliei l-a avut Marchizul de Pombal, premierul
regelui. În Algarve, după căderea acestuia în dizgrație, lucrările de refacere
au fost preluate de noul episcop Francisco Gomes do Avelar, care a angajat un arhitect
italian pentru restaurarea lăcașelor de cult.
Plante invazive și specii vincentine. În Portugalia, țară care a creat și stăpânit cândva un vast
imperiu 
situat pe patru continente, flora autohtonă este pusă în pericol de
numeroase specii invazive. Acestea constituie mai bine de 15% din total, înregistrând
o creștere uriașă în ultimele secole. De-a lungul coastei de
sud-vest există cca o mie de specii și subspecii de plante, 42 dintre acestea
fiind endemice, iar patru dintre ele se găsesc doar pe Capul São Vicente și pe
promontoriul Sagres. Dacă nu le-a aflat încă numele, fotograful de ocazie, care
inițial s-a delectat la Faro cu imaginile arborilor brazilieni de jacarandá, trebuie să știe că poate imortaliza aici prazul sălbatic,
feniculul de mare, margareta de 
plajă, lavanda de mare, nalba mauritanică,
asterul galben, cimbrul de câmp, brândușa sălbatică, crinul de mare, ienupărul
fenician. Speciile endemice poartă în numele latin componenta „vincentina” sau „vincentia”. Între cele invazive se numără smochinul hotentot, plantă
care provine din sudul Africii, și agava americană, originară din Mexic.
Extraordinarul Dom Henrique, un
Navigator care nu a navigat niciodată. În sec. al XV-lea, 
Prințul Henric Navigatorul, al
treilea fiu al regelui João I, a reușit să infirme mitul că îndepărtatul Cabo
de São Vicente ar fi capătul lumii. Născut la Porto în 1394 și decedat la
Sagres în 1460, el e considerat principalul inițiator al marilor descoperiri
portugheze. Dom Henrique, o Navegador nu a navigat, de fapt, niciodată. Asta
însă nu l-a împiedicat să înființeze la
Sagres o școală de navigație, considerată de unii un adevărat institut științific,
care i-a reunit pe cei mai buni
matematicieni, astronomi, astrologi și arhitecți navali, dar și pe cei mai
îndrăzneți și nebuni marinari. Acolo a fost creat și un nou tip de navă, caravela,
asociată cu epoca descoperirilor geografice care au urmat. Într-o vreme în care trebuia dovedit că Pământul e rotund, în calitate de guvernator al
Algarvelor și de patron al bogatului Ordem de Cristo, Henric a finanțat expediții
de-a lungul coastei africane, în încercarea de a descoperi o rută maritimă
către India. Miza era spargerea monopolului arab asupra comerțului cu Orientul
Îndepărtat și accesul maritim la bogățiile africane: aur, fildeş, mirodenii și
sclavi. În timpul vieții sale, navigatorii Gil Eannes şi Diogo Gómes au
explorat coasta de vest a Africii, iar arhipelagurile Azore, Canare, Capul
Verde, Madeira din Atlantic au intrat sub stăpânire 
portugheză. Ulterior,
exploratorii lusitani au descoperit fluviul Congo, au trecut de Capul Bunei
Speranțe, ajungând în final în India. Fiecare pământ nou descoperit era marcat
cu ajutorul unor cruci de piatră numite padrão, care erau folosite ca
repere pentru navigatorii care vor urma aceeași rută maritimă. Un asemenea padrão
există și în fortăreața din Sagres, adevărat punct de plecare pentru crearea
marelui imperiu maritim portughez.
Surse: Algarve Daily News, Algarve History Association, algarve-tourist.com, Algarve Walking, Biblioteca Adevărul – National Geographic Traveller Portugalia, DK Eyewitness Portugal 2024, falaportugues.ro, Flickr, Istorii regăsite, Portugal Resident, Shutterstock, Wikipedia
Foto: Cabo, Fortaleza, Labirint, Ocean, Pe drum, Pescari, Sagres, Vario
Video: Barcă pe valuri, Întoarcerea pescarului de la Sagres, La capătul sud-vestic al continentului european
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu