O mică dilemă pentru iubitorii de baschet şi vin

Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?