Petro Vaselo sau cum să inventezi din nou Banatul viticol, pe italiană

Toată lumea, dar absolut toată lumea care nu a fost încă lovită de criză ori de streche se afla la muncă în dimineaţa aceea noroasă de decembrie. Satele Banatului se înşirau liniştite privitorului din maşină, cufundate cu totul în sinea lor. Numai noi, nişte cavaleri contemplieri rătăcitori, ne aflam iarăşi pe drum, on the road again. Pe drumul care duce negreşit, prin Recaş şi Şuştra, către Petrovaselo.
Via din Petrovaselo începe cam unde ia sfârşit cea din Recaş, în locul în care nişte tractoare îşi făceau de lucru prin peisajul cu stâlpi şi oameni-furnici mişcându-se de colo-colo. Privind în direcţia aceea, aproape că te aştepţi să-l vezi pe Mr. Cox făcându-ţi prietenos cu mâna dinlăuntrul propriei legende manageriale. Asta nu s-a întâmplat însă şi aievea, fiindcă noi, şase vestici de serviciu, aveam treabă în altă parte, la Crama Petro Vaselo, unde ne aşteptau câţiva prieteni noi, pe care ni i-am făcut la ultima ediţie a Goodwine. Ca să-i găsim, a trebuit să traversăm satul mohorât, pe drumul pietruit sumar şi prin noroiul de acasă căruia orice bănăţean adevărat îi spune imală. Şi ne-am şi rătăcit un pic pe Dealu Mare, anume ca să pozăm clădirea mică dar vizibilă a cramei, ca un desen reuşit, făcut de un copil care s-a jucat de-a adevăratelea cu peisajul din Petrovaselo.
Un pic mai în vale, oenologul Emanuele Reolon, adică Manu, ne întâmpină în stil italian, cu exuberanţă şi cu PR-ul Ariana alături. În clădirea administrativă, signore Roberto Marchetto ne spune şi el bun venit şi dă apoi un ordin scurt, în italiană: să fie aduse cizmele! Aşa că suntem nevoiţi să ne lăsăm încălţările înşirate frumos, ca-ntr-o moschee, şi pe urmă să ne strecurăm picioarele în gumele galbene şi trupurile în jeep-uri pentru a lua în piept dealurile Ovaş şi Otarniţa, ale căror roade sublimate în vin le-am degustat cu plăcere la salonul bucureştean. Manu conduce încet maşina printre vii şi zice în română tot ce vrei să ştii. Cine, unde, cum, când, cât. Şi o face cu atâta pasiune, că ajungi să te întrebi dacă nu cumva el este singurul localnic, iar ceilalţi tocmai au colonizat satul, în jurul lui şi al viei plantate de puţini ani.
Din când în când ne scoborâm din maşinile de teren iar Manu ţine să explice grupului în italiană, tradus de Ari, ce Chardonnay se află în stânga şi ce Riesling în dreapta, care sol e calcaros şi care-i nu ştiu cum, în ce fel se taie şi leagă Pinot Noir-ul, câţi ochi se lasă la Cabernet Sauvignon şi Merlot, ce lucrări rămân de făcut în primăvară. Nişte lucrători conştiincioşi se văd mişunând în viile îndepărtate, însoţiţi de câinii păzitori ai cramei. Un vânt tăios ne alungă în maşini, o luăm din loc şi iar coborâm pe urmă, ca Manu şi Ari să ne arate strugurii tăiaţi şi aruncaţi cândva pe sol de dragul calităţii. Amândoi vorbesc de viţă ca de o fiinţă vie, ca de un copil de care trebuie să ai grijă până creşte mare. Şi sunt atâţia copii de îngrijit în via de la Petrovaselo!
Pe nişte stâlpi atârnă şi se zbuciumă din când în când hainele muncitorilor pe care i-am zărit cu puţin timp în urmă de pe alt deal. Manu şi Ari răsucesc cheile în contact şi-apoi coborâm lent o pantă de-a lungul unei păduri tinere de salcâm. De acacia, după cum precizează Manu, căruia am uitat să-i spunem că prin părţile noastre acestor arbori li se zice chiar băgrini. Când ieşim iar din jeep-uri, paşii şi vorbele noastre tulbură liniştea unui uliu, stăpânul absolut al acestui teritoriu populat cu fazani, mistreţi, vulpi şi cerbi şi, din când în când, chiar cu oameni.
Ari şi Manu vorbesc despre mediu cu o dragoste aparte, nu neapărat profesională, pe care parcă n-o întâlneşti la bătrânii satului. Iar locul lor de muncă, via, pădurea şi câmpul, dovedesc că acestea nu sunt vorbe goale. De pe deal, printre fructele măceşului şi păducelului, se văd liniile gri ale viei, cizmele galbene ale vesticilor şi undeva, în depărtarea văii, turla cenuşie a unei biserici. După lecţia de viticultură, silvicultură şi prezervare a mediului, ne întoarcem către casa administrativă depănând cu Manu, oenolog originar din Veneto dar stabilit în Toscana, la Montalcino, amintiri legate de Florenţa. O dată ajunşi la sediu, el nu uită să ni-i prezinte pe dulăii Bepi e Toni, doi dintre cei patru angajaţi cu coadă ai cramei. Lăsăm cizmele noroite în hala cu tractoare, chei, sape şi alte scule cu care se poate îngriji acest univers cu italieni, dealuri şi viţe tinere de Pinot Noir.
E vremea să suim la cramă, pe dealul Gornje Selişte. Crama poartă un nume uşor de diferit de cel al satului, Petro Vaselo, şi aduce cu o uzină secretă. Din hala supraterană, relativă mică, în care se vor procesa strugurii recoltelor viitoare, se ajunge pe nişte scări în spirală într-un spaţiu subteran enorm. Acolo, dedesubt, numai conducte, manometre şi cisterne imense, o întreagă fabrică SF, aidoma celor de la Enira sau SERVE, de pildă. Şi câte-o dudă lungă prin care strugurii procesaţi într-un alt spaţiu, deschis, aflat la suprafaţă, ajung sub formă fluidă în recipientele potrivite. Manu ne arată hublourile pe care se aşezase cu bocancii câteva minute mai devreme, când ne făcuse turul pe sus. Face totul pe italiană, gesticulează expresiv, descrie în amănunt, aproape teatral, procesele de producţie. Şi când termină de explicat, ajungem în sfârşit în sala baricurilor. O facem cumva gravitaţional, aşa cum i se întâmplă şi vinului, al cărui drum începe prin conductele strălucitoare din inox care acoperă tavanul şi pereţii halei.
Manu scoate vin pentru fiecare de prin baricuri. Deocamdată, acestea sunt puţine la număr, vreo 25, completate de şi mai puţine butoaie, cărora, dacă n-aţi ştiut, li se mai spune tonneaux chiar şi în Italia. Degustăm un tânăr şi minunat Chardonnay din via pe care tocmai am vizitat-o, un Pinot Noir despre care oenologul zice că se comportă acum, în primii ani ai viei, ca un adolescent, imprevizibil, obligându-ne să aşteptăm o maturizare care vine abia după zece ani şi care îi oferă în cele din urmă caracterul de soi. Nu poţi să nu-i dai dreptate gustând acest vin de un rubiniu uşor transparent, cu un buchet surprinzător de amplu, însă foarte timid şi puţin expresiv în gust. Am mai încercat un Chardonnay extras direct din cisternă, cu odoruri de soc din copilărie, un Pinot Noir cu numele dealului pe care se află via, Otarniţa, cupajul în curs de devenire, tot cu nume de deal, Ovaş 2011 şi, bineînţeles, de-acum cunoscutul Ovaş 2009, un vin pentru care merită oricând să faci drumul până la Petrovaselo.
Sprijinit de butoaiele aduse din Italia, Manu ne-a mai explicat cum se vede mâna unui meseriaş în cazul tonneau-urilor: fibrele lemnului trebuie să fie orientate longitudinal, nu transversal, în aşa fel încât vinul să poată respira.
Am mai făcut un tur a ceea ce rămăsese nevăzut din cramă, privind de pe terasa situată la bază la viile nu foarte îndepărtate aparţinând Cramelor Recaş. Trecuseră mai bine de patru ore când ne-am luat rămas bun de la gazde, pornind cuminţi către casă. În Petrovaselo am oprit un picuţ lângă biserica plină de tristeţe, pozând un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. Şi mai apoi, am oprit iar maşina în dreptul căminului şi şcolii în apropierea cărora curge izvorul veşnic al satului. Doi copii umpleau câteva pet-uri cu apa care i-a făcut, în urmă cu peste cinci veacuri, pe unii dintre întemeietorii satului să se mute de pe Dealu Mare, Gornje Selişte, chiar aici, în apropierea izvorului. I-am urmărit pe puşti cum pleacă ducând pe umăr apa vie a locului, traversând drumul mare către o destinaţie ştiută şi iubită. Asta am făcut şi noi până la urmă, am pornit către culcuşul arădean în vreme ce soarele ilumina stins lumea prin fantele înserării.


Galerie foto