O noapte în Crâmpoşie şi Negru de Drăgăşani la Crama Avincis

Aţi dormit vreodată în iarbă, deasupra unei crame şi deasupra lumii totodată? Simţiţi vag în nări aroma strugurilor de Muscat Ottonel şi Tămâioasă Românească, proaspăt culeşi într-o zi fierbinte de august? Noi, vesticii, încă mai păstrăm amintirea vizuală şi olfactivă a unei asemenea experienţe, după ce am petrecut o înserare, o noapte şi un răsărit de soare la Crama Avincis.
Ne-am întors acolo de dragul vinului şi al oamenilor, de parcă dacă ai gustat vreodată Crâmpoşia locului, Feteasca Regală şi Cabernet Sauvignon-ul, o dată cu ospitalitatea casei, eşti pe veci pierdut şi nevoit să tot revii la Vila Dobruşa, precum albinele la polen ori ursul la miere. De data aceasta am sosit cu un echipaj numeros, de nouă oameni mai mari sau mai mici, mai nemţi, bănăţeni ori olteni, nişte multinaţionali, am spune, dacă socotim că trei dintre ei au venit din Deutschland şi au petrecut cea mai frumoasă parte a concediului şi a vacanţei aici. De fapt, Dieter, Mara şi Monica au ţinut să vadă Avincis după ce au descoperit fotografiile publicate pe Pivnicer. Alături de ei, alţi doi prieteni, vestici şi ei, de loc din Novaci-Gorj, au ajuns în sfârşit la cea mai frumoasă cramă din România. Am făcut joncţiunea la Fântâniţa Haiducului, ei venind dinspre Bran, iar noi, vesticii de serviciu, de la Arad şi Timişoara.
După vreo şapte ore de drum de-a lungul Mureşului şi Oltului, printre case şvăbeşti şi pridvoare olteneşti, am ajuns pe înserat la Vila Dobruşa. Angela a apărut de undeva din interiorul cramei, însoţită de câinii fericiţi ai locului, Suki şi Hebe. Cei doi răspund numai la comenzi în franceză şi spaniolă, limbi vorbite de Angela Prado şi Ghislain Moritz, cei care au fost amfitrionii noştri la Avincis, în lipsa proprietarilor, familia Stoica. Aşa că am suit treptele care duc pe acoperişul verde al cramei şi am pătruns apoi în apartamentele cu belvedere din care poţi cuprinde cu privirea împrejurimile cu vii şi Olt şi bijuteria arhitecturală numită Complexul Avincis. O vreme, ne-am tăvălit în iarbă împreună cu căţeii, dintr-o nevoie candidă pe care nu o poţi stăpâni atunci când eşti fericit. Angela ne-a oferit cheile şi s-a dus să pregătească ritualul degustării de seară.
A urmat un tur crepuscular al locului, o mică plimbare pe aleile cu piatră, în cursul căreia am fost conduşi şi lămuriţi despre toate de amfitrioana columbiană, cu accentul său adorabil franco-spaniol. PR-ul manager al casei e într-adevăr o fiinţă angelică; e imposibil să nu te îndrăgosteşti de ea, fiindcă frumuseţea - după cum spune un mare filosof român - aparţine, asemenea luminii, tuturor. Vesticii au revăzut vila, piscina, point view-ul, viile şi chioşcul, colonadele Dobruşei şi peisajele Drăgăşanilor. Iar membrii grupului lărgiţi, aflaţi întâia oară acolo, au admirat şi mai fermecaţi realizarea arhitecturală a lui Alexandru Beldiman. Apoi Angela, după ce ne-a explicat totul despre aciditate şi zahărul din struguri, despre echilibru şi maturitate, a găsit de cuviinţă să stârnească ploaia anume pentru noi, apăsând un buton magic din dotarea point view-ului. A fost o surpriză pentru toată lumea iar ea a avut grijă să imortalizeze momentul. Mi-am zis că la nevoie poate să deseneze şi un curcubeu pentru noi pe cerul Drăgăşanilor, prin apăsarea altui buton magic ori poate printr-un zâmbet seducător adresat Aceluia care, undeva acolo sus, continuă să ne iubească.
La întoarcere am dat un pic prin vie, însoţiţi de Suki şi Hebe, care ca şi noi mai furau din când în când câte o boabă de Merlot pârguit pentru a face seara şi mai reuşită. Iar am pozat Vila Dobruşa din toate unghiurile posibile, scăldată în lumina portocalie a apusului. Crama de piatră, sticlă, lemn şi iarbă, ca o navă întoarsă, ca o arcă a lui Noe recreată de arhitect pentru cei care cred în existenţa ei, ne aştepta cu luminile aprinse. Am fost răsfăţaţi cu aperitive şi cu o gustare de seară, iar vinurile ne-au făcut un pic euforici. Pe rând, Angela a turnat în pahare Crâmpoşia din 2011, Feteasca Regală cu Pinot Gris, Rosé-ul şi Cuvée Andrei, iar vinul final, desertul, Muscat Ottonel 2011, l-am primit la sticlă spre servire în înaltul cramei. Ghislain a apărut şi el într-un târziu, obosit de treburile de sezon. Am surprins apusul soarelui, un soare rostogolindu-se printre vii, către finalul unei zile toride. Lumina de august a lăsat apoi loc unui întuneric stropit, deasupra noastră, cu stele şi căi lactee, iar mai jos cu luminiţele oamenilor care trăiesc la poalele dealurilor.
O parte din noapte am petrecut-o în iarbă, fericit, cu ochii la stele, nemaiavând nevoie de nimic altceva decât de această linişte creată undeva deasupra lumii imperfecte, într-o lungă clipă de graţie, de un arhitect inspirat. Dieter, Mara, Monica, Dorin şi Mariana au dormit în Negru de Drăgăşani, Mihai şi Dan în Tămâioasă Românească iar Pivnicerului şi Pivnicerei le-a fost rezervată Crâmpoşia. Apartamente Grand Cru!
Dis-de-dimineaţă am avut grijă să nu ratăm răsăritul soarelui. Astrul a apărut de undeva de peste Olt, inundând vila şi lumea într-o lumină caldă. Un pic mai încolo, forfota animă crama, căci urmează să se culeagă parcelele de Muscat Ottonel şi Tămâioasă Românească, după ce Ghislain a hotărât asta în urma unor analize. Sosesc oameni în tractorul cu remorcă, oenologul se află deja în vie la ora şapte, culegând de zor strugurii. Eu îmi fac de lucru cu fotografiatul şi mai dau un ocol vilei, de dragul ei şi al arcelor brâncoveneşti atât de îngrijite.
Dacă mă întrebaţi ce loc emblematic i-aş recomanda unui străin care vizitează România, Vila Dobruşa s-ar număra printre primele destinaţii propuse. De fapt, asta am şi făcut deja, aducând aici trei oaspeţi din Germania. Chiar dacă Crama Avincis e îndepărtată chiar şi pentru românii din Ardeal, iar călătoria acolo înseamnă drumuri precare şi o etalare a uneia dintre cele mai sărace zone ale ţării, ea merită să fie vizitată.
E foarte plăcut să pozezi totul, clădirile, oamenii, oboseala lor cu miros de struguri dulci. Asta am şi făcut, i-am fotografiat continuu la treabă, alături de oenolog şi de PR-ul columbian. Suki a stat la umbră, Hebe a însoţit însă culegătorii, primind din când în când drept răsplată de la Ghislain câte o boabă de Muscat. Remorca tractorului s-a umplut încetul cu încetul de struguri, Mara se juca pe coama cramei, iar noi am avut grijă să burduşim maşina cu baxuri de vin şi cu întreaga încărcătură emoţională a acestei excursii prea scurte în paradis. Ne-am consolat totuşi la gândul că urma să plecăm către Crama Ştirbey, acolo unde ne aşteptau alţi prieteni adevăraţi, şi la speranţa că vom mai avea bucuria vreodată să privim Carul Mare şi puzderia de stele tolăniţi în iarba Cramei Avincis.

Galerie foto: Angela, Ghislain, Vario, Apusul, Noaptea, Răsăritul, Culesul