Dacă deschid acum un Negru de Drăgășani, veniți cu mine cu trenulețul în Lilliput?

Să vă spun cum a fost. Mai întâi s-a născut ideea. Unui flashtasting. Cu vin și trenulețe. Pe urmă au trecut anii și degustările iar noi tot nu reușisem să o întrupăm. Zilele trecute însă, strecurându-ne printre atâtea evenimente, inaugurări, călătorii, lansări de vinuri în dormitorul bunicii, am reușit s-o facem.

Tina și Andrei sunt unul dintre cele mai frumoase cupluri din clubul nostru. Tot așa cum sunt și Titi&Traiana, Alex&Sorina, Zoli&Raluca, Anca&Iulian, eu și Pivnicera (cu modestie) și așa mai departe. Diferența este că noi, ăștia din urmă, chiar cupluri frumoase fiind, nu avem atâtea trenulețe câte au Tina&Andrei în magazinul tatălui acestuia. Drept pentru care un flashtasting printre gări în miniatură, vagoane, turnuri de apă și macaze nu poate fi decât un eveniment simpatic, logic și de organizat. Ceea ce am și făcut într-o sâmbătă cât se poate de comună, de provincială, de arădeană.

Andrei se joacă cu trenulețele în magazin cu aceeași plăcere cu care ne jucăm noi cu vinurile în club. Din pură pasiune, a creat un microunivers magic, de jucărie, în care totul funcționează ca pe... șine. Acolo ne-am înființat noi, însoțiți de cinci vinuri ale prietenilor din Drăgășani. Am luat cu noi, pentru o bună ședință foto ludică, cinci vinuri frumoase, de băut în zece, cu tot cu povestitor, alături de Adina, Oana, Bubu, Traiana, Titi, Dan, Mihai, și bineînțeles, alături de gazdele noastre, Tina&Andrei.

 

În Train Shop, Tina ne-a pregătit niște chestii apetisante, de servit cu scobitori într-însele, iar Pivnicera a adus și lăsat la rece, în portbagaj, o prăji de biscuiți și cocos după care îmi lăsa gura apă încă înainte să plecăm de acasă. Aici povestitorul trebuie să facă o pauză și să verifice de a mai rămas ceva prăji în frigi, deși știe bine că nu. Pe urmă poate continua să depene povestea flashtasting-ului. Căci Andrei a și pornit trenulețele roșii și verzi, controlându-le viteza și luminile, schimbând macaze și manevrând vagoane în depou, ca un Gulliver pasional nimerit în lumea acarilor pitici. Iar noi am și plasat între șine și tuneluri aci o Tămâioasă în sec de la Știrbey, colo un Merlot de la Avincis, dincolo un Sauvignonasse de la Bauer. Punct. Ba nu, și o Crâmpoșie de la Avincis și un Cabernet de la Știrbey. Și nu numai că le-am plasat, fotografiat și filmat acolo, în microlumea creată de Andrei, dar le-am și deschis pe rând și savurat alături de bunătățile Tinei. Nici nu vă puteți imagina cât de fain a fost totul, pe strada aia liniștită din centrul urbei, în buticul luminat, cu oameni și trenulețe mișcându-se după o logică aparte.

Ne-am prostit și altfel, Mihai s-a jucat cu expresurile și simploanele, apoi s-a transformat în hoț de marfare, prins la timp de Andrei, cu un zâmbet bine țintit. Traiana a șezut la picioarele lui Titi, ca o prințesă în negru, protejată în acest basm de spâni și de balauri. Și a zâmbit, a zâmbit tot timpul pentru aparatul foto, într-un mod fermecător și numai bun de povestit aici, în cuvinte tandre. 

Oana și Tina m-au învățat să setez manual orice Canon ori Nikon, ba și să lucrez cu trepiedul pentru a le surprinde când râd și zâmbesc. Iar Bubu a râs și ea cu poftă de toată povestea, alături de celelalte personaje care au intrat în scenariu. Pe urmă am mai băut niște vinuri și am mai înghițit niște prăji, s-a făcut noapte și toți arădenii au stins becurile să facă economie, numai noi străluceam înlăuntrul buticului de trenulețe, veseli și fericiți și dincolo de lumea îngust de concretă.

Când s-au terminat vinurile și ultimul expres a fost garat în depou, am fost și noi nevoiți să strângem și să închidem totul: magazinul, povestea, becurile. Însă nu de tot, ci numai pentru câteva minute, căci imediat ne-am refugiat în club, aprinzând alte lumini, deschizând alte vinuri, schimbând setările manuale ale aparatelor foto, montând trepiede, pozând autografe. Ca-ntr-un film de Nikita Mihalkov în care toată lumea doarme și numai copiii din noi se trezesc și umblă și se joacă fericiți în somnul celorlalți, boieri și mujici, norocoși și ghinioniști, conformiști de tot felul.

Mă gândesc că imediat ce am plecat din butic, lăsându-i lumea de macaze, șine și omuleți în întuneric, totul a prins iarăși viață, cineva a stârnit o lumină interioară, iar trenurile au părăsit depourile gonind pe un traseu fără de sfârșit. Îmi place să cred că figurinele minuscule, din plastic, au părăsit ambalajele sigilate, suind în vagoane, intrând în gări sau în tură, semnalând cu un steguleț trecerea vreunui Orient Expres. Că unii pitici chiar au sorbit din pahare mignone, invizibile, stropii de Crâmpoșie, de Tămâioasă și de Merlot rămași de la degustarea noastră. Îmi place să cred că buticul cu trenulețe al tatălui lui Andrei s-a transformat într-un Lilliput oenologic preț de o noapte, că nimeni nu va ști asta, devreme ce a doua zi totul va fi la locul lui, la fel de cuminte ca târgul provincial al Aradului.

Uneori îmi vine să iau lanterna și să verific toate astea, mișcarea, metamorfozele din magazin. Dacă deschid acum un Negru de Drăgășani făcut de Oliver Bauer, veniți cu mine cu trenulețul în Lilliput?

 

Galerie foto