Fotbal şi vin la Ohrid, undeva în Mica Mediterană a Macedoniei

 O naţională, fie ea şi de jurnalişti sportivi, tot naţională e. Adică eşti la fel de mândru, de emoţionat, de onorat să faci parte din ea, să-ţi reprezinţi ţara. Şi eşti gata să dai tot ce poţi pe teren, chiar dacă te-ai născut în cele mai grele timpuri şi nu mai ai corp de manechin, de gigolo ori de sportiv de performanţă.
Când Dan, colegul meu de fotbal din ultimul sfert de veac, mi-a spus să mă pregătesc să mergem în Macedonia la o balcaniadă a jurnaliştilor, mi-am zis că a luat-o razna. O dată, fiindcă pentru asta trebuia să câştigăm cu echipa noastră străveche un turneu organizat la Sânandrei de Dumitru Graur şi Tavi Stăncioiu, două nume cunoscute în lumea presei sportive. Apoi, că de-l câştigam, mai trebuia să fim şi selecţionaţi în reprezentativa cu pricina, ce urma să fie antrenată de Iosif Rotariu, o legendă a fotbalului românesc. Dan ştie însă mai bine decât mine să viseze cu ochii deschişi, iar noi ne-am trezit c-am îndeplinit toate condiţiile. Două săptămâni mai târziu ne şi aflam într-un microbuz, în nouă, încărcaţi cu baxuri de vin, cu tricouri ale naţionalei din Mexic şi Italia şi cu mari speranţe de izbândă la turneul balcanic de 8 echipe de la Ohrid, Macedonia. Şofer ne-a fost Adi Cireap, un nume cunoscut în televiziune şi un portar alături care am bifat cândva, poate în alt mileniu, multe meciuri la Sala Olimpia. Lângă el şedea Roti, campionul nostru de 52 de ani, un mare fotbalist şi un mare om. Lângă Roti, Tavi Stăncioiu, organizatorul extrem de volubil al expediţiei. Apoi, în rândul al doilea, eu şi Dan, care renunţase la o călătorie în Franţa de dragul balcaniadei, şi Bogdan David, coechipier de când ne ştim pe toate terenurile, de iarbă, de bitum, de parchet sau sintetice, pe care am bătut mingea vreodată. În spate, tânăra gardă din mass-media timişorene, cea care ne aducea media de vârstă doar puţin peste 40 de ani: Răzvan Anghel, Cosmin Dan şi Ionuţ Suciu.

Aşa ne-am trezit că părăsim România pe la Moraviţa, cu ochii la răsăritul violet şi la familiara Culă a Vârşeţului. Pe drum am avut parte de toate, de false rătăciri, de văcari în uniformă de cetnici, de langoşi la juma de euro, de autostrăzi şi biscuiţi sârbeşti, de vameşi cu care Adi se înţelegea de minune pe limba lor. Până la Hotel Inex Gorica de lângă Ohrid am făcut vreo nouă ore şi jumătate cu tot cu micile opriri ocazionale. Roti ne-a povestit de naţionala de altădată, Tavi ne-a spus de toate şi uite aşa ne-am trezit ajunşi în hotelul de cinci stele de pe malul Lacului Ohrid. Am avut parte de
gazde minunate, de condiţii de vis, de bunătăţi la fiecare masă, de peisaje superbe, de căldură umană. Seara grupul s-a rotunjit la 10 cu ajutorul lui Dumitru Graur, care călătorise cu avionul. O tragere la sorţi ne-a plasat în grupă cu Moldova, Croaţia şi Bosnia Herţegovina, în vreme ce în cealaltă grupă se înfruntau Bulgaria, Muntenegru, Serbia şi Macedonia. Era miercuri seară şi meciurile urmau să se dispute joi, semifinalele vineri, iar finalele sâmbătă. În plus, în superba sală de conferinţe a hotelului urma să aibă loc şi primul congres al jurnaliştilor sportivi din sud-estul Europei, în prezenţa ministrului sportului din ţara gazdă, prilej pentru noi să mergem în convoi, escortaţi de poliţie, la terenurile de fotbal.


Am fotografiat apusul, lacul imens cu margini totuşi vizibile, munţii Albaniei de pe partea cealaltă a apei,

 păsări şi ambarcaţiuni. Ne-am studiat adversarii la cină şi ne-am dat seama că unii trişaseră puţin, că se abătuseră de la regula care prevedea că fiecare echipă poate avea în componenţă un singur fost fotbalist, şi nu jucători activi, ci numai jurnalişti amatori de fotbal, regulă pe care noi o respectaserăm cu stricteţe. Bulgaria venise cu sportivi adevăraţi, jucători activi în liga de fotbal în sală. Muntenegru avea în echipă portarul naţionalei de juniori şi fotbalişti adevăraţi. Moldova avea o adevărată naţională de fotbal în sală. Şi aşa mai departe. Ne-am cam îngrozit la gândul că ne asigurasem ultimul loc, însă nu avea să fie aşa. Destul că am bătut strâns Bosnia şi Croaţia, că am pierdut zdrobitor cu Moldova, fără supărare însă, căci ne-am împrietenit cu fraţii de peste Prut, printre ei

numărându-se şi Nicu Timofti, fiul preşedintelui republicii. Pentru România, Roti a dat cele mai multe goluri, noi ne-am străduit să ţinem pasul cu el, ne-am bucurat că am ajuns în cele din urmă în semifinale. Între meciurile primei zile am avut parte de o masă la un restaurant cu terasă, de tamburaşi macedoneni, de vinuri bune marca Lozar, de un soare aproape văratic, de bucuria de a fi atunci şi acolo în tricourile României.


Ne gândeam că poate-poate vom câştiga finala mică în faţa Muntenegrului, căci Bulgaria ne-a tocat mărunt cu fotbaliştii ei tineri şi activi, însă a fost o mare surpriză să reîntâlnim Moldova, echipă excelentă care

 pierduse, cu concursul larg al unui arbitru ostil, meciul cu Crna Gora. Aşa că am mai pierdut un meci cu moldovenii noştri, tot fără supărare, ocupând în final locul patru. Prilej să ne uităm împreună la meciurile naţionalelor noastre adevărate, să schimbăm între noi vinuri şi tirbuşoane, să facem puţină politică.
Dincolo de iarbă, am trăit la maxim clipa. Ne-am plimbat seară de seară prin Ohrid, oraş din patirmoniul UNESCO, o bijuterie urbană strălucind undeva pe malul lacului omonim. Străzi pavate cu marmură şi granit, oameni buni, restaurante cu preţuri prietenoase, vinuri remarcabile. Căci aici benzina face un leu litrul iar ţigările de firmă un euro pachetul. În Macedonia, la Ohrid, îţi dai seama că există viaţă dincolo de Uniunea Europeană, viaţă frumoasă, pulsând neobsedată de bani, în voia firii.
Lacul ăsta în jurul căruia se petrece acţiunea e de fapt o Mediterană în miniatură. Hoteluri şi pensiuni splendide sunt presărate pe maluri, găseşti sute de adrese hoteliere, probabil că sunt cu miile restul ofertelor turistice. Ambarcaţiuni mai mici ori mai mari oferă vizitatorilor croaziere de vis fără să le golească buzunarele. Păsări de tot felul taie apa şi văzduhul, alungate de zgomotul motoarelor ori de valurile aproape marine. Lacul Ohrid e un paradis pentru pasionaţii de fotografie. Vechi mănăstiri şi biserici se arată ici-colo în apusul roşiatic, ba chiar şi bătrâne cetăţi cu turnuri crenelate. Jos, în apa vernil, câte un căpitan pe coaja lui de nucă dă la vâsle către o destinaţie familiară.


Noi am avut parte de propria croazieră şi peste tot unde ne-au dus gazdele noastre, pe toate cele opt  

 delegaţii lărgite, de peste 100 de oameni, am avut parte de tamburaşi, de melodii molcome ca lunecarea vaporului pe această mică Mediterană. Macedonenii încă mai cântă vechile cântece iugoslave, pentru cei din ţările vecine şi pentru ei înşişi, cu un soi de nostalgie fără leac după ceea ce a fost marea Iugoslavie. Acum totul s-a spart în mici paradisuri cu urme ascunse ale iadului fratricid care a fost războiul. Poate că Macedonia a avut o soartă mai blândă, dacă ne gândim totuşi că este o ţară multietnică şi multiconfesională. La asta mă gândeam când surprindeam pescăruşi în zbor şi raţe sălbatice şi păsări ale căror nume nu le ştiu şi nici nu am de gând să le caut prin atlase virtuale. Vaporul traversa lin lacul către capătul celălalt unde ne aştepta o mănăstire cu păuni şi un restaurant cu bunătăţi la ceaun şi cu altă formaţie de tamburaşi gata să ne facă vacanţa şi mai plăcută.

 
Mănăstirea Sfântul Naum îşi are eremitul de strajă, cum coborâm de pe vapor îl zărim, încremenit,

înconjurat de oameni şi de păuni care huzuresc în voie. Câte-o veveriţă aleargă bezmetic prin iarbă, cu vreo nucă de ascuns la rădăcina copacilor. Biserica e străveche, a fost fondată la anul 900, totul e încărcat de spiritualitae aici, în ciuda abundenţei de turişti berbanţi, gălăgioşi, multimedia. Cu ochi laic, fotografiez mica nesfârşire a lacului, norii şi munţii, tot ceea ce mă înconjoară întâia oară aici. Apoi plecăm cu toţii la masă, pe aleile de piatră ale lăcaşului şi mai apoi pe faleza de-a lungul căreia se află un restaurant cât se poate de profan, cu bunătăţi la ceaun, cu contrabas sprijinit de ferăstrău, cu bucătari care pregătesc pentru noi preparate irezistibile. Avem vin şi răchie din belşug, tamburaşii cântă, o duduie dansează pe masă în ritmurile astea iugo, slave, dar atât de orientale totuşi. Cheful românesc se încheie aici însă, căci, în lipsa unui televizor la care să vedem cum naţionala României face un egal chinuit cu cea a Ungariei, luăm două taxiuri alături de fraţii moldoveni spre Hotelul Inex Gorica. Trece şi meciul ăsta şi supărarea, am văzut malul lacului din perspectiva maşinii, mii de locuinţe cochete, tihnă mediteraneană la sute de kilometri de Mediterana, soare cuminte, peisaje de verde şi de apă. Seara târziu, încă o ieşire prin Ohrid. Cu o seară în urmă am ales un restaurant cu specialităţi de peşte şi am dat gata nişte vinuri de Tikves, un Chardonnay şi un cuvee numit Alexandria. Acum, intrăm în localul Sf. Sofija, comandăm o specialitate cu carne de viţel şi dăm gata un vin alb, Rkaţiteli, înaintea mâncării, şi unul roşu, Vranec, asortat fripturii. Mâine urmează să plecăm spre ţară, ni se face dor deja de Macedonia asta prea puţin cutreierată, ne promitem să revenim.


Am umplut cu nişte baxuri de vin microbuzul nostru în ultima dimineaţă, de duminică, petrecută aici. Aveam să traversăm mica republică ex-iugoslavă, pe autostrada fragmentată, să pozăm satele cu moschei presărate la poalele munţilor şi câte-o biserică conlocuitoare, carierele sale de piatră, statuile şi turmele de oi. Aveam să oprim un pic în Skopje, pentru o întâlnire a lui Roti cu nepotul, şi el jucător de naţională, la tineret, aflat acolo cu propria echipă în ajunul unui meci cu Macedonia. La trecerea în Serbia, vameşul, care fusese în tură şi la dus, ne-a întrebat ce minuni am făcut la balcaniadă, iar Adi Cireap, excelentul nostru portar, şofer, translator şi ghid, i-a povestit totul.
În Serbia ni se făcuse foame şi am oprit pentru o fabuloasă Pleskaviţa kaimac şi nişte pahare din vinul casei la Motel Predejane. La plecare, surpriză cât carul: Mladen Galovici, bun prieten, patronul restaurantului Karageorge din Timişoara, trage şi el aici. Ne îmbrăţişăm şi ne pupăm de trei ori, de parcă ne-am întâlnit departe de patrie, printre necunoscuţi. Ajungem târziu, pe întuneric, în România, la Moraviţa şi Timişoara. E duminică seara şi Adi ne duce pe toţi acasă, pe lângă bannerele cu candidaţi fără cap, prin Fratelia, Calea Şagului, la gară şi Piaţa 700, în Torontalului şi Calea Lipovei. În bagaje avem vin macedonean iar în amintire, una dintre cele mai frumoase experienţe trăite vreodată. A fost un team building reuşit, ne-am bătut pe teren, în mod sportiv sportiv, cu unii cu douăzeci de ani mai tineri decât noi şi am părăsit povestea în mod onorabil.


Am cunoscut un mare fotbalist şi un mare caracter. Am aflat o mulţime de lucruri unii despre alţii, dar şi fiecare despre el însuşi. Am cunoscut o ţară de vis, şi visul a devenit realitate. În plus, motanul nostru somelier a stat frumos pe tricourile naţionalei noastre, graţie unui sponsor generos din clubul CDViN care tare ne-a mai lipsit în excursia cu pricina. Am aflat că şi în Macedonia Vinum est bonum.
Povestea aş fi putut aşadar s-o închei aici. De fapt, nu are o încheiere, fiindcă am stabilit cu Roti, căpitanul nostru, că de-acum încolo vom juca nenumărate meciuri de fotbal pe nenumăratele terenuri de iarbă, de bitum, de parchet sau sintetice ale Timişoarei şi ale lumii. Ceea ce am şi făcut a doua zi, luni, la o bază din Freidorf. Aveam media de vârstă trecută bine de 45 de ani, în compania unei echipe mai tinere cu mulţi ani. Dar ce mai contează asta, ce mai contează rezultatul, câtă vreme ei au întâlnit nişte jucători de naţională?
 
Galerie foto: Pe drum, Ohrid, Echipa, Fotbal, Lacul, Mănăstiri, Vario, Din alt unghi



Galerie video: Antrenament 1, Antrenament 2, Antrenament 3, Antrenament 4; Tamburaşi 1, Tamburaşi 2, Tamburaşi 3, Tamburaşi 4, Tamburaşi 5, Tamburaşi 6, Tamburaşi 7