Merano 2014. Călătorie în Südtirol, în șase vestici, de dragul vinului românesc

În urmă cu vreo patru ani, la un select festival de vin desfășurat în capitala ungară, am aflat că sunt aproape tirolez. Mi-a spus-o baronul Jakob Kripp, un domn distins cu care am purtat o interesantă conversație și de la care am primit o invitație, de nerefuzat, de a fi prezent întâia oară la Ziua Bunicii, în Drăgășani, la Crama Știrbey.

De ce aș fi aproape tirolez? Fiindcă m-am născut într-un sat românesc situat la câțiva kilometri de localitatea Tirol din Banat, județul Timiș. Strămoșii baronului Kripp au colonizat locurile mele de baștină în urmă cu câteva sute de ani venind din Tirolul de Sud, acum regiune autonomă din Italia. Și dacă tot sunt aproape tirolez, cum puteam să ratez prilejul de a vizita Tirolul la el acasă? Pretextul perfect pentru mine a fost festivalul de vin de la Merano, cea mai importantă manifestare în domeniu din Italia.

Numai niște nebuni ca noi, cei șase vestici care au luat drumul cu pricina, se pot înhăma la o asemenea aventură. Mihai a lipsit motivat, fiind puțin mexican în ultima vreme, însă a avut un excelent înlocuitor în persoana fratelui său, arhitect și avizat consumator de vin în dormitorul bunicii. Cum Adina și Dan sunt tovarăși nelipsiți de călătorie, i-am adăugat pe Zoli și Raluca la expediție, la rândul lor voiajori împătimiți. În șase așadar ne-am gândit să degustăm și în Südtirol vinurile celor 14 producători români - Viile Metamorfosis, Prince Știrbey, Crama Bauer, Gramma, Petro Vaselo, Villa Vinea, S.E.R.V.E., Crama Basilescu, Davino, Crama Gârboiu, Nachbil, Vinarte, Liliac și La Săpata - prezenți în premieră, în cadrul unei secțiuni speciale dedicate României, la Merano.

Dacă pleci către Europa din țară, drumul cel mai scurt, cel mai logic, cel mai civilizat trece prin Ungaria. Ar fi o prostie să ratezi ocazia de a lua masa în țara vecină, o dată fiindcă restaurantele bune sunt de găsit chiar la autostradă, iar apoi fiindcă aici se mănâncă excelent, poate cel mai bine în Europa. Noi ne-am oprit iar la Paprika, la dus și la întors, pentru niște ficat de gâscă, pentru un papricaș de vițel, pentru o tocăniță de cerb sau mai știu eu pentru ce alte bunătăți le-a trecut prin cap camarazilor de drum să comande.

Austria ne-a întâmpinat cu ploi și cețuri, cu biserici și castele

învăluite în fum, o țară ca-n povești, cu sate presărate la poalele Alpilor, în mijlocul unor geometrii perfecte. Nu știu ce se poate întâmpla dacă dai zoom și pătrunzi și în sufletul acestor case și al acestor oameni, dacă vei regăsi aceeași căldură cu care ochiul tău privește pasager lumea. Important este să trăiești măcar iluzia acestei călduri și să te bucuri de frumusețea exterioară, clădită cu trudă și cu perfecționism. Am lăsat aparatul foto să surprindă lumea din goana mașinii, ca și cum aveam nevoie de o dovadă că toate acestea chiar au avut loc.

După încă o experiență de o seară la Bad Blumau, lângă Graz, am luat-o către Villach, traversând una dintre cele mai frumoase regiuni din zona Alpilor, pe la Lienz, către Bolzano. Drumul se îngusta pe alocuri, am fost blocați și de niște vaci duse de fermieri în coada tractorului către o destinație necunoscută, am privit peisajele de goblen, am gonit în înserare pe căi necunoscute, pe serpentine amețitoare, intrând în cele din urmă în provincia Tirolul de Sud din Italia. Destinația finală, o pensiune din Rifiano, comună de lângă Merano, am găsit-o după un mic ocol provocat de GPS-ul confuz. Gazda noastră de la Pension Gassgut ne-a îndrumat pentru cină către un restaurant din Caines (Kuens), localitate vecină. Am luat pe jos, înviorându-ne după un drum de 6-700 de kilometri de la Bad Blumau. Hilberkeller e un local impresionant, cu aspect de han străvechi, de piatră, o afacere de familie unde se mănâncă bine și se pot bea excelente vinuri ale casei. Am comandat niște coaste de porc și niște șnițele și am dat gata niște vinuri albe și roșii, ca un preludiu la festivalul meranian

de a doua zi. Era vineri, ne aflam de două zile pe drum, localul vechi de piatră se umpluse de clienți, doamna care ne servea avea un cățel simpatic pe care o tăbliță ne avertiza să nu-l hrănim. Ne-am jucat însă în toate felurile cu patrupedul Bobby, care se atașase iremediabil de degetele lui Dan.

A doua zi, ședință foto cu Alpi înzăpeziți, o simfonie de culori, contraste, palmieri, vii în soare și ceață, Südtirol, o bijuterie pe placul ochilor lui Dumnezeu. Clima e mai blândă aici decât în partea nordică a Alpilor, cresc curmali și kiwi, dar vezi și nenumărate plantații de meri, toate protejate de plase. Să zicem că Südtirol e o Austrie italiană, mai caldă, mai blândă, mai abordabilă, asemenea climei. Bat vânturi calde, încercând să influențeze caracterul oamenilor. Plecăm la Merano cu autobuzul, e sâmbătă, ne pregătim de întâlnirea cu vinurile. Până să vină autobuzul, ne prostim pentru aparatul foto înghesuindu-ne într-o cabină telefonică. La micul dejun Dan servise un ou de struț, tot de dragul amintirii digitale. Autobuzul face un euro și ne duce sigur la Merano, pe șoseaua îngustă, care taie sinuos valea asta împânzită cu localități de cinci stele, cu crame de cinci stele, cu plantații de cinci stele, cu Alpi de cinci stele. Totul e de cinci stele aici, inclusiv prețurile. Se stă la coadă la intrarea în Kurhaus, locul desfășurării festivalului, nu mai sunt bilete, iar dacă erau, trebuia să plătim vreo 100 de euro. 100 de euro! Noi suntem chiar acreditați însă și găsim cale de intrare.

Am fost marcați cu niște cifre, scanați, verificați, înghesuiți printre miile de participanți, printre domnii și doamnele astea la fel de premium ca vinurile. Ai noștri, producătorii români, paisprezece la număr, se aflau într-un colț al sălii Czerny, un pic cam stingheri din pricina unei oarecari lipse matinale de clienți. Totul s-a însuflețit însă când am ajuns noi, o dată fiindcă festivalul s-a îmbogățit cu șase degustători pasionați dar neautorizați, și apoi fiindcă am dat și noi o mână de ajutor la servirea vinurilor, în cazul preietenilor de la Gramma de pildă. Am conversat, am mai servit și vinurile altora, mai exotici, cum ar fi participanții din Georgia și Kazahstan. Zoli m-a dus la standul Masi, unde ne-am delectat cu un senzațional, irepetabil, inexprimabil Amarone della Valpolicella.

În rest, bucurii de călătorie, o masă pe terasă cu vedere la Alpi, multe fotografii, plimbare prin Austria asta italiană, o lansare de carte la teatru - o carte asociind vinuri românești și mâncăruri italiene semnată de somelierul anului 2014 în România, Marinela Vasilica Ardelean, într-o formă grafică excepțională. Marinela a fost prezentă la Arad în dormitorul bunicii cu ocazia unei degustări, așa că acum i-am întors cu bucurie vizita.

Cifrele acestei povești despre vinuri și oameni de elită, impresionante în toate ale lor, dar și cele mai importante informații din perspectivă jurnalistică și oenologică le găsiți pe CDViN. Vinurile românești au obținut mai multe medalii de aur, iar noi am devenit cu toții aproape tirolezi, südtirolezi chiar. La întoarcere am trecut prin pasul Brenner, pe autostradă, spre Innsbruck, străbătând și o porțiune din Germania, apoi am luat-o spre Viena ca să poposim invariabil la localul preferat Paprika de la granița Ungariei cu Austria.

Am ajuns acasă, la Arad și Timișoara, târziu în noapte. Cu ochii la bannerele electorale, privim totuși cu speranță, chiar dacă oarecum psihedelic, la România de mâine. 

Galerie foto: Austria pe drum, Bad Blumau, Hanul din Caines, Rifiano, Merano, Din alt unghi, Întoarcerea