Austria, Mein Schatz! Abația din Melk, un speculum mundi... (III)

 

Călătorul ușor obosit de prea mult bine și ușor superficial în judecăți, categorie din care ocazional fac parte și eu, ar putea fi indus în eroare de ceea ce oferă ochiului, gândului și sufletului, într-un mod atât de turistic, Abația din Melk. După o scurtă documentare și o sinceră încercare de a privi în profunzime, poate că percepția ajunge să se schimbe. Destul că am pornit spre Melk, în cea de-a treia zi a minivacanței noastre austriece, cu gândul unei călătorii livrești, al unei teleportări livrești, într-un roman de Umberto Eco. Și am găsit cu totul altceva, o lume a formelor baroce sub al cărei înveliș, sfredelind bine, am încercat naiv să găsim adevărul...

 

Stift Melk ne întâmpină cu o inscripție, Ut in omnibus glorificetur Deus/Slăvit să fie Domnul în toate câte sunt, cu o grădină, cu o fântână, cu restaurante și weissbier, iar pelerinii sunt de fapt turiști de tot felul, proveniți din cele... „cinci continente cardinale”: Afrika, Europa, Australien, Asien, Amerika. 

Unii or fi sarazini, alții mauri, poate că cei mai mulți sunt bălai, dar unii, destui, au ochii oblici și au zburat pe Drumul Mătăsii cu rucsacul plin de gadgeturi.

 Dacă vor, de îndată atașează la smartphone niște lentile cu zoom prin care toate se văd mai aproape: îngerii și heruvimii de ipsos, șerpuirile Dunării, crucile aurite, arcadele multicentenare, toate însemnele bătrânei și mult umblatei Europe. 

 

Cu totul copleșit de splendoarea restaurării, de arhitectura sufocant de barocă, de opulența detaliilor ecleziastice, de papucii episcopali, de sfintele moaște ale sfinților cu nume necunoscut, de veșmintele de rit ale Mariei Terezia, poate că nu am văzut în adânc. Poate că, din motive de limitare turistică  –  a mea, a curatorilor  –   nu am priceput că aici avem de-a face cu o mare Bibliotecă a Domnului interzisă atingerii cititorilor neinițiați.

 

După ce m-am pozat, alături de fosta mea împărăteasă, deși neîncoronată, a Sfântului Imperiu Roman, împreună cu actualul meu prieten de-o viață Dan Coclici, din deloc Sfânta Românie a Prezentului, un fior spiritual voi fi resimțit și eu totuși. Nu atât la vizitarea bibliotecii abației, ale cărei manuscrise, cărți și incunabule, din motive întemeiate, șed bine în raclele lor de sticlă și sunt de neatins, de nemirosit și de nerăsfoit pentru bibliofilul mai vechi ori pentru cel de ocazie. Și nu atât la parcurgerea clădirilor, muzeelor, culoarelor, grădinilor și piațetelor, teraselor cu vedere la Dunăre și restaurantelor de top din orășelul Melk. Cât la plecarea, la coborârea din biblioteca abației, pe niște scări care chiar par desprinse din romanul Numele trandafirului, dar care, ca realizare, întrec cu mult ficțiunea. 

 

Cumva totuși, Biblioteca, așa cum este organizată ea, transmite ideea de loc inaccesibil neofiților, voiajorilor, tuturor acelor gură cască senini care alcătuiesc sărmana lume profană. Faptul că nu poți urca la etajul/etajele superioare, că nu poți coborî la nivelele ascunse, întărește crezul regretatului prieten de lectură Eco că literatura de calitate, fie ea și religioasă, nu e pentru fitecine, că trebuie să trudești umil, intelectual și spiritual pentru a accede la acest instrument de cunoaștere. De aceea, pentru cei mulți drumul cel mai ușor este unul turistic: să urci și să cobori traseeele dinainte indicate, după ce ai achitat un preț relativ modic, cu care toată această splendoare sufocant de barocă poate fi întreținută, chiar eternizată. 

Chiar și așa, din perspectiva mea de călător dotat cu aparat foto scump și cu rucsac ieftin, un fior spiritual, cum spuneam, voi fi resimțit totuși, atunci, acolo, la Stift Melk, Melk Abbey, Abbazia di Melk. La coborârea scărilor răsucite la baza cărora cineva a amplasat în mod genial o oglindă, având diametrul golului interspiral. Destul cât să pozez infinitul aparent oferit de oglindire, ușor tulburat de chipul aproape bonom al lui Zoli și de umbra aproape exhibiționistă, dotată cu smartphone, a lui Dan. După ce i-am alungat din cadru, m-am gândit că, la abație, Dumnezeul lăcașurilor, al muzeelor și al bibliotecilor s-a revelat ochiului meu profan grație acestui vertigo vizual, scara spirală reverberată în infinitul oglinzii. Pentru acest vertij, ca un fior al cunoașterii, m-aș întoarce oricând la Melk, umil neofit în căutarea sacrului. 

 

În lumea noastră de neștiutori ne-am bucurat, pe o terasă din incinta lăcașului, de o prăjitură monahală, Benedictine Torte, și de niște beri blonde nemțești Hofbräuhaus Traunstein, am săvârșit o ședință foto cu chipuri oglindite în apa fântânii de la intrare, cu mâini răcorite în șuvoaiele limpezi. Ba am și conversat în limba română cu o foarte amabilă conațională angajată la casa de bilete a muzeului lăcașului. Ca să nu mai spun de gastronomica experiență de la Rathauskeller (Pivnița Primăriei), restaurant de top din centrul orășelului Melk. Aici ne-am bucurat iar de câte un wiener schnitzel, de porc de astă dată, de berea casei și de stângăciile unei tinere chelnerițe care ne-a creat tuturor o bună dispoziție, mai puțin lui Zoli, ai cărui pantaloni mai păstrează și astăzi aromele gourmet ale localului din Melk.

 

Oricum ar fi fost, în calitate de pelerini ignoranți, am încercat să tălmăcim sacrele îndemnuri ale lăcașului: Constantia et fortitudine/Perseverență și curaj, Ut in omnibus glorificetur Deus/Slăvit să fie Domnul în toate câte sunt, Venite adoremus/Veniți să ne-nchinăm, Absit gloriari nisi in Cruce/Eu nu mă voi lăuda decât cu Crucea. Apoi, ca turiști destoinici, am părăsit locul cu desagii plini de vinuri Riesling și Grüner Veltliner purtând pe etichetă splendidele clădiri ale abației.

Mă întreb și eu, după cum veni vorba în dialogul dintre Adso, Adso din Melk, și maestrul său Guglielmo, William, de Baskerville, dacă nu cumva această abație este chiar un speculum mundi, o oglindă a lumii. Dar pentru asta lumea ar trebui să aibă o formă, cum ar zice același magister Guglielmo, care este prea filosof pentru mintea mea de adolescent/călător/degustător, vorba învățăcelului Adso... Cum însă am înțeles, asemenea maestrului amintit, că Dumnezeu se manifestă cu adevărat în ceea ce nu este, decât în ceea ce este, vizita mea, a noastră, la Abația din Melk nu a fost în zadar.

 

Despre abație

• Stift Melk este o abație benedictină situată în landul federal Austria Inferioară

• Se află chiar deasupra orășelului omonim, care numără astăzi 5.000 de locuitori

• Melk derivă dintr-un toponim slav, Medjilica, care înseamnă „râu de frontieră”

• Lăcașul funcționează continuu de la înființare, anul 1089

• Clădirile sale au fost reconstruite în stil baroc austriac între anii 1702 și 1736 după planurile arhitectului Jakob Prandtauer

•  Abația este situată pe o stâncă, fiind considerată o poartă de intrare în Wachau, una dintre cele mai pitorești regiuni traversate de Dunăre

• Școala monahală din Melk este menționată de la 1160, având pe atunci și un scriptorium, atelier de copiere a manuscriselor

•  A fost reconstruită în urma incendiului devastator de la 1297

• A supraviețuit incendiilor, ciumei, perioadelor de foamete, invaziei otomane de la 1683, secularizării din epoca împăratului Iosif al II-lea, războaielor napoleoniene, Anschluss-ului nazist

• În urma ultimului incendiu, cel din 1974, care a distrus un număr însemnat de ornamente și opere de artă, a fost restaurată vreme de 17 ani

• Umberto Eco a ales numele unuia dintre eroii romanului său Numele trandafirului, Adso din Melk, ca tribut adus abației și faimoasei sale biblioteci

•  În iulie 2019, cercetătoarea austriacă Cristine Glassner a făcut o descoperire majoră în arhivele abației, ceea ziarul The Guardian a considerat a fi cea mai veche variantă cunoscută a piesei „Monoloagele  vaginului”(acesta este titlul unei opere de succes a scriitoarei, actriței și feministei americane Eve Ensler). Cristine Glassner  a descoperit un fragment de pergament datând din jurul anilor 1300, folosit pentru legarea unui text teologic în latină, care conținea părți din poemul medieval Der Rosendorn/Spinul trandafirului, despre care se credea că fusese compus la sfârșitul Evului Mediu, adică două secole mai târziu. În acest poem, una dintre primele scrieri erotice de acest gen, având două versiuni cunoscute – Karlsruhe Codex și Dresden Codex, o virgină discută cu propriul vagin despre ce preferă mai mult bărbații: propria-i ființă sau organul genital. 

 

Galerii foto: Bad Blumau, Der Steirer, Din goana mașinii, Fabrica de ciocolată, Graz, Határmenti Vigadó, Mc Donald's altfel, Melk, Sekt Manufaktur, Thaler