marți, 20 iulie 2021

Câteva zile, nopți, seri și dimineți, ca între timișoreni arădeni, la Cracovia (II)

 

Ultima călătorie fabuloasă a micului nostru grup de degustători de vinuri și de lume, neautorizați, s-a petrecut în urmă cu mai multe zile, de-a lungul a patru țări, dacă o punem la socoteală și pe a noastră. Am făcut-o în compania unui bun prieten, cu ajutorul căruia am vernisat în anii din urmă o mulțime de expoziții, dar și de degustări, în micul-mare târg al Aradului. 

Când părăsim Salina Wielicka și ajungem la lumină, ne revenim puțin după drumul de 3,5 km prin tuneluri și galerii de sare și ne întoarcem la Kraków. Avem de întâlnit un viitor prieten, dascăl la Academia de Arte din Cracovia, care ne-a dat întâlnire la un restaurant din centru. Bogdan Achimescu este cel mai bun companion pe care ți l-ai putea dori, asta în general, iar dacă vizitezi Cracovia, în special. Dacă mai punem la socoteală faptul că este și timișorean, dintr-odată întâlnirea devine una absolut specială. Căci noi, timișorenii, vorbim aceeași limbă, ușor diferită de cea oficială, înțelegem aceleași bancuri și avem aceleași mândrii și frustrări. Cu Bogdan poți vorbi de cartierul Fabric și de malurile Begheiului, de revoluția de la 1989, are o fină ironie continuă atunci când povestește. 

E genul de concitadin cetățean universal care ar înțelege acel banc-întrebare din timpul lui Ceaușescu care sună așa: Care-i cea mai mare dorință a românilor? Și răspunsul: A doua-i să se-ntoarcă Belodedici... Ne-a chemat la Restauracja Cechowa Kraków, un local despre care spune că a rămas neschimbat din anii ’60. El însuși a vizitat întâia oară Cracovia în 1968, pe când avea... trei ani. Am servit niște feluri tradiționale și o excelentă votcă, în timp ce depănam amintiri timișorene.  Apoi ghidul nostru universitar ne-a luat la pas și ne-a prezentat vechiul oraș, cu zidurile sale transformate într-un inel de parcuri, cu al său cartier evreiesc, cu a sa Piață Centrală. 

Bogdan Achimescu știe istoria multor clădiri, este un timișorean cracovian cu care ai putea discuta la nesfârșit și mai ales pe care l-ai putea asculta la nesfârșit. Cu ajutorul lui, am parcurs vreo 12 kilometri și multe secole de istorie prin fosta capitală regală, de-a lungul Vistulei și departe de ea, cu gândul la Holocaust și deportări, la războaie și împărțiri, la dușmanul de când lumea al țărilor noastre. Tot el ne-a oferit o altă viziune asupra celebrului film Lista lui Schindler, peliculă realizată și pe străzile Cracoviei în urmă cu aproape 30 de ani. Chiar dacă ne-am amintit mai greu numele regizorului, înainte sau după experiența cu bere și vin (la Stara Zajezdnia, într-un fost depou, și la wino barul Czarna Owca), Bogdan își aduce bine aminte că sediul Gestapoului – cel real și cel din film – era de fapt sediul căminului său studențesc la începutul anilor 90 și că îi era foarte greu să iasă în oraș din clădirea împânzită cu zvastici, pe lângă hitlerișți cu arme automate, pe lângă Panzere și alte accesorii oarecum neverosimile. Printre figuranți se numărau foarte mulți colegi de-ai săi, așa că pentru el vizionarea filmului suferă oarecum la capitolul emoțional. Dacă mai punem la socoteală și vreo ieșire forțată ori fortuită a câte unui student din căminul Gestapoului, încălțat în clăpari și dotat cu schiuri roșii, pentru treburi foarte actuale, în vreme ce echipa cinematografică se chinuia să filmeze o scenă tragică, emoția cinefilă are și mai mult de suferit.  

Dincolo de întâmplarea studențească, apucăm să vorbim de marea suferință ascunsă cândva de aceste ziduri și clădiri îngrijite. Prilej să vizităm fostul cartier evreiesc, cu granițele sale bine demarcate, să facem politică, să aflăm de ultima mare acțiune antisemită poloneză - deportarea din 68, să vorbim de scandaluri politice și religioase, de păcatele Bisericii, de statui acoperite de rușine, de politicieni incompetenți, de corupția pe care se clădește întreaga prosperitate aparentă a societății poloneze. Ne-am întors acasă pe malurile Vistulei, după o zi și o noapte în care am parcurs 15-16 km kilometri pe sub pământ în Wieliczka și pe deasupra în Cracovia, însoțiți de un timișorean care ne-a făcut să nu părem rătăciți în traducere. Am vorbit și de Proclamația de la Timișoara și de cum a ajuns Bogdan traducător de polonă în Piața Operei, după ce un polonez care se nimerise întâmplător prin preajmă fusese confundat cu un membru al Solidarității... Într-un fel, am vorbit mereu de istoria confuză și despre confuziile istoriei, privite cu ochi lucid de dascăl ori de călător, persoane cu care aceeași istorie pare că ar avea încă o nesfârșită răbdare.

Duminică, nu aveam cum să ne trezim dis-de-dimineață după lunga plimbare de noapte. Ne aștepta momentul culminant al călătoriei, expoziția de la Muzeul Manggha, la care avea să participe și Bogdan Achimescu însoțit de soție. A fost așa de multă lume și atât de bine organizat totul, că ne simțim geloși și ne dorim asemenea evenimente și prin părțile noastre, în foarte micile și extrem de micile Viene numite Arad și Timișoara. Gazdele noastre ne-au oferit o masă cu specific japonez, care a inclus o supă de alge, găluște Gyoza, somon în sos teriyaki și multe altele pe care un umil mânuitor de furculiță ca mine nu se încumetă să le enumere, din pură ignoranță. Un Master of Tea rus ne-a încântat cu un ceai dens, rafinat, preparat după toate rigorile artei orientale. Am adăugat la acest ceremonial și vinurile noastre românești, servite participanților: Rosé-ul din Busuioacă de Bohotin 2020 și Feteasca Neagră 2018 marca Valahorum. Despre expoziție, cu ochi de profan, am putut observa perfecta punere în lumină a lucrărilor artistului japonez Ohara Koson, în felul lor haiku-uri ale stampei. O delicatețe redată în desene de mici dimensiuni, iluminate optim în încăperile aparent labirintice ale muzeului. Cu aceeași sensibilitate profană, am putut observa detaliile fiecărei lucrări, Vulpea dansând, Gâștele în lumina Lunii, Vulturul în ploaie, Sfrânciocul privind un păianjen, Rândunicile și albina,  Muntele Fuji înzăpezit. Poate nu atât de bine precum copilul din brațele tatălui, venit în prima lui mare aventură transfrontalieră de la multe sute de kilometri, pentru a vizita o mină de sare, un oraș regal și o expoziție de artă niponă...

De la muzeu, am tăiat-o direct spre Castelul Wawel, atrași ca de un magnet medieval cocoțat pe un deal deasupra Vistulei. Castelul, o bijuterie gotică dominând întreaga Cracovie, a fost clădit începând cu veacul al XIV-lea de regele Cazimir cel Mare. Îl vizităm la pas, alături de Zoli, Raluca și curajosul Elihu, pe umerii tatălui său. Acest loc în care sunt înmormântați regii polonezi ascunde o legendă de care amintesc o mulțime de suveniruri de pluș pe care le găsim pe la toate chioșcurile orașului. Se spune că regele Krak, fondatorul orașului, a avut de furcă cu un dragon care își avea bârlogul la baza dealului pe care e construit castelul. După ce balaurul a devorat o mulțime de fete și de cavaleri, lăsându-i o singură fiică regelui, acesta din urmă i-a promis regatul și mâna fetei sale celui care avea să ucidă dragonul. Se pare că un cizmar isteț, pe nume Skuba, a găsit soluția, momindu-l pe balaur cu un miel umplut cu sulf. După ce a înghițit mielul cu totul, dragonul dealului Wawel a acuzat o oarecare indigestie, sorbind mai bine de jumătate din apa fluviului Vistula și explodând apoi ca un imens foc de artificii. Astăzi, regăsim drept suveniruri cracoviene niște dragoni simpatici, dar și unul înspăimântător, o sculptură a artistului Bronisław Chromy, care sloboade foc pe nări și dă fiori trecătorilor de toate vârstele. 

După programul dens al ultimelor zile, am zis să ne petrecem seara în mod gourmet. Cum unii renunțaseră, capotaseră, se retrăseseră în bârlogul hotelier, am pășit iar prin Old Town în căutarea unui restaurant apreciat. Am făcut-o în doi, eu și Dani, tată și fiu, alegând Pod Aniołami, un local de pe strada Grodzka, care oferă un meniu și vinuri de top. Un spumant polonez, o bunătate de rață gătită altfel decât știm, un vin de Rioja, o priveliște cu calești și biserici centenare ne-au transportat în al nouălea cer în ultima noastră seară cracoviană. 

Cea din urmă zi în Kraków pare de luni și ne oferă gustul amar al plecării. Avem cumva senzația că suntem de aici și că de fapt plecăm într-o altă vacanță, nu neapărat dorită. Ambuteiajele nu ne lasă să părăsim Cracovia, alimentăm la ultima benzinărie din Polonia, unde chiar rătăcim în traducere, ca să aflăm de fapt că totul e în regulă în privința plății. Slovacia vine ca o Vale a Jiului, nimic de povestit, până hotărâm să luăm masa în Banská Bystrica. Se lasă cu înghețată, după ce GPS-ul ne rătăcește și nu găsim gangul care ne duce din orașul comunist, industrial, în centrul oarecum chezaro-crăiesc, care seamănă cu orașele de pe la noi, din Transilvania, cu cele clădite în ultimele două-trei secole. Un obelisc ce poartă emblema comunistă cu seceră și ciocan amintește de sacrificiul soldaților români care au eliberat în al doilea război mondial această parte de lume. După aproape 70 de ani, realizăm că sacrificul lor a fost imens, însă eliberarea s-a dovedit relativă, probabil că o trăim abia acum. Ca urmași ai celor care au murit într-un război inevitabil dar stupid, care a transformat jumătate de Europă într-un lagăr comunist vreme de jumătate de veac....Reštaurácia u Richtára ne oferă ceva de mâncare și ceva bere, apoi o luăm din loc, amintindu-ne că am prins prea multe asfaltări pe drum, ba și o tăiere intempestivă de copac periculos. Din păcate, nu mai apucăm să degustăm ceva prin draga Ungarie culinară, conducem întins până la Arad cu sentimentul că locul în care trebuie să ne întoarcem negreșit, drept călători, studenți ori gură-cască, rămâne Cracovia.



Galerie foto: Banská Bystrica, Capitala regală, Cracovia by night, Expo Ohara KosonPe drum, Salina Wieliczka, Vario, Wawel

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu