Ultima călătorie fabuloasă a micului nostru grup de
degustători de vinuri și de lume, neautorizați, s-a 
petrecut în urmă cu mai
multe zile, de-a lungul a patru țări, dacă o punem la socoteală și pe a
noastră. Am făcut-o în compania unui bun prieten, cu ajutorul căruia am
vernisat în anii din urmă o mulțime de expoziții, dar și de degustări, în
micul-mare târg al Aradului.
Când părăsim Salina Wielicka și ajungem la lumină,
ne revenim puțin după drumul de 3,5 km prin
tuneluri și galerii de sare și ne
întoarcem la Kraków. Avem de
întâlnit un viitor prieten, dascăl la Academia de Arte din Cracovia, care ne-a
dat întâlnire la un restaurant din centru. Bogdan Achimescu este cel mai bun
companion pe care ți l-ai putea dori, asta în general, iar dacă vizitezi
Cracovia, în special. Dacă mai punem la 
socoteală faptul că este și timișorean,
dintr-odată întâlnirea devine una absolut specială. Căci noi, timișorenii,
vorbim aceeași limbă, ușor diferită de cea oficială, înțelegem aceleași bancuri
și avem aceleași mândrii și frustrări. Cu Bogdan poți vorbi de cartierul Fabric
și de malurile Begheiului, de revoluția de la 1989, are o fină ironie continuă
atunci când povestește.
E genul de concitadin cetățean universal care ar
înțelege acel banc-întrebare din timpul lui Ceaușescu 
care sună așa: Care-i cea mai mare dorință a românilor?
Și răspunsul: A doua-i să se-ntoarcă
Belodedici... Ne-a chemat la Restauracja Cechowa Kraków, un local despre care spune că a rămas
neschimbat din anii ’60. El însuși a vizitat întâia oară Cracovia în 
1968, pe
când avea... trei ani. Am servit niște feluri tradiționale și o excelentă votcă, în timp ce depănam amintiri
timișorene. Apoi
ghidul nostru universitar ne-a luat la pas și ne-a prezentat vechiul oraș, cu
zidurile sale transformate într-un inel de parcuri, cu al său cartier evreiesc,
cu a sa Piață Centrală.
Bogdan Achimescu știe istoria multor clădiri, este
un timișorean cracovian cu care ai putea discuta la 
nesfârșit și mai ales pe
care l-ai putea asculta la nesfârșit. Cu ajutorul lui, am parcurs vreo 12
kilometri și multe secole de istorie prin fosta capitală regală, de-a lungul
Vistulei și departe de ea, cu gândul la Holocaust și deportări, la războaie și
împărțiri, la dușmanul de când lumea al țărilor noastre. Tot el ne-a oferit o
altă viziune asupra celebrului film Lista
lui Schindler, peliculă realizată și pe străzile 
Cracoviei în urmă cu aproape
30 de ani. Chiar dacă ne-am amintit mai greu numele regizorului, înainte sau
după experiența cu bere și vin (la Stara Zajezdnia, într-un fost depou, și la
wino barul Czarna Owca), Bogdan își aduce bine aminte că sediul Gestapoului –
cel real și cel din film – era de fapt sediul căminului său studențesc la
începutul anilor ’90 și că îi
era foarte greu să iasă în oraș din clădirea împânzită cu zvastici, pe lângă
hitlerișți cu arme automate, pe lângă 
Panzere și alte accesorii oarecum
neverosimile. Printre figuranți se numărau foarte mulți colegi de-ai săi, așa că
pentru el vizionarea filmului suferă oarecum la capitolul emoțional. Dacă mai
punem la socoteală și vreo ieșire forțată ori fortuită a câte unui student din
căminul Gestapoului, încălțat în clăpari și dotat cu schiuri roșii, pentru
treburi foarte actuale, în vreme ce echipa cinematografică se chinuia să
filmeze o scenă tragică, emoția cinefilă are și mai mult de suferit.
Dincolo de întâmplarea studențească, apucăm să vorbim
de marea suferință ascunsă cândva de aceste 
ziduri și clădiri îngrijite. Prilej
să vizităm fostul cartier evreiesc, cu granițele sale bine demarcate, să facem
politică, să aflăm de ultima mare acțiune antisemită poloneză - deportarea din ’68, să vorbim de scandaluri politice
și religioase, de păcatele Bisericii, de statui acoperite de rușine, de
politicieni incompetenți, de corupția pe care 
se clădește întreaga prosperitate
aparentă a societății poloneze. Ne-am întors acasă pe malurile Vistulei, după o zi
și o noapte în care am parcurs 15-16 km kilometri pe sub pământ în Wieliczka și
pe deasupra în Cracovia, însoțiți de un timișorean care ne-a făcut să nu părem
rătăciți în traducere. Am vorbit și de Proclamația de la 
Timișoara și de cum a
ajuns Bogdan traducător de polonă în Piața Operei, după ce un polonez care se
nimerise întâmplător prin preajmă fusese confundat cu un membru al
Solidarității... Într-un fel, am vorbit mereu de istoria confuză și despre
confuziile istoriei, privite cu ochi lucid de dascăl ori de călător, persoane
cu care aceeași istorie pare că ar avea încă o nesfârșită răbdare.
Duminică, nu aveam cum să ne trezim dis-de-dimineață
după lunga plimbare de noapte. Ne aștepta 
momentul culminant al călătoriei,
expoziția de la Muzeul Manggha, la care avea să participe și Bogdan Achimescu
însoțit de soție. A fost așa de multă lume și atât de
bine organizat totul, 
că ne simțim geloși și ne dorim asemenea evenimente și
prin părțile noastre, în foarte micile și extrem de micile Viene numite Arad și
Timișoara. Gazdele noastre ne-au oferit o masă cu specific japonez, care a
inclus o supă de alge, găluște Gyoza, somon în sos teriyaki și multe altele pe
care un umil 
mânuitor de furculiță ca mine nu se încumetă să le enumere, din
pură ignoranță. Un Master of Tea rus ne-a încântat cu un ceai dens, rafinat,
preparat după toate rigorile artei orientale. Am adăugat la acest ceremonial și
vinurile noastre românești, servite participanților: Rosé-ul din Busuioacă
de Bohotin 2020 și Feteasca Neagră 2018 marca Valahorum. 
Despre expoziție, cu ochi de profan, am putut
observa perfecta punere în lumină a lucrărilor artistului 
japonez Ohara Koson,
în felul lor haiku-uri ale stampei. O delicatețe redată în desene de mici
dimensiuni, iluminate optim în încăperile aparent labirintice ale
muzeului. Cu aceeași sensibilitate 
profană, am putut observa detaliile fiecărei
lucrări, Vulpea dansând, Gâștele în lumina Lunii, Vulturul în ploaie, Sfrânciocul privind un păianjen, Rândunicile și albina, Muntele
Fuji înzăpezit. Poate nu atât de
bine precum copilul din brațele tatălui, venit în prima lui mare aventură transfrontalieră
de la multe sute de kilometri, pentru a vizita o mină de sare, un oraș regal și
o expoziție de artă niponă...
De la muzeu, am tăiat-o direct spre Castelul Wawel,
atrași ca de un magnet medieval cocoțat pe un deal
deasupra Vistulei. Castelul,
o bijuterie gotică dominând întreaga Cracovie, a fost clădit începând cu
veacul al XIV-lea de regele Cazimir cel Mare. Îl vizităm la pas, alături de
Zoli, Raluca și curajosul Elihu, pe umerii tatălui său. Acest loc în care sunt
înmormântați regii polonezi ascunde o legendă de care amintesc o mulțime de
suveniruri de pluș pe care le găsim pe la toate chioșcurile orașului. Se spune
că regele Krak, fondatorul orașului, a avut de furcă cu un dragon care își avea
bârlogul la baza dealului pe care e construit castelul. După ce balaurul a devorat o
mulțime de fete și de cavaleri, lăsându-i o singură fiică regelui, acesta din
urmă i-a promis regatul și mâna fetei sale celui care avea să ucidă dragonul.
Se pare că un cizmar isteț, pe nume Skuba, a găsit soluția, momindu-l pe balaur
cu un miel umplut cu sulf. După ce a înghițit mielul cu totul, dragonul dealului
Wawel a acuzat o oarecare indigestie, sorbind mai bine de jumătate din apa
fluviului Vistula și explodând apoi ca un imens foc de artificii. Astăzi,
regăsim drept 
suveniruri cracoviene niște dragoni simpatici, dar și unul
înspăimântător, o sculptură a artistului Bronisław Chromy, care sloboade foc pe nări și dă
fiori trecătorilor de toate vârstele.
După programul dens al ultimelor zile, am zis să ne
petrecem seara în mod gourmet. Cum unii 
renunțaseră, capotaseră, se retrăseseră
în bârlogul hotelier, am pășit iar prin Old Town în căutarea unui restaurant
apreciat. Am făcut-o în doi, eu și Dani, tată și fiu, alegând Pod Aniołami, un local
de pe strada Grodzka, care oferă un meniu și vinuri de top. Un spumant polonez,
o bunătate de rață gătită altfel decât știm, un vin de Rioja, o priveliște cu
calești și biserici centenare ne-au transportat în al nouălea cer în ultima
noastră seară cracoviană.
Cea din urmă zi în Kraków pare de luni și ne oferă gustul amar al
plecării. Avem cumva senzația că suntem de aici și că 
de fapt plecăm într-o
altă vacanță, nu neapărat dorită. Ambuteiajele nu ne lasă să părăsim Cracovia,
alimentăm la ultima benzinărie din Polonia, unde chiar rătăcim în traducere, ca
să aflăm de fapt că totul e în regulă în privința plății. Slovacia vine ca o
Vale a Jiului, nimic de povestit, până hotărâm să luăm masa în Banská Bystrica.
Se lasă cu înghețată, după ce GPS-ul ne rătăcește și nu găsim gangul care ne
duce din orașul comunist, industrial, în centrul oarecum chezaro-crăiesc, care
seamănă cu orașele de pe la noi, din Transilvania, cu cele clădite în ultimele
două-trei secole. Un obelisc ce poartă emblema comunistă cu 
seceră și ciocan
amintește de sacrificiul soldaților români care au eliberat în al doilea război
mondial această parte de lume. După aproape 70 de ani, realizăm că sacrificul
lor a fost imens, însă eliberarea s-a dovedit relativă, probabil că o trăim
abia acum. Ca urmași ai celor care au murit într-un război inevitabil dar
stupid, care a transformat jumătate de Europă într-un lagăr comunist vreme de
jumătate de veac....
Reštaurácia u Richtára ne oferă ceva de mâncare și
ceva bere, apoi o luăm din loc, amintindu-ne că am
prins prea multe asfaltări
pe drum, ba și o tăiere intempestivă de copac periculos. Din păcate, nu mai
apucăm să degustăm ceva prin draga Ungarie culinară, conducem întins până la
Arad cu sentimentul că locul în care trebuie să ne întoarcem negreșit, drept călători,
studenți ori gură-cască, rămâne Cracovia.
Galerie foto: Banská Bystrica, Capitala regală, Cracovia by night, Expo Ohara Koson, Pe drum, Salina Wieliczka, Vario, Wawel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu