Ultima călătorie fabuloasă a micului nostru grup de
degustători de vinuri și de lume, neautorizați, s-a 
petrecut în urmă cu mai
multe zile, de-a lungul a patru țări, dacă o punem la socoteală și pe a noastră.
Am făcut-o în compania unui bun prieten, cu ajutorul căruia am vernisat în anii
din urmă o mulțime de expoziții, dar și de degustări, în micul-mare târg al
Aradului.
Ionu, prietenul nostru curator, ne-a oferit ocazia
să promovăm vinul românesc într-o fostă capitală a
Poloniei, Cracovia, cu
ajutorul unei expoziții de artă japoneză, artă al cărui promotor el însuși este
de multă vreme. Ioan Paul Colta, curator și restaurator, colecționar și dascăl,
doctor în artă niponă, duce mai departe moștenirea culturală și spirituală a lui Adrian Ciceu, 
muzician și colecționar de
artă, unul din marii oameni care au pășit în dormitorul bunicii. De data
aceasta, expoziția itinerantă a colecțiilor Ciceu a cuprins o prezentare de
stampe japoneze la Muzeul Manggha din Cracovia, instituție culturală de care se
leagă numele fondatorului – scriitorul Feliks Jasieński, alias Manghha, dar și
al regizorului Andrzej Wajda, cel care a ales locul pe care avea să fie clădit
muzeul.
Așadar, o expoziție românească de artă japoneză organizată
în capitala de altădată a regilor polonezi, în
compania vinurilor românești ale
Cramei Valahorum. Cum să nu sari atunci în mașină, într-o vineri, cu produsul
ăsta cultural în baxuri, și să nu te duci fuga-fuguța, pe la Nădlac și prin
Ungaria, pe la Lajosmizse și Vác și prin toată Slovacia, iar mai apoi prin sudul Poloniei,
până într-unul din cei mai nobile orașe ale Europei? Ba 
dacă stăm să ne gândim bine,
dacă făceam drumul ăsta în urmă cu vreo 75 de ani, pe când România avea graniță
directă cu Polonia și pe când „gangsterul” Churchill, după cum îl numise
generalul Sikorski, încă nu avea treabă cu împărțirea pe un șervețel a țărilor
astea din Est, poate ajungeam ceva mai repede...
 |
Oricum ar fi, Ungaria rămâne dragostea noastră
culinară, cu al său restaurant de la Lajosmizse, cu zupa de tăieței și
papricașul de vițel. Am ajuns acolo după ce am trecut granița româno-maghiară
fără să ne întrebe nimeni de certificatele verzi și de codurile de bare pe care
ne-am stresat să le obținem în săptămânile din urmă. Apoi am trecut în Slovacia,
o graniță pustie unde se schimbă doar limbile și atât, alte reclame, alte
peisaje. Seamănă pe alocuri cu Valea Jiului mica țară ruptă din Cehoslovacia,
deși avea în 2016 cea mai mare producție de automobile pe cap de 
locuitor din
lume și deși are PIB-ul per capita cu 50% mai mare decât cel al României. În Polonia
se schimbă lucrurile, vezi îngrijire și o plăcută relaxare, pe care nu o
regăsești neapărat la multe popoare care fac parte din marele grup slav.
Cracovia ne-a întâmpinat cu aglomerație iar GPS-ul
avea ce avea și ne tot scotea de pe drumul cu două 
benzi pe sens pe unul care
semăna cu o pistă de bicicletă. În cele din urmă, după opt ore și ceva de șofat
propriu-zis, am ajuns la Hotel Ibis Centru, ne-am cazat și am așteptat celălalt
grup arădean, cealaltă 
mașină. Ionu ne-a recepționat, pe mine, pe Dan și pe Dani
chiar la intrarea în parcarea abruptă, urmând să-i așteptăm pe Zoli, pe Raluca
și pe micuțul Elihu, cel mai tânăr degustător neautorizat al clubului, plecați
mai târziu din Arad. Seara am 
petrecut-o cu ochii la superbul Castel Wawel, la
Vistula cu poduri luminate, la minunățiile din Piața Principală a orașului,
prilej să servim niște găluște tradiționale la restaurantul lipit de Turnul
Vechii Primării și să bem niște beri excelente.
Piața Centrală a Cracoviei, Rynek Główny, considerată cea
mai mare piață medievală de pe continentul 
european, se întinde pe aproape 4
hectare și este o splendoare urbană de care nu ai cum să nu-ți amintești mereu.
Cu a sa Hală a Postăvarilor, cu Turnul Primăriei și mai ales cu Bazilica Sfânta
Maria, marea piață a orașului stârnește uimire și admirație oricărui călător. Pentru mine, bazilica este unul dintre cele mai frumoase lucruri 
văzute
vreodată, poate și din pricina celor două turle splendide. Deși istoria tragică
a lăcașului gotic, presărată cu invazii, distrugeri și reconstruiri, nu
consemnează aceste fapte, legenda spune că turnurile au dus la fratricid și
sinucidere. Turlele ar fi fost concepute de doi frați arhitecți, realizatorul turnului
mai mic omorându-și din invidie fratele, creatorul turnului mai mare. 
Ulterior,
din remușcare, fratele ucigaș și-ar fi luat viața aruncându-se de pe acoperișul lăcașului. Un cuțit simbolic, arma cu care ar fi fost săvârșit fratricidul, poate
fi văzut astăzi atârnând pe unul din pereții Halei Postăvarilor.
O legendă mai veridică
legată de Bazilica Sfânta Maria poate fi ascultată astăzi zilnic atât din
turnul cel
mai înalt, cât și la un post polonez de radio. Hejnal Mariacki este un
semnal de trompetă interpretat de pompierii cracovieni pentru a comemora un
eveniment întâmplat în anul 1241, când a avut loc invazia mongolă. Pompierul
care a reușit atunci să-i avertizeze sonor pe locuitorii orașului a murit ucis
de o săgeată mongolă care i-a străpuns gâtul.
Ne întoarcem pe jos, umblăm fericiți pe străzile
acestui oraș ai cărui locuitori, eventual studenți, am 
vrea să fim cu toții. A
doua zi, sâmbătă, dăm o fugă până la Muzeul Manggha pentru treburi
administrative, apoi plecăm cu două mașini, la sugestia lui Zoli, la Salina
Wieliczka, un sit din patrimoniul UNESCO. Un accident în lanț ne face drumul
mai lung cu vreo jumătate de oră, apoi
stăm cuminți la coadă pentru bilete, luăm masa la un restaurant oarecare și iar
stăm la coadă la intrarea în mină.
Salina Wieliczka, din orașelul omonim situat lângă
Cracovia, e un loc fabulos, care oferă o adevărată 
călătorie spre centrul
Pământului prin tunelele sale de sare. Și chiar dacă nu ajungem chiar în
centru, ci doar la 130 de metri în jos, această minune a lumii creată cu multă 
trudă
și suferință în cele aproape șapte veacuri de exploatare (mina datează din
secolul al XIII-lea) oferă nu doar efortul unei coborâri continue, ci și un
prilej de introspecție. Sarea exportată de-a lungul veacurilor a adus Coroanei
poloneze o treime din bogățiile acumulate. Truditorii din salină au scos până
acum din adâncul 
pământului zeci de milioane de metri cubi de sare, săpând
galerii până la adâncimea de peste 300 de metri, care se întind pe aproape 300
de kilometri. Asemenea Peșterii Postojna din Slovenia, mina de sare de la
Wieliczka a fost dotată cu un trenuleț la sfârșitul secolului al XIX-lea cu
ocazia vizitei împăratului Franz Josef. 
Vizitatorul entuziast de toate vârstele (ale noastre
au fost cuprinse între un an jumate și cincizeci de ani
și un pic) găsește aici
o adevărată catedrală sculptată de mineri, mai multe capele, o mulțime de
statui cu personalități din sfera laică ori din cea religioasă (Nicolaus
Copernic, Johann Wolfgang von Goethe și Papa Ioan Paul al II-lea sunt doar
câțiva dintre marii vizitatori deveniți... stane de sare), ba și un dragon
amenințător, ascuns după 
imenșii piloni de lemn. Dan a găsit și un dinozaur mititel,
numai bun de ședință foto în semiobscuritate. Vizitată de peste 1,8 milioane de oameni în anul
2019, această salină aflată încă în exploatare aduce probabil mai mulți bani din
turism decât din activitatea în sine și este, precum Peștera Postojna din
Slovenia, un loc obligatoriu de văzut pentru călătorul împătimit.
Galerie foto: Banská Bystrica, Capitala regală, Cracovia by night, Expo Ohara Koson, Pe drum, Salina Wieliczka, Vario, Wawel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu