Aventuri în patria vinului. Crama Basilescu, SERVE - Ceptura, Casa Bunescu, Săhăteni

Scrierile care urmează sunt reportaje, nu manuale de vinificaţie. Nu am lăsat sordidele consideraţii despre fermentaţia malolactică, drojdii şi sulfiţi ori aminoacizi să intervină asupra povestirii, convins că poezia vinului este alcătuită mai degrabă din fascinaţia pe care această licoare o stârneşte cu ajutorul, dar şi asupra simţurilor omeneşti, decât dintr-un şir anost de compuşi chimici ale căror formule se regăsesc într-un curs de specialitate. După cum poezia cuvintelor se compune mai puţin din litere, virgule şi cantităţi de semne măsurate în kilobiţi, cât din emoţia pură a trăirilor trecute transferată, printr-o alchimie de nedivulgat, în ceva complicat şi pur totuşi, care încântă şi împărtăşeşte totul celor care nu participat încă la festinul cunoaşterii.
Totul a început într-o zi călduroasă de aprilie, la Vinvest, în Timişoara, atunci când Clara, degustătoarea cu acte în regulă, însă ungureşti, a clubului nostru, s-a dus ţintă la standul SERVE din incinta salonului internaţional de vinuri pentru a degusta cu mare plăcere Cuvée Charlotte-ul anului 2007. De aici şi până la invitaţia lui Dan Săvulescu, directorul de vânzări de la SERVE, de a vizita crama şi viile de la Ceptura nu a fost decât un pas. Şi cum ştim cu toţii să ne ţinem de cuvânt, după două luni am şi făcut-o. Ulterior, printr-un concurs de fericite împrejurări, trei dintre membrii clubului au devenit şi oaspeţii Cramei Basilescu, graţie invitaţiei oenologului Gabriel Lăcureanu.
Să faci turism vini-viticol la 600 de kilometri depărtare de casă le poate părea multora o adevărată nebunie. Mai ales în aceste vremuri sindicaliste, în care toată lumea vrea să spargă capul cuiva în speranţa unor pensii şi salarii mai bune. Noi am făcut-o însă, am ales să călătorim în patria vinului, cu avionul şi cu maşina, pentru că ne-am permis una ca asta şi fiindcă suntem membrii clubului Vestik, adică nişte incurabili iubitori de vin.

Prima impresie pe care ţi-o lasă despărţirea de Transilvania, momentul cheie în care părăseşti Carpaţii şi o iei mai către sud, pe cărările asfaltate ale Vechiului Regat, e că ai intrat într-o altă ţară. Şi parcă toate se schimbă cu repeziciune prin această altă Românie văzută din goana maşinii: bisericile, oamenii, accentele, acoperişurile, stilul.
Intri într-o ţară a contrastelor, a sărăciei pigmentate pe alocuri de culorile vii, metalizate, ale halelor multinaţionalelor care au răsărit în ultimii ani printre buruienile şi cimitirele industriale ale regiunii subcarpatice şi Bărăganului. Poate că de aceea te vezi nevoit să cauţi frumuseţea undeva deasupra acestei lumi, pe colinele cu vii din zona Dealu Mare, pe lungul drum al vinului, prin locurile din care panorama se deschide generoasă şi pixelată, atât cât să nu vezi detaliile, ci numai globalitatea aproape castă a acestei întinderi valahe dintotdeauna. Şi ce regăseşti acolo sus, conform unui exerciţiu de memorie tributar atâtor nostalgii interbelice, sunt vechile conace care răsar din vii ca nişte amintiri demne ale lumii de ieri, printre IAS-uri şi CAP-uri încă nedispărute din peisaj şi din conştiinţa oamenilor.
Aventura nu se încheie însă aici, ea continuă prin crame ultramoderne, pe lângă cisterne uriaşe şi linii de îmbuteliere gata să pornească, prin săli de degustare în care concurenţii încearcă să-şi amintească, cu ochii larg închişi, numele vinurilor sorbite, prin pivniţe neştiute cu baricuri în care sălăşluiesc cele mai bune vinuri ale României, prin bazine de milioane de litri transformate în ce nu te aştepţi, dar şi prin vii irigate în care cineva construieşte, bucăţică cu bucăţică, tradiţionale conace de piatră pentru reînvierea trecutului. Locurile unde s-a petrecut totul se numesc SERVE - Ceptura, Crama Basilescu (Urlaţi şi Pietroasele), Casa Bunescu (Valea Călugărească) şi Domeniile Viticole Franco-Române de la Săhăteni, iar întâmplările şi trăirile au fost atât de captivante încât au putut eclipsa orice fel de campionat mondial, fie el şi unul de fotbal, acompaniat de vuvuzele. (va urma)

De la Okanagan Vineyard la Crama Vestik, un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele

Prietenul din Canada, Adrian Armanca, fotograf de rasă reprofilat în geolog analist, îmi trimite imagini superbe de peste ocean. Unele dintre ele se află la granița fragilă dintre vis şi realitate şi îmi stârnesc cele mai diverse trăiri.
Peisaje în verde/albastru cu ape, vii şi munți, un paradis aproape intangibil, totuşi uşor de codificat în pixeli. Pot simți vântul, pot vedea plantaţiile de vie din Okanagan, lumea care se întinde la mii de kilometri depărtare. Și pot auzi fâlfâitul aripilor păsării imense care duce spre cuib peştele capturat din apa lacurilor. De aici şi până la reverie nu e decât un pas.
Cum ar fi să am, să avem propria plantaţie de vie, în peisajul molcom şi cuminte de acasă? Cum ar fi să deţinem măcar un hectar de vie, lucrat ca la carte, undeva pe dealurile Aradului ori Timişului, într-una din vechile zone viticole ale locului?
Cu un exerciţiu de imaginaţie, parcă şi obţin finanţarea pentru crama Vestik, supraveghez construcţia cărămidă cu cărămidă, aleg designul rustic şi dau formă încăperilor, aduc utilajele şi vinificatorul cu mustăţi de husar aidoma celui de la Silagiu. Văd plantele viţei cum prind rădăcini şi înfrunzesc pe zeci şi sute de rânduri, creşterea strugurilor, parcă derulată cu repeziciune de filmul gândurilor. Văd câmpia cum se întinde la poalele dealului, printre cârceii viţei-de-vie nobile pe care tocmai am plantat-o aici. Miroase a Banat şi Ardeal, toate răsăriturile şi asfinţiturile sunt calde şi înmiresmate ca în copilărie, suntem foarte acasă printre obiectele şi fiinţele noii plantaţii.
Am visat împreună cu Clara şi ceilalţi membri ai clubului Vestik. Ne-am gândit să cultivăm şi soiuri tradiţionale, poate Cadarcă, poate Burgund Mare, că prea am fost dezamăgiţi de vinurile mai marilor sau mai micilor producători din zonă, găsite prin supermarket-uri şi vinoteci. Neajunsul că unii dintre noi se pricep mai bine la cuvinte decât la acţiune poate fi compensat de faptul că alţii stăpânesc mai bine faptele decât vorbele. Bunăoară, Clara e oenolog şi contabil deodată, Titi face comerţ de succes cu dopuri şi sticle, cu tot felul de recipiente şi aparate pentru vinificatori. Singurul şi esenţialul lucru care ne lipseşte e un proiect reuşit care să obţină şi o finanţare.
Cât poate trece de la transcrierea acestor gânduri pe un mic blog din marele ocean virtual şi până la realizarea plantaţiei şi a cramei? Un an, zece ani, o viaţă de om? Ori poate că asta nu se va întâmpla niciodată...
Vom vedea. Gândesc la toate acestea în vinoteca mea reală, printre sticle şi arcade şi lămpi care luminează feeric acolo unde se afla cândva o pivniţă murdară şi igrasioasă, în care şedeau înghesuite obiectele inutile ale mai multor generaţii de vise irosite. Şi totul a început în gând iar mai apoi cu un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele, pe vremea când nu aveam bani şi drumurile mi se păreau mai lungi şi proiectele mai irealizabile. M-au învăţat însă că şi cele mai excentrice vise pot deveni realitate tatăl meu din satul Ferendia, care tocmai a plantat, la aproape 80 de ani, o vie nouă, şi amicul meu rătăcitor din Newfoundland, Adrian Armanca, cel care, după un tur complet şi cât se poate de pitoresc al lumii, s-ar putea întoarce cândva în Timişoara şi Oraviţa de acasă.
De aceea pot să-mi imaginez că plantaţia Vestik există deja, că noua cramă se înalţă undeva pe dealurile Silagiului ori Şiriei, dotată cu toate utilajele moderne şi cu cea mai grozavă pivniţă, văd deja sticlele stivuite şi pline de pânze de păianjen, privesc şi chiar degust, la lumina lămpilor, vinul propriu din categoria Rezerve. Dacă doriţi, puteţi să-l sorbiţi chiar acum, împreună cu mine.
Cum vi se pare?

Şoapte în amurgul vinurilor

Soarele cobora încet în spatele dealului, luminând tot mai slab lumea prin crengile salcâmului singuratic de la marginea satului. Apusul venea grăbit iar curtea lui Silviu se animase de oameni şi animale strânse în jurul mesei vietnameze din lemn de eucalipt. O nouă degustare, o altă întâlnire a membrilor clubului Vestik avea să se petreacă în arşiţa nopţii de iunie, aproape neaşteptat, aproape din capriciu.
La mansardă, pisica ciocolatie din rasa British Shorthair torcea timidă într-un colţ al dormitorului ad-hoc. La parter, mult mai îndrăzneţul motan Kenzo zgâria tigreşte oaspeţii mângâietori. Silviu răsucea cotlete pe grătar, ţâmpi şi aripioare, cărnuri de vită ţinute în baiţ şi în lapte, impregnate cu cele mai alese mirodenii de supermarket. Un căţel trist şi sârmos, Teckelul muşcat de Hera şi reparat de Silviu, căuta şi el o mână umană să-l aline. Făcuse alaltăieri pe şmecherul cu unul din cei doi ciobăneşti germani şi fusese compostat şi aproape ucis în urma acestei imprudenţe, prilej pentru stăpânul veterinar să-l opereze şi să-l coase peste tot.
Pentru noi însă a fost o noapte sublimă, am aruncat cu mingea de fotbal american, ne-am dat pe rând în hamacul curţii, am suit la mansardă şi ne-am pozat cu motanul grandios, am deschis nenumarate vinuri şi le-am golit în decantoare, în chiuvetă, ba chiar şi în iarbă. De fapt, fără să ştim, pregătisem o inedită experienţă tematică despre moartea vinului.
Mai întâi a fost de vină un Cabernet Sauvignon 2001, de Murfatlar, purtând celebra semnătură Bennett. Era superlativul lui Titi&Clara, dar se terminase şi au fost nevoiţi să-l cumpere cu 150 de lei de la un amic comerciant. Se alterase în aşa hal încât abia puteai suporta mirosul emanat din pahar, iar gustul era chiar şi mai rău. Murise. De fapt, ultimul Bennett 2001 degustat cu nespusă plăcere fusese deschis prin 2008 şi anunţa deja acest nedorit deznodământ. Uşor contrariat de constatarea că vinul cel bun s-a prăpădit, Silviu a dat fuga la dulapul cu sticle şi a început să scoată propriul Bennett, procurat din aceeaşi sursă. Acelaşi rezultat, aceeaşi tristeţe, era de nebăut. Supărat, a început să desfacă ambalaje şi să scoată la iveală vinuri din toată lumea: din Tenerife, din Statele Unite şi din mult mai apropiata Ungarie. Primise în dar de la un amic iubitor de vin două sticle de Pinot Noir (Gál Tibor, Sikhegy, 2003 şi Tiffan's, Villányi, 2004), amândouă frumos ambalate în nişte cutii de lemn făcute să impresioneze. Ne-am gândit că am dat lovitura şi Silviu nu a şovăit să le deschidă. Câtă dezamăgire! Unul era de nebăut, iar pe cel de-al doilea îl puteai totuşi sorbi, dar cu multă îngăduinţă. La fel am păţit şi cu Cabernet Sauvignon-ul din 2000 de la Wine Princess.
Aşa că am fost nevoiţi să ne mulţumim cu vinurile albe deschise la începutul întâlnirii, o parfumată Mustoasă de Recaş şi un înmiresmat Sauvignon Blanc de Chile, de la Concha y Toro. Plus Rose-ul de la Basilescu, vinuri băute cu plăcere înaintea festinului. Toate erau vinuri tinere, de doi-trei ani. Cât despre cele roşii, am remarcat Cabernet Sauvignon-ul californian, un Ernesto & Julio Gallo din 2002, prilej pentru Clara să ne vorbească despre tehnologia reductivă şi despre aromele primare din vinurile Lumii Noi. Şi am mai băut un 20 Barrels de la Cono Sur, din 2006, febleţea aceloraşi Titi&Clara, deschis la timp de Silviu. Probabil că în toamnă şi acest vin roşu îşi va da obştescul sfârşit.
Altfel, a fost minunat. Din curtea prietenului nostru se văd stelele şi se aude liniştea, acolo poţi simţi în păr adierea vântului şi acel gust de libertate pe care locuitorii marilor oraşe l-au uitat de mult. Motanul Kenzo şi dobermanul cu acelaşi nume au fost cuminţi. Ciobăneştii germani se agitau însă în spatele gardului. Teckelul sârmos, Silly, pe numele său inspirat, îşi lingea rănile. Noi degustam şi chiar beam, vorbind despre naşterea, viaţa şi moartea vinului. Am aflat că Silviu a comandat un dihor de companie, pe care urmează să-l instaleze în locuinţa sa de vară de la ţară şi să-l plimbe apoi în lesă pe drumul mare din sat, spre marea mirare a localnicilor rurali.
Am uitat să vă spun că Silviu ţine un arici sub cabina de duş. Nu e nici o glumă aici, a decupat o porţiune din plasticul de la bază şi i-a făcut culcuş acolo, pentru a-l proteja de toate pericolele lumii, de oameni, câini şi, în speţă, de curiosul motanul Kenzo care, atunci când nu vânează fluturii şi gâzele lămpii, are ideea fixă să găsească ariciul.
La urmă, golisem în opt vreo zece sticle, dar băusem doar cinci. Am plecat înainte să se facă dimineaţă, lăsând motanul alb-portocaliu printre dopuri şi etichete de vin şi pe Silviu în braţele somnului care i se insinua deja în privire şi în pleoape. Mâine e o nouă zi, se pregăteşte un nou răsărit şi strugurii continuă să crească şi să se pârguiască, pentru a da viaţă tuturor vinurilor viitoare.

Cuvinte despre Ferendia şi strugurii minunaţi ai viţei lui Tatabun

M-am gândit că a trecut prea multă vreme de când vinurile nu au mai fost destupate şi poveştile nu au mai fost spuse. Nu ştiu cum se întâmplă mereu aşa, vine un timp când se termină cuvintele şi taninurile, când lumea se cufundă în letargia vacanţelor, când nu mai îndrăzneşti să cauţi adevăruri nici pentru tine, nici pentru ceilalţi. Mi-am amintit însă vorbele unui mare filozof român: când eşti într-un impas, trebuie să faci o călătorie. Şi am făcut-o, pe şoselele sinuoase ale Banatului şi pe drumurile de ţară prăfuite care duc în locul copilăriei mele scufundate, pentru a regăsi firul şi sensul întâmplărilor propriei fiinţe.
De spus ar fi povestea lui Tatabun, iar de băut ar fi vinul viei sale încă nerodite, pe care a plantat-o la vârsta de 78 de ani, dintr-un imbold ancestral al sădirii şi creşterii. Totul începe însă cu multă vreme înainte şi e consemnat în memoriile sale, cu pixuri ieftine pe nişte caiete studenţeşti, cu un scris uşor neregulat, dar foarte sigur, de el însuşi, ţăran din Ferendia peste care au trecut toate cataclismele istoriei nenorocite pe care n-a avut de ales şi a trebuit s-o trăiască. E o poveste pe care o derulez cu repeziciune, din anii '30 ai copilăriei sale de păstor şi străjer din care s-a ales cu reumatisme veşnice şi nostalgii monarhice fără de sfârşit, prin războiul cu nemţi şi cu ruşi care au pângărit satul cu tancurile şi avioanele şi gloanţele lor inutile, prin anii cu cote absurde şi tovarăşi cu pistolul la tâmplă, cu ceapeuri şi deportare, prin închisorile periprave cu şerpi, torţionari şi stuf, prin RSR-ul cu navetişti şi semeteuri pline de catranuri cincinale, de sărăcie cu miros de salopete şi ciorapi supraelastici. Şi nu mă voi opri tocmai aici cu filmul rapid al existenţei sale, cu trailerul acesta destinat vizionării câtorva perechi de ochi larg deschişi, voi decupa şi adăuga imaginile alb-negru din anii '70 şi '80, job-ul său umil la întreprinderea numită în mod iniţiatic IJTL, de tramvaie, autobuze şi firobuze care transportau oamenii înghesuiţi în mizeria propriei vieţi către marile combinate puţind a sulf şi leşie comunistă, sâmbetele şi duminicile cumpărate de la medicul alcoolic cu o jumătate de răchie anume pentru a călători la Ferendia, acolo unde trebuiau hrăniţi porumbeii, bibilicile şi porcii, nu de ieri, de azi, ci de când lumea, în ciuda comunismului şi a altor incidente istorice mai mult sau mai puţin importante. Şi poate ar fi necesar să pomenesc şi cele două-trei diagnostice de cancer la stomac cu care doctorii l-au procopsit la intervale de 10-12 ani, pe care el le-a refuzat politicos, refugiindu-se în satul său cu păsări şi animale crescute şi omorâte de el însuşi pentru mersul înainte al lumii. Să spun cum i-a îngropat pe rând pe medicii care i-au prezis o moarte sigură dacă nu se operează în două săptămâni, să amintesc de ceaiul de rostopască pe care îl înghite ori de câte ori cineva mai îndrăzneşte să-i mai arate filmele roentgen atât de clare ale bolii sale atât de incurabile pe care tratatele de medicină încă nu au îndrăznit să o clasifice cumva la capitolul excepţii. Să amintesc de nenumăratele sale maladii care i-ar fi ucis pe mulţi în ultimul veac, cum ar fi silicoza, arterita în ultimul stadiu la ambele picioare, cardiopatiile şi toate celelalte neplăceri pe muchie de cuţit pe care le duce cu sine sfidând sentinţele doctorilor. Şi încă nu am terminat decupajul cinematografic al vieţii sale, mai rămâne să spun cum repara ceasurile publice ale Timişoarei cu ajutorul genţii sale de electrician în care căra şurubelniţe şi condensatoare, sacâz şi cositor, telefoane şi potenţiometre şi în general toată harababura meseriei pe care a fost nevoit s-o practice la oraş, alungat din sat de partid şi de industrializare. I se spunea Moş Tramvai, lui, reparatorul de teleşpichere şi televizoare pe care electricitatea din lămpi şi prize refuza în mod inexplicabil să-l curenteze, ca şi cum cineva ar fi avut grijă de el de la începutul şi până la sfârşitul vieţii, dintr-o simpatie ce depăşeşte sfera umanului. Şi n-am să mă opresc aici, fiindcă sunt atâtea de spus, chiar dacă e vorba de o prescurtare. Urmează să pomenesc cum a venit la oraş în plină revoluţie, într-o noapte de decembrie când pe străzile metropolei muriseră atâţia oameni, încărcat cu cartofi şi curcani de la Ferendia, străbătând pe jos toată distanţa de la gară până la blocul de periferie, printre taburi armate şi soldaţi cu trasorul pe ţeavă, prin locurile cu sânge şi miros de moarte, de grija nestăpânită ca fiul său, viitorul Pivnicer pierdut în visare printre vinuri şi cuvinte, să nu piară de foame şi de gloanţe.
Pe urmă voi lăsa să treacă aproape 21 de ani, timp în care Tatabun nu a făcut greve, nu a spart geamuri de prefecturi şi nici nu a cerut guvernului să-i dea ceva în plus, descurcându-se singur în mijlocul gospodăriei sale în ciuda tuturor bolilor, regimurilor, crizelor, crahurilor şi fluctuaţiilor valutare, printre pomii şi dobitoacele universului său etern în care el însuşi moare de fiecare dată cu prima ninsoare şi renaşte primăvară de primăvară, o dată cu fiecare plantă sădită de mâna lui aspră. Şi abia atunci voi încerca să termin povestea, întorcându-mă la propria mea călătorie spre casa de la numărul 242, acolo unde mă aşteaptă printre toate ale sale, cu bucuria nealterată a oricărei revederi dintre tată şi fiu. Dacă nu îl găsesc imediat, sigur e în grădină, pe scaunul verde din anii '60, udând via şi pomii şi mângâind căţelul casei. Ciorchinii sunt încă mici şi verzi, din ei se vor coace în soarele de septembrie strugurii minunaţi ai viţei lui Tatabun. Povestea nu se termină niciodată, peste câteva luni vom face vinul cel bun din care izvorăsc cuvintele şi faptele viitoare, viziunile limpezi ale cunoaşterii.