Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel

M-am uitat un pic la lumea virtuală din jur, la felul în care curg postările şi link-uirile pe Facebook, la tristeţea cuvintelor nenimerite pe care tot anodinul care şi-a descoperit ego-ul internetic se chinuie să le transmită prietenilor din căsuţa poştală. Şi m-am înfuriat atunci din pricina neajunsurilor democraţiei şi libertăţii, acelea care permit agramatului să şadă laolaltă cu cărturarul, huliganului laolaltă cu protestatarul educat, cabotinului alături de profesionist. Cum aceasta o fi însă cea mai bună dintre lumile posibile, trebuie să mă mulţumesc cu constatarea şi să merg mai departe.
Cât despre vin, mi-am dat seama că şi aici, în spaţiul virtual oenofil, acţionează aceleaşi motive de supărare şi am realizat atunci că trebuie să renunţ pe dată la topuri şi note, fiindcă ştiu bine că vinul se poate aprecia într-un alt mod. Un cititor avizat al postărilor de profil vizibile în mass-media şi new media poate observa că în ultimii ani România s-a umplut de mici robertparkeri care punctează şi clasează vinuri de mama focului, cu o ritmicitate de speriat, demnă de cauze mai bune. În plus, nu există aromă de cuişoare, de piper negru şi ambră, de piele de minotaur şi sudoare de unicorn pe care exegeţii entuziaşti şi dependenţi de o anumită doză euforică să n-o descopere în câte-un vin de crâşmă primit cadou într-un mod cât se poate de dezinteresat.
La ce bun tot acest zbucium, toată această agitaţie, şi pentru cine? Povestea strictă a aromelor poate fi, şi trebuie să fie spusă de specialiştii care au creat vinul, adică de profesionişti, şi poate, trebuie să fie cuprinsă în două fraze pe etichetă. Şi cu asta, basta! Iar notele şi medaliile este mai potrivit să fie date de maeştrii vinului în cadrul concursurilor şi festivalurilor adevărate. Restul îl hotărăşte piaţa: un vin bun se va vinde fără probleme, dacă marketingul, brandingul şi preţul sunt făcute, dimensionate, alese corect.
Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel. Că vinul trebuie tratat ca un bun cultural al ţării şi al lumii, asemenea unei cărţi, că vinul este poezie, este cuvânt. N-o să mă apuc să descriu un roman de Llosa începând cu greutatea volumului, cu numărul de pagini şi cu dimensiunile copertei. Ar fi o impietate. Ci mai degrabă voi povesti, dacă numele autorului nu e suficient pentru necunoscători, ce am descoperit în Llosa, frazele cu tâlc ce dau eternitate unei creaţii, rostirea aceea a unui adevăr căutat pe parcursul întregii opere şi care poate că nu va fi găsit şi formulat pe deplin niciodată.
Nu am cumpărat niciodată cărţi orientându-mă în primul rând după preţul lor. Nici atunci când nu aveam bani suficienţi pentru o viaţă decentă. În cele mai grele timpuri ante- şi postrevoluţie, dacă am dat prin librării şi anticariate de vreun Faulkner, Kundera, Noica, Marquez, Eliade, Borges, Sabato, Kafka, Orwell, Cioran, Hesse, Thomas Mann, Nae Ionescu şi de mulţi alţi autori preferaţi a căror listă nu ar mai încăpea aici, mi-am dat toţi banii pe cărţi şi pe urmă am încercat să mă descurc şi cu cele ale gurii. Poate că a avut grijă de mine Cineva, de mine ca şi de păsările cerului. O dată ce ai degustat aceşti autori, devii dependent de ei, spiritual dependent.
Asta mi se întâmplă şi cu vinul cel bun. Îl tratez ca pe un obiect de artă, unul viu, care se transformă continuu. Asta nu are preţ. Cred că într-un vin mare, creat de un oenolog inspirat (vinul, aidoma cărţilor, trebuie ales după numele creatorului, nu după farmecul titlului), fiecare putem descoperi propriile fioruri, că oeno-revelaţiile sunt personale şi că, asemenea unei cărţi esenţiale, un vin de top ascunde în el o multitudine de sensuri. Că simţurile cu care cercetăm vinul nu au fost create doar pentru a ne ajuta să descoperim nişte senzaţii precise, cu trimitere la nume de lucruri şi condimente. Ci mai degrabă pentru a transcende toate acestea, clişeul, locul comun, obiectul recognoscibil. Desigur, despre asta, despre căutarea Sfântului Graal nu-i poţi vorbi oricui. Şi poate că nici nu ar trebui s-o faci vreodată.
Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva, un apropiat, să zicem, al clubului nostru de degustători neautorizaţi, cum să-şi aleagă un vin, i-aş spune să o facă aidoma consumatorului avizat, dar neautorizat, de literatură. Să se ghideze după numele autorului. Cum nu am ajuns să cunosc prea mulţi autori străini în domeniu, îi voi recomanda doritorului să caute pe raft eticheta autohtonă pe care scrie, cu litere prea mici din păcate, ori deloc, Liviu Grigorică, Răzvan Macici, Oliver Bauer, Aurel Rotărescu, Aurelia Vişinescu, Gabriel Lăcureanu, Lorena Deaconu, Daniel Dorneanu...
V-aţi jucat vreodată cu adevărul din cărţi, atunci când aţi fost cuprinşi de îndoială, cufundaţi în dilemă, ameninţaţi de propriile abisuri, când nu ştiaţi sufleteşte cum să mergeţi mai departe? E un joc simplu, în care cauţi răspunsurile la întrebările vieţii deschizând la întâmplare o carte. O frază, un gând de acolo, din Cartea Cărţilor, dintr-Un veac de singurătate ori din Jocul cu mărgele de sticlă, te pot ajuta să afli o cale de ieşire din impas.
Asta se întâmplă şi cu marile vinuri. Trebuie doar să nimereşti momentul potrivit, clipa anume când lumina cade pe un vin anume, pentru a-l deschide şi încerca. Vei şti că ai de a face cu un vin măreţ, inefabil, atunci când, după o rotire de pahar şi un prim contact cu duhul care ţi se strecoară în nări, cu gustul fiinţei care ţi se strecoară în suflet, simţi nevoia să nu-l mai bei, să-l laşi în pahar şi să-l contempli. E un paradox, însă dacă înţelegi că toate sunt în toate, că-ntr-o singură picătură se ascunde o întreagă lume, se poate spune că ai degustat adevărul.
Probabil că acesta nu scrie, ci se degustă, ca dragostea. Să te încumeţi să-l descrii e o provocare şi, dacă El, Creatorul, te-a înzestrat cu organul gândirii, trebuie să cumpăneşti bine totul înainte de a o face. Nu din nevoia de a nu te acoperi de ridicol. În general cei care nu sunt conştienţi de propriul ridicol sunt şi cei mai numeroşi, tupeişti, gălăgioşi şi agresivi dintre pământeni. Ci fiindcă nu poţi şti sigur că Autorul vorbeşte prin tine pentru toţi cei prin care nu a găsit încă o cale să facă asta.
Şi atunci, dacă realizezi dimensiunea acestei îndoieli, te mai încumeţi să scrii?