Reflecţii în oglinda soarelui despre plăcutele pericole ale idealizării vinului

Sunmirror îmi scrie un mesaj incitant, avertizându-mă în privinţa idealizării vinului şi trăgând nişte concluzii pe care simt nevoia să le discut. Am vrut să-i răspund acolo, în căsuţa din josul postării anterioare, însă mi-am dat seama că răspunsul a devenit prea lung, că a devenit el însuşi postare.
Pilitura de fier aruncată răzleţ de mâinile unui meşter transpirat, cu bască, de truditor din Modern Times care face asta de 30 de ani în aşteptarea pensiei, se strânge cerc în jurul magnetului cu care un copil găseşte de cuviinţă să se joace în atelierul cu miros de vaselină. Spiralele sunt desigur mai plăcut de privit decât înşiruirea browniană a unor puncte. Totul se bazează pe idealizare, lumea a fost creată cu un simplu cuvânt în jurul ideii de ea însăşi. Îmi place foarte mult să ascult corul de broaşte în nopţile calde de vară, în aşteptarea peştelui cel mare. Dezordinea orăcăitului e cât se poate de liniştitoare. Dar Universul ştie să cânte şi altfel şi parcă e mai interesant să te pierzi în vraja unei simfonii de Mozart ori să visezi pe un concert de Rahmaninov. Cineva s-a gândit să idealizeze trăncăneala fiinţelor din univers şi uite ce a ieşit: muzica.
Sunmirror, nu crezi că viaţa e prea scurtă ca să ne-o petrecem trăncănind mereu?
Am fost în vechea Ionie, m-am plimbat printre pietrele dezolante de la Troia. Din cetatea clădită pe Dealul Greşelilor n-a mai rămas decât ideea de ea însăşi. Asta a dăinuit mai mult decât pietrele. Şi vântul. Dacă ştii să-l asculţi, auzi vocile celor care au trăit şi murit acolo. Pentru Elena.
Mi-ar fi plăcut să fiu un locuitor al Efesului în urmă cu nişte mii de ani. Oamenii aceia aveau bibliotecă, amfiteatru, agora. Şi le plăcea nespus să idealizeze totul. Imaginează-ţi, filozofau în timp ce şedeau pe latrinele toaletei publice. Şi biblioteca era legată printr-un tunel de casa plăcerilor, de bordel. Pesemne că nu suportau mereu lumea ideilor, simţind din când în când, dacă nu adesea, nevoia să coboare în lumea reală, în cea a simţurilor. Însă important e că urmau un drum, de la ideal la real şi înapoi, că aveau o scală axiologică.
Imaginează-ţi, şi anticii au idealizat vinul, chiar dacă sau tocmai pentru că se îmbătau cu el. Aveau chiar şi un zeu pentru vin, aşa cum frumuseţea, înţelepciunea şi marea îşi aveau propriii zei. Privindu-le lumea în ruine, perfecţiunea formelor, arhitectura, urbanitatea, mi-am dat seama că nu există progres sau cel puţin nu aşa cum ni-l imaginăm noi, în sensul în care ni-l imaginăm. Oamenii aceia, nişte idealişti, au creat o lume mult mai sofisticată, mai interesantă, mai rafinată, mai profundă decât cea a zilelor noastre. Şi eternă, ca reprezentare. Din noi, cei care discutăm ori trăncănim acum, ce rămâne?
Desigur, putem discuta şi despre preţul cutărei sticle, dacă vrei, despre nereuşitele cutărui oenolog, despre defectele cutărui vin. Oricând. Uneori însă eu cred că e bine să vorbim mai ales despre vin în loc să trăncănim despre vinuri.
Nu pot fi de acord cu afirmaţia din ultima frază a mesajului tău, aceea că e periculos să idealizăm vinul, "fiindcă a iubi o viziune idealizată înseamnă a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei". Împărtăşania e o formă de idealizare a vinului. Misterele dionisiace tot asta erau. Dacă oamenii au practicat ori practică aceste ritualuri, înseamnă oare că nu mai gustă băutura concretă, că nu le mai place vinul imperfect din potir? Dacă îi conferim semnificaţii spirituale, înseamnă că ne îndepărtăm de el? Din contră, eu cred asta înseamnă apropiere, iniţiere, înţelegere profundă a esenţei sale. Vinul este şi ceea ce scrie despre el un pasionat ori profesionist în notele de degustare, însă el reprezintă în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Şi asta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să ne bucure. Nu e nimic periculos în a face legături, în a ieşi din tipare, din clişeul limbajului concret. Eu cred că asta este mai ales pe placul zeului vinului. Şi se ştie, măcar din când în când, trebuie să le facem zeilor pe plac, altminteri se supără şi fac glume tragice. De aceea nădăjduiesc că mă vei înţelege dacă măcar de câteva ori pe an voi îndrăzni să văd în vin, în mod asumat, şi altceva decât văd ceilalţi. Nu e deloc periculos să fac asta. Dacă intri într-o biserică, vei vedea sute, dacă nu mii de oameni modeşti care tot asta fac, idealizează vinul. E o mediocritate asumată, care sacralizează. Şi dacă ai putea să călătoreşti în timp şi să auzi ditirambii şi să-l vezi pe Silen dansând beat în faţa zeului, ai înţelege că oamenii cu asta se ocupă de milenii: idealizează vinul. Că văd în el licoarea nemuririi, sângele Domnului, căutând cunoaştere şi adevăr.
Să-ţi mai spun ceva, ca să alung ori poate să întăresc supărarea ta polemică legată de idealizare. La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă, fiecare poate vedea ce doreşte în vin ori în orice alt lucru şi fiinţă din jur. Important este să vadă ceva.
În urmă cu câţiva ani, mi-am renovat casa şi am refăcut şi una din băi. Toată lumea, dar absolut toată lumea: prieteni, cunoscuţi, meşteri şi vecini, se aştepta să cumpăr faianţă şi gresie de culoare albastră, dacă se poate cu valuri şi stropi desenaţi pe plăci, care să sugereze ideea de mare. Asta fiindcă foarte multe, dacă nu majoritatea băilor din Arad şi din România sunt albastre. De parcă ideea de mare nu poate fi reprezentată altfel decât prin culorile pe care le vede în mod direct ochiul. (Legat de albastru, mă îndoiesc că Marea noastră mai poate fi sugerată cu ajutorul acestei culori - mizeria plajelor şi privitorii indiferenţi au făcut-o mai degrabă cenuşie, cu duhoare de putregai şi deşeu postindustrial.) Dar, Dumnezeule, dacă facem un mic exerciţiu de profunzime, dacă trecem dincolo de suprafaţă, de ceea ce vedem cu lenea unei priviri plecate brambura într-o vacanţă fără de sfârşit, marea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă spirale, culori nebănuite, cercuri şi sfere, himere şi leviatani, căluţi feerici, luxurianţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Marea e roşie, e galbenă, e portocalie, e verde, e dincolo de culoare şi sumă de culori! Şi atunci de ce să o reprezint la mine în baie aşa cum o vede toată lumea, atât de banal?
Aşa că mi-am pus spirale şi nuanţe pe care le poţi vedea aici, în fotografii. Poţi vedea cochilii, dar poţi întrezări şi Universul, tu hotărăşti dacă e periculoasă această idee. Căluţii de mare, dacă-i arunci pe pământ, devin bidivii şi gonesc într-atât încât le cresc aripi, devin ei înşişi întruparea lui Pegas şi se transformă în stele şi constelaţii. Marea e o sumă de constelaţii înscrise în fiecare vietate, pe fiecare cochilie. Marea e o Cale Lactee. Asta nu înseamnă că nu e şi albastră, însă, Dumnezeule, ea e mult mai mult decât atât.
Şi dacă tu îmi zici, în numele unei alte nevoi, asumate, de a vorbi numai de lucruri concrete, că e mai bine, dacă tot am adus vorba despre mare, să trăncănim aici despre tarifele hotelurilor din Mamaia ori despre basca roşie a primarului exhibiţionist din Constanţa, putem face şi asta. Însă nu tot timpul. E dorit chiar s-o facem cât mai puţin. Eu prefer să mă joc cu spiralele din baie decât să vorbesc de turismul promiscuu practicat la noi ori de simbolul oribil al unui revoluţionar sud-american care a semănat teroare, moarte şi comunism în alte părţi ale lumii.
Revenind la vin, să nu crezi că nu putem vorbi în sfârşit şi despre vinuri. Uite, pot să-ţi spun că mi-e dor de o anume Fetească Neagră a Cramei Basilescu, că-mi place Busuioaca de Bohotin produsă acolo, ca şi Feteştile lor Albe şi Regale. Că, aşa cum am mai scris, mă dă gata Feteasca Neagră de la SERVE, ca şi cea Albă, precum şi noul Cuvée Amaury, că unul din marile vinuri româneşti e pentru mine Cuvée Alexandru. Că Merlot-ul de la Alira va cuceri în curând pe toată lumea, că Gramma face vinuri albe minunate, că Via Sandu a dat un Cabernet Sauvignon trăsnet şi o Fetească Regală de care vom mai auzi. Că la Avincis vom putea degusta în curând vinuri la fel de bune ca la Prince Ştirbey. Că mă dau în vânt după vinurile acestui din urmă producător de la Drăgăşani, febleţea mea fiind Negrul acela cu care am avut plăcerea să săvârşesc un flashtasting la cuşetă. Că de la Crama Oprişor am avut bucuria să degust cel mai pe placul meu Cabernet Sauvignon din ţară, că voi recomanda prietenilor gamele Caloian şi Erotikon. Şi sticla aceea albă de Sherpium, care închide în ea androginul roşu vinificat în alb, cu gust de rosé, care îmbătrâneşte frumos şi pe care mi-am propus să-l învechesc în recipientul acela făcut parcă pentru parfumuri ori pentru vreo lampă cu flacăra veşnică. Am descoperit în toate aceste vinuri, ca şi în multe altele pe care nu le mai înşir aici, nenumărate livezi înflorite şi câmpuri înmiresmate, flori de vie şi fructe de pădure de toate culorile, roşii, galbene şi albastre, condimente din acelea care şed în porţelanurile cu capac de pe credenţul bunicii, piper, boia şi cuişoare, chimen şi vanilie, tămâie, busuioc, esenţă de iarba fiarelor, flori de soc şi de salcâm, parfum suav de trandafiri din satul natal, lapte şi miere, cireşe, coacăze, vişine şi prune uscate, toporaşi şi frăguţe, magiun din cazanul Mumei, cafea, ciocolată şi cacao, cireşe amare, grepfruit şi portocale, lămâi şi kiwi, violete pentru fete. E mai bine aşa?
Totuşi, trebuie să ştii că nu din cauza tuturor acestor arome atât de accesibile simţurilor mi-am umplut cu sticle arcadele pivniţei, ci mai degrabă din pricina vinului despre care vorbesc poeţii mistici, acela care ne-a îmbătat înaintea creării viei.