marți, 24 ianuarie 2012

Reflecţii în oglinda soarelui despre plăcutele pericole ale idealizării vinului


Sunmirror îmi scrie un mesaj incitant, avertizându-mă în privinţa idealizării vinului şi trăgând nişte concluzii pe care simt nevoia să le discut. Am vrut să-i răspund acolo, în căsuţa din josul postării anterioare, însă mi-am dat seama că răspunsul a devenit prea lung, că a devenit el însuşi postare.
Pilitura de fier aruncată răzleţ de mâinile unui meşter transpirat, cu bască, de truditor din Modern Times care face asta de 30 de ani în aşteptarea pensiei, se strânge cerc în jurul magnetului cu care un copil găseşte de cuviinţă să se joace în atelierul cu miros de vaselină. Spiralele sunt desigur mai plăcut de privit decât înşiruirea browniană a unor puncte. Totul se bazează pe idealizare, lumea a fost creată cu un simplu cuvânt în jurul ideii de ea însăşi. Îmi place foarte mult să ascult corul de broaşte în nopţile calde de vară, în aşteptarea peştelui cel mare. Dezordinea orăcăitului e cât se poate de liniştitoare. Dar Universul ştie să cânte şi altfel şi parcă e mai interesant să te pierzi în vraja unei simfonii de Mozart ori să visezi pe un concert de Rahmaninov. Cineva s-a gândit să idealizeze trăncăneala fiinţelor din univers şi uite ce a ieşit: muzica.
Sunmirror, nu crezi că viaţa e prea scurtă ca să ne-o petrecem trăncănind mereu?
Am fost în vechea Ionie, m-am plimbat printre pietrele dezolante de la Troia. Din cetatea clădită pe Dealul Greşelilor n-a mai rămas decât ideea de ea însăşi. Asta a dăinuit mai mult decât pietrele. Şi vântul. Dacă ştii să-l asculţi, auzi vocile celor care au trăit şi murit acolo. Pentru Elena.
Mi-ar fi plăcut să fiu un locuitor al Efesului în urmă cu nişte mii de ani. Oamenii aceia aveau bibliotecă, amfiteatru, agora. Şi le plăcea nespus să idealizeze totul. Imaginează-ţi, filozofau în timp ce şedeau pe latrinele toaletei publice. Şi biblioteca era legată printr-un tunel de casa plăcerilor, de bordel. Pesemne că nu suportau mereu lumea ideilor, simţind din când în când, dacă nu adesea, nevoia să coboare în lumea reală, în cea a simţurilor. Însă important e că urmau un drum, de la ideal la real şi înapoi, că aveau o scală axiologică.
Imaginează-ţi, şi anticii au idealizat vinul, chiar dacă sau tocmai pentru că se îmbătau cu el. Aveau chiar şi un zeu pentru vin, aşa cum frumuseţea, înţelepciunea şi marea îşi aveau propriii zei. Privindu-le lumea în ruine, perfecţiunea formelor, arhitectura, urbanitatea, mi-am dat seama că nu există progres sau cel puţin nu aşa cum ni-l imaginăm noi, în sensul în care ni-l imaginăm. Oamenii aceia, nişte idealişti, au creat o lume mult mai sofisticată, mai interesantă, mai rafinată, mai profundă decât cea a zilelor noastre. Şi eternă, ca reprezentare. Din noi, cei care discutăm ori trăncănim acum, ce rămâne?
Desigur, putem discuta şi despre preţul cutărei sticle, dacă vrei, despre nereuşitele cutărui oenolog, despre defectele cutărui vin. Oricând. Uneori însă eu cred că e bine să vorbim mai ales despre vin în loc să trăncănim despre vinuri.
Nu pot fi de acord cu afirmaţia din ultima frază a mesajului tău, aceea că e periculos să idealizăm vinul, "fiindcă a iubi o viziune idealizată înseamnă a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei". Împărtăşania e o formă de idealizare a vinului. Misterele dionisiace tot asta erau. Dacă oamenii au practicat ori practică aceste ritualuri, înseamnă oare că nu mai gustă băutura concretă, că nu le mai place vinul imperfect din potir? Dacă îi conferim semnificaţii spirituale, înseamnă că ne îndepărtăm de el? Din contră, eu cred asta înseamnă apropiere, iniţiere, înţelegere profundă a esenţei sale. Vinul este şi ceea ce scrie despre el un pasionat ori profesionist în notele de degustare, însă el reprezintă în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Şi asta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să ne bucure. Nu e nimic periculos în a face legături, în a ieşi din tipare, din clişeul limbajului concret. Eu cred că asta este mai ales pe placul zeului vinului. Şi se ştie, măcar din când în când, trebuie să le facem zeilor pe plac, altminteri se supără şi fac glume tragice. De aceea nădăjduiesc că mă vei înţelege dacă măcar de câteva ori pe an voi îndrăzni să văd în vin, în mod asumat, şi altceva decât văd ceilalţi. Nu e deloc periculos să fac asta. Dacă intri într-o biserică, vei vedea sute, dacă nu mii de oameni modeşti care tot asta fac, idealizează vinul. E o mediocritate asumată, care sacralizează. Şi dacă ai putea să călătoreşti în timp şi să auzi ditirambii şi să-l vezi pe Silen dansând beat în faţa zeului, ai înţelege că oamenii cu asta se ocupă de milenii: idealizează vinul. Că văd în el licoarea nemuririi, sângele Domnului, căutând cunoaştere şi adevăr.
Să-ţi mai spun ceva, ca să alung ori poate să întăresc supărarea ta polemică legată de idealizare. La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă, fiecare poate vedea ce doreşte în vin ori în orice alt lucru şi fiinţă din jur. Important este să vadă ceva.
În urmă cu câţiva ani, mi-am renovat casa şi am refăcut şi una din băi. Toată lumea, dar absolut toată lumea: prieteni, cunoscuţi, meşteri şi vecini, se aştepta să cumpăr faianţă şi gresie de culoare albastră, dacă se poate cu valuri şi stropi desenaţi pe plăci, care să sugereze ideea de mare. Asta fiindcă foarte multe, dacă nu majoritatea băilor din Arad şi din România sunt albastre. De parcă ideea de mare nu poate fi reprezentată altfel decât prin culorile pe care le vede în mod direct ochiul. (Legat de albastru, mă îndoiesc că Marea noastră mai poate fi sugerată cu ajutorul acestei culori - mizeria plajelor şi privitorii indiferenţi au făcut-o mai degrabă cenuşie, cu duhoare de putregai şi deşeu postindustrial.) Dar, Dumnezeule, dacă facem un mic exerciţiu de profunzime, dacă trecem dincolo de suprafaţă, de ceea ce vedem cu lenea unei priviri plecate brambura într-o vacanţă fără de sfârşit, marea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă spirale, culori nebănuite, cercuri şi sfere, himere şi leviatani, căluţi feerici, luxurianţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Marea e roşie, e galbenă, e portocalie, e verde, e dincolo de culoare şi sumă de culori! Şi atunci de ce să o reprezint la mine în baie aşa cum o vede toată lumea, atât de banal?
Aşa că mi-am pus spirale şi nuanţe pe care le poţi vedea aici, în fotografii. Poţi vedea cochilii, dar poţi întrezări şi Universul, tu hotărăşti dacă e periculoasă această idee. Căluţii de mare, dacă-i arunci pe pământ, devin bidivii şi gonesc într-atât încât le cresc aripi, devin ei înşişi întruparea lui Pegas şi se transformă în stele şi constelaţii. Marea e o sumă de constelaţii înscrise în fiecare vietate, pe fiecare cochilie. Marea e o Cale Lactee. Asta nu înseamnă că nu e şi albastră, însă, Dumnezeule, ea e mult mai mult decât atât.
Şi dacă tu îmi zici, în numele unei alte nevoi, asumate, de a vorbi numai de lucruri concrete, că e mai bine, dacă tot am adus vorba despre mare, să trăncănim aici despre tarifele hotelurilor din Mamaia ori despre basca roşie a primarului exhibiţionist din Constanţa, putem face şi asta. Însă nu tot timpul. E dorit chiar s-o facem cât mai puţin. Eu prefer să mă joc cu spiralele din baie decât să vorbesc de turismul promiscuu practicat la noi ori de simbolul oribil al unui revoluţionar sud-american care a semănat teroare, moarte şi comunism în alte părţi ale lumii.
Revenind la vin, să nu crezi că nu putem vorbi în sfârşit şi despre vinuri. Uite, pot să-ţi spun că mi-e dor de o anume Fetească Neagră a Cramei Basilescu, că-mi place Busuioaca de Bohotin produsă acolo, ca şi Feteştile lor Albe şi Regale. Că, aşa cum am mai scris, mă dă gata Feteasca Neagră de la SERVE, ca şi cea Albă, precum şi noul Cuvée Amaury, că unul din marile vinuri româneşti e pentru mine Cuvée Alexandru. Că Merlot-ul de la Alira va cuceri în curând pe toată lumea, că Gramma face vinuri albe minunate, că Via Sandu a dat un Cabernet Sauvignon trăsnet şi o Fetească Regală de care vom mai auzi. Că la Avincis vom putea degusta în curând vinuri la fel de bune ca la Prince Ştirbey. Că mă dau în vânt după vinurile acestui din urmă producător de la Drăgăşani, febleţea mea fiind Negrul acela cu care am avut plăcerea să săvârşesc un flashtasting la cuşetă. Că de la Crama Oprişor am avut bucuria să degust cel mai pe placul meu Cabernet Sauvignon din ţară, că voi recomanda prietenilor gamele Caloian şi Erotikon. Şi sticla aceea albă de Sherpium, care închide în ea androginul roşu vinificat în alb, cu gust de rosé, care îmbătrâneşte frumos şi pe care mi-am propus să-l învechesc în recipientul acela făcut parcă pentru parfumuri ori pentru vreo lampă cu flacăra veşnică. Am descoperit în toate aceste vinuri, ca şi în multe altele pe care nu le mai înşir aici, nenumărate livezi înflorite şi câmpuri înmiresmate, flori de vie şi fructe de pădure de toate culorile, roşii, galbene şi albastre, condimente din acelea care şed în porţelanurile cu capac de pe credenţul bunicii, piper, boia şi cuişoare, chimen şi vanilie, tămâie, busuioc, esenţă de iarba fiarelor, flori de soc şi de salcâm, parfum suav de trandafiri din satul natal, lapte şi miere, cireşe, coacăze, vişine şi prune uscate, toporaşi şi frăguţe, magiun din cazanul Mumei, cafea, ciocolată şi cacao, cireşe amare, grepfruit şi portocale, lămâi şi kiwi, violete pentru fete. E mai bine aşa?
Totuşi, trebuie să ştii că nu din cauza tuturor acestor arome atât de accesibile simţurilor mi-am umplut cu sticle arcadele pivniţei, ci mai degrabă din pricina vinului despre care vorbesc poeţii mistici, acela care ne-a îmbătat înaintea creării viei.

8 comentarii:

  1. Pivnicere, pana la urma nu de asta e frumoasa lumea in care traim? Datorita diversitatii care ne inconjoara. Eu cred ca este destul loc pentru toti pe ast pamant. Pentru cei care idealizeaza vinul, pentru cei care il vad doar din pdv strict tehnic, pentru cei care pur si simplu il beau fara sa le pese de povesti, sacralitate, note de degustare, etc. Fiecare alege cum sa-si spuna povestea, pentru ca vinul reprezinta o experienta personala si diferita in functie de receptor. De aceea este minunat sa vad ca in blogsfera asta amarata de vin, exista cate un exponent al fiecarei categorii descrise de tine sau de mine sau de altii. Nu ar fi plictisitor sa citim peste tot aceleasi chestii, in acelasi stil? Eu zic sa ne bucuram ca ne inmultim, indiferent de stilul abordat. Trierea tot publicul o va face...sau timpul

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cumva răspunsul meu a fost dat deja, a fost dat înainte ca tu să mă întrebi dacă nu e minunată diversitatea lumii. L-am dat în postarea de mai sus. Căci eu nu am emis vreun decret că toată lumea trebuie să scrie la fel. Nu. Nu sunt şi nici nu am cum să fiu vreun dictator. Şi nici nu ar fi posibil aşa ceva pe internet, pe această reţea care reprezintă cea mai complexă formă de manifestare a libertăţii. Ceea ce îmi doresc e să văd că se scrie cu adevărat.
      Diversitatea nu ne arată numai frumuseţea lumii, ci mai degrabă ne ajută să înţelegem, dacă încă nu am găsit cea mai potrivită cale de a fi, de a ne manifesta, măcar cum nu trebuie să fim. Cât despre plictiseala de a citi aceleaşi chestii, uite, tocmai asta m-a mânat să scriu cele de mai sus, de mai jos, şi mă va îndemna să scriu cele ce vor veni.
      Nu ştiu dacă "să ne înmulţim" e cel mai bun îndemn pe care îl putem da. Operaţia de înmulţire e în general plictisitoare şi fără de rest. Şi apoi contează enorm ceea ce multiplici. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să văd multiplicarea unui material, uman, estetic, spiritual, de proastă calitate. Mie îmi place împărţirea. Selecţia. Ador operaţiile care dau rest. Dacă ar fi să dau un decret, acela ar fi că nu trebuie să ne înmulţim de dragul diversităţii, ci de dragul calităţii. Şi asta ar însemna, până la urmă, să ne împuţinăm, nu-i aşa?
      Eu nu mi-am propus să pun piedici diversităţii. Sunt prea mic pentru o diversitate atât de mare. Şi nu uneltesc să suprim operaţia de înmulţire. Nici vorbă. "La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă"... Însă e dreptul meu să fiu selectiv, să am o axă valorică, să cer sens cuvintelor, să văd în stil rodul final al unei experienţe culturale şi al unei necesităţi estetice, şi nu simpla manifestare virtuală a oricărui individ care a învăţat, mai mult sau mai puţin bine, să scrie şi să citească.
      Mie îmi plac sticlele acelea de vin premium care poartă pe ele câte un număr. Sunt puţine şi scumpe şi comenzile le epuizează încă înainte de a fi produse. Sunt exact atâtea câte trebuie să fie, câte pot să fie. Sunt ca discurile şi CD-urile de Phoenix. Ca romanele de Llosa. Ca filmele de Tarkovski. Cum avem cu toţii la dispoziţie un număr limitat de miliarde de secunde, adică de clipe, nu ar fi păcat să le petrecem chiar pe toate bând vinuri ieftine, conversând despre lucruri banale, ascultând manele, citind cărţi de duzină şi vizionând filme proaste?

      Ștergere
    2. Acum nu toata lumea care scrie in lungul si latul acestui internet, are si veleitati literare. Eu nu am , recunosc. Fiecare este liber sa schimbe postul, sa zic asa. Fiecare se exprima cum poate si cum stie mai bine. Chiar daca am citit tone de carti la viata mea, asta nu inseamna ca am si talent literar. Cu inmultirea ai dreptate, dar nu o poti stopa. Asa cum am zis, trierea o va face publicul, sau tu, sau eu, sau timpul. Iar aceasta diversitate bloggeristica reflecta si nenumaratele fatete ale vinului, pentru ca fiecare vede altceva intr-un vin sau altul. Exista blog-uri foarte reusite, altele mai putin reusite, ca si vinul...

      Ștergere
    3. Acesta este un răspuns cinstit şi sincer. Eu cred că oamenii trebuie să fie cât mai ei înşişi în tot ce fac, în meserie, în viaţă, în blogosferă. Dacă meseria şi scrisul se şi suprapun acolo, cu atât mai bine, dacă nu, nici o problemă.
      Poate că am vorbit deja prea mult despre toate astea. Poate că era mai bine să bem un vin bun între timp şi să nu-l mai povestim la nimeni.

      Ștergere
  2. Draga Pivnicerule,

    Asta e cea mai frumoasa replica pe care am primit-o vreodata la o afirmatie poate prea grabita sau incompleta.

    Voi incepe prin a spune ca si eu cred, cu tarie, ca se poate scrie si astfel despre vin. De altfel, nici nu m-as aventura pe paginile astea fara "note de degustare", punctaje sau clasamente daca nu mi-ar placea felul tau de a-l povesti.

    Dar mai cred, cu la fel de multa tarie, ca asta nu e singurul mod in care poate fi povestit. Ca uneori vinul e doar must fermentat, alteori o posirca sau doar un companion perfect dispensabil pentru un moment care ar fi frumos oricum. Alteori e licoarea care te incalzeste cand intri in casa dupa ce ai strabatut o mare de nameti sau prima chestie pe care o poti desface cand in toiul iernii ti-e pofta de visine si borcanele cu dulceata s-au terminat.

    Tot vinul mai poate fi catalistul experientei invatarii unui lucru nou, care te pasioneaza - nu cu pretentii de profesionist, pentru ca ce e scris pe un blog sau altul (sau mai bine zis, pe al meu) are de fapt valoare pentru mult prea putina lume - si nici nu-mi doresc sa fie altfel. Tot vinul asta, bata-l vina, poate fi si pretextul pentru un exercitiu de creativitate in conditii impuse - exercitiu in general ratat, dupa cum lesne se poate vedea tot pe blogul meu - dar sper ca din aceste greseli am invatat ceva.

    Iar in alte momente imi aduce aminte de bunicul meu, comunistul idealist, sef la partid care traia in doua camere nedecomandate si care nu a huzurit niciodata, dar care, mult mai important, e cel care m-a invatat sa descopar, sa-mi imaginez misterul lucrurilor inca neexplorate, sa plec de nebun de-acasa in cautarea sacrului in cele mai profane locuri cu putinta.

    Nu sunt de acord cu cei care dau punctaje sau fac clasamente (da, am facut-o si eu), fiindca asta pur si simplu reduce de cele mai multe ori la comentariu auxiliar tot ce au de spus frumos sau interesant sau macar descriptiv despre un vin. Dar mai ales fiindca frumusetea - a vinului sau a oricarui alt lucru - nu poate fi masurata in termeni de "cel mai" sau "cea mai", ea pur si simplu exista sau nu. Iar cand exista nu ia niciodata aceeasi forma: uneori e accesibila si celui mai grabit si neatent degustator, alteori e nevoie de rabdare sau chiar de lupta cu propriile idei pentru a o descoperi. Uneori e palida, eclipsata de cine stie ce defecte mai vizibile, alteori e trecatoare iar alteori straluceste cat sa lumineze o intraga lume. Desigur, e insa vorba doar de lumea mea.

    A "idealiza" vinul - fiindca de aici a pornit discutia - nu inseamna a-i vedea latura magica sau a scrie despre sirul acela minunat de intamplari, amintiri ori ganduri frumoase care-l insotesc de atat de multe ori. A-l idealiza inseamna, pentru mine, a afirma ca asta e tot ce se poate spune despre el sau ca e singura lui latura valoroasa. Asa cum locuitorii anticului Ephesus se duceau la bordelul de vizavi de biblioteca dupa o discutie filozofica, permite-ne si noua sa vorbim despre si sa ne pierdem in desfatarea simturilor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce să zic, Sunmirror, iar mă văd nevoit să-ţi scriu pe larg, cât o postare. Sunt două detalii cheie în răspunsul tău care îmi provoacă acest lung răspuns la răspuns, în două părţi. Primul ar fi legat de perceperea vinului în speţă şi a lucrurilor în genere drept ceea ce sunt la cea mai simplă vedere, adică materie... fermentată, iar al doilea ţine de prezenţa bunicului, a bunicilor ca personaje în corespondenţa noastră virtuală.
      I. Ca unul care am crescut la ţară, într-o casă înconjurată de vie, cred că ştiu foarte bine ce sunt strugurii, ce e mustul şi ce e vinul. Nu de alta, dar nu era viţă-de-vie de prin grădina mea, de prin plaţul vecinului ori de la sălaşul confiscat ori băgat cu forţa în CAP al cărei rod să nu-l ştiu, al cărei gust să nu-l identific. De mic am fost mult mai aproape de lucrurile şi fiinţele concrete decât copilul crescut cu cheia la gât printre blocurile de lângă platforma industrială a vreunui oraş minier, siderurgic ori petrochimic al României. Şi pot vorbi oricât, în cunoştinţă de cauză, despre parfumul şi duhoarea concretului, dacă vreau, atunci când vreau, în legătură sau nu cu obiectul pasiunii noastre de nişă, adică vinul. În plus, ştiu la modul foarte concret ce înseamnă să străbaţi o mare de nămeţi în toiul iernii, de la gara îndepărtată până la casa părintească, atunci când, prin grija partidului, nu mai arde nici un bec stradal şi trebuie să te încălzeşti la lumânare cu licoarea aceea fermentată din struguri, având anumite proprietăţi organoleptice, în care dacă vreau pot descoperi atât gustul vişinelor şi dulceţurilor trecutului, cât şi pe cel al unei lumi absurde şi utopice.
      Cât despre bunicul meu şi al casei, despre cel care s-a îngrijit de rădăcinile viei şi de caracterul urmaşilor, nu pot să-ţi povestesc prea multe, deşi aş fi vrut. Asta fiindcă el, ţăran înstărit, cu convingeri liberale, nu a mai apucat să mă înveţe să descopăr lumea, fiind nevoit să treacă Prutul şi apoi Nistrul şi să lupte până la capăt împotriva comunismului, pe care îl considera o mană oribilă care pune în pericol culturile şi cultura întregii Românii. În anii premergători războiului a fost călăraş cu schimbul la o unitate din Lugoj. A plecat pe front călare pe unul dintre cei mai frumoşi cai din sat, acelaşi cu care lucrase pământul în săptămânile de permisie din primăvară şi toamnă. Nici el n-a huzurit, meseria de ţăran era mult mai grea decât cea de idealist, oricine îşi putea da seama de asta studiindu-i mâinile. Din păcate pentru el, pentru mine, pentru alte câteva sute de milioane de oameni şi, în general, pentru onoarea lui Dumnezeu, colţul acesta de lume avea să fie sovietic sau să nu fie deloc.
      Bunicul meu a fost dat dispărut undeva în Caucaz, alături de alţi camarazi, iar pentru români, războiul a fost pierdut.
      Câţiva ani mai târziu, satul a fost năpădit de soldaţii ruşi, care tăiau vaci, furau ceasuri, beau spirt şi violau femei. După aceea, mai toţi românii s-au comportat de parcă în fiecare an era 1907 sau 1946, consacrând sărăcia drept virtute şi furtul drept act de dreptate. Într-un fel, cei mai mulţi nu au trăit decât după aceste două calendare ale foamei, impunându-le tuturor acest comportament, în numele egalităţii şi al echităţii.

      Ștergere
  3. II. Trebuie să ştii că am tot respectul pentru afecţiunea pe care i-o porţi bunicului tău, însă nu am nici o urmă de respect pentru liderii, revoluţionarii şi ideologii lumii de ieri, clădită cu ajutorul tancurilor sovietice şi al închisorilor autohtone. Eu văd comunismul ca pe o filoxeră din Est, care a distrus toate soiurile nobile din partea aceasta de Europă. Şi Dumnezeu ştie de câţi ani şi de câte artificii genetice, de câte grefe străine cu soiurile mai rezistente din Vest şi de peste ocean va fi nevoie pentru a regăsi, dacă nu nobleţea, măcar nevoia de normalitate.
    Nu e uimitor câte sensuri lucruri şi legături se pot ascunde într-o polemică purtată într-un ungher al unui mic şi anodin blog de vin? Pot acum să mă întorc mulţumit la preocuparea mea sporadică de idealizare a vinului, câtă vreme ştiu că aceasta e inofensivă în raport cu obsesia idealizării lumii. În acelaşi timp, trebuie să-ţi spun că înţeleg perfect nevoia, notată, de desfătare a simţurilor în compania anilor, etichetelor şi condimentelor dintr-un vin anume. Îndeletnicirea asta, a ta şi a mea, este posibilă tocmai fiindcă s-a dus dracului acel regim ai cărui exponenţi dispreţuiau cibernetica, catalogând-o drept ştiinţă capitalistă, şi considerau computerul o maşină inutilă, care nu poate înlocui munca omului. Internetul şi blogurile există în România tocmai pentru că s-a dus dracului acel regim. Şi libertatea de expresie şi polemica noastră în sine de-aia există.
    M-a amuzat şi întristat în acelaşi timp reacţia unui elev cubanez ajuns, prin forţa împrejurărilor, să trăiască şi să studieze la Timişoara. Chiar dacă încă îi era dor de Caraibe şi de Havana, pentru el oraşul de pe Bega reprezenta libertatea, civilizaţia, Europa. Şi cel mai tare îl uimea faptul că oamenii de la cablu veneau la el acasă să-l întrebe dacă nu doreşte să se conecteze la internet. Unde mai pui că internetul se dă la liber în orice local ori piaţă din oraş. Până la urmă, nu armata boliviană l-a ucis pe celebrul Che Guevara, ci această atitudine a tinerilor, a lumii noi, împrospătate, care crede în libertate mai mult decât în orice altă valoare a omului.
    Cel mai frumos a explicat această transformare, într-un documentar tv, o tânără care manifestase în sprijinul lui Boris Elţîn în 1991, când cu puciul comunist de la Moscova. Tatăl său era un comunist convins şi a mustrat-o că-i trădase idealurile ieşind în stradă să sprijine de fapt destrămarea URSS. Ştii ce i-a răspuns fiica democrată? Că-i respectă convingerile, însă nu le mai împărtăşeşte. Fiindcă nici un ideal nu poate concura cu libertatea.
    Şi-atunci, în faţa unei pilde atât de sugestive, cum aş putea eu să mă opun libertăţii tale de exprimare, fie ea şi legată de vin, de notarea lui şi descrierea a drept ceea ce este, must fermentat, poşircă ori companion dispensabil? Nici nu are vreo importanţă cum o faci, câtă vreme prin asta, prin manifestarea neîngrădită a propriilor păreri despre un lucru anume, ilustrezi de fapt ceva care pentru mine, ca şi pentru bunicul meu al cărui mormânt nu l-am aflat niciodată, reprezintă o valoare perenă a fiinţei umane.

    RăspundețiȘtergere
  4. Pivnicerule, iti voi raspunde - mai greu ce-i drept, fiindca prefer s-o fac cu atentie si doar atunci cand am timpul necesar sa ma gandesc la ceea ce scriu - iar timpul asta a fost destul de greu de obtinut in ultima vreme.

    Desi sunt in mare masura de acord cu tine, nu cred ca vom ajunge la un punct de vedere comun, si nici nu cred ca trebuie sa ne dorim asta. Ce mi-a placut in "polemica" noastra a fost schimbul de idei si tocmai chestia asta de care vorbeam mai sus - reflectia: atat la propriile noastre idei, cat si la ale celuilalt.

    Iti voi raspunde deci in zilele urmatoare mai pe larg - si in multe feluri. :)

    RăspundețiȘtergere