vineri, 20 ianuarie 2012

Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel

M-am uitat un pic la lumea virtuală din jur, la felul în care curg postările şi link-uirile pe Facebook, la tristeţea cuvintelor nenimerite pe care tot anodinul care şi-a descoperit ego-ul internetic se chinuie să le transmită prietenilor din căsuţa poştală. Şi m-am înfuriat atunci din pricina neajunsurilor democraţiei şi libertăţii, acelea care permit agramatului să şadă laolaltă cu cărturarul, huliganului laolaltă cu protestatarul educat, cabotinului alături de profesionist. Cum aceasta o fi însă cea mai bună dintre lumile posibile, trebuie să mă mulţumesc cu constatarea şi să merg mai departe.
Cât despre vin, mi-am dat seama că şi aici, în spaţiul virtual oenofil, acţionează aceleaşi motive de supărare şi am realizat atunci că trebuie să renunţ pe dată la topuri şi note, fiindcă ştiu bine că vinul se poate aprecia într-un alt mod. Un cititor avizat al postărilor de profil vizibile în mass-media şi new media poate observa că în ultimii ani România s-a umplut de mici robertparkeri care punctează şi clasează vinuri de mama focului, cu o ritmicitate de speriat, demnă de cauze mai bune. În plus, nu există aromă de cuişoare, de piper negru şi ambră, de piele de minotaur şi sudoare de unicorn pe care exegeţii entuziaşti şi dependenţi de o anumită doză euforică să n-o descopere în câte-un vin de crâşmă primit cadou într-un mod cât se poate de dezinteresat.
La ce bun tot acest zbucium, toată această agitaţie, şi pentru cine? Povestea strictă a aromelor poate fi, şi trebuie să fie spusă de specialiştii care au creat vinul, adică de profesionişti, şi poate, trebuie să fie cuprinsă în două fraze pe etichetă. Şi cu asta, basta! Iar notele şi medaliile este mai potrivit să fie date de maeştrii vinului în cadrul concursurilor şi festivalurilor adevărate. Restul îl hotărăşte piaţa: un vin bun se va vinde fără probleme, dacă marketingul, brandingul şi preţul sunt făcute, dimensionate, alese corect.
Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel. Că vinul trebuie tratat ca un bun cultural al ţării şi al lumii, asemenea unei cărţi, că vinul este poezie, este cuvânt. N-o să mă apuc să descriu un roman de Llosa începând cu greutatea volumului, cu numărul de pagini şi cu dimensiunile copertei. Ar fi o impietate. Ci mai degrabă voi povesti, dacă numele autorului nu e suficient pentru necunoscători, ce am descoperit în Llosa, frazele cu tâlc ce dau eternitate unei creaţii, rostirea aceea a unui adevăr căutat pe parcursul întregii opere şi care poate că nu va fi găsit şi formulat pe deplin niciodată.
Nu am cumpărat niciodată cărţi orientându-mă în primul rând după preţul lor. Nici atunci când nu aveam bani suficienţi pentru o viaţă decentă. În cele mai grele timpuri ante- şi postrevoluţie, dacă am dat prin librării şi anticariate de vreun Faulkner, Kundera, Noica, Marquez, Eliade, Borges, Sabato, Kafka, Orwell, Cioran, Hesse, Thomas Mann, Nae Ionescu şi de mulţi alţi autori preferaţi a căror listă nu ar mai încăpea aici, mi-am dat toţi banii pe cărţi şi pe urmă am încercat să mă descurc şi cu cele ale gurii. Poate că a avut grijă de mine Cineva, de mine ca şi de păsările cerului. O dată ce ai degustat aceşti autori, devii dependent de ei, spiritual dependent.
Asta mi se întâmplă şi cu vinul cel bun. Îl tratez ca pe un obiect de artă, unul viu, care se transformă continuu. Asta nu are preţ. Cred că într-un vin mare, creat de un oenolog inspirat (vinul, aidoma cărţilor, trebuie ales după numele creatorului, nu după farmecul titlului), fiecare putem descoperi propriile fioruri, că oeno-revelaţiile sunt personale şi că, asemenea unei cărţi esenţiale, un vin de top ascunde în el o multitudine de sensuri. Că simţurile cu care cercetăm vinul nu au fost create doar pentru a ne ajuta să descoperim nişte senzaţii precise, cu trimitere la nume de lucruri şi condimente. Ci mai degrabă pentru a transcende toate acestea, clişeul, locul comun, obiectul recognoscibil. Desigur, despre asta, despre căutarea Sfântului Graal nu-i poţi vorbi oricui. Şi poate că nici nu ar trebui s-o faci vreodată.
Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva, un apropiat, să zicem, al clubului nostru de degustători neautorizaţi, cum să-şi aleagă un vin, i-aş spune să o facă aidoma consumatorului avizat, dar neautorizat, de literatură. Să se ghideze după numele autorului. Cum nu am ajuns să cunosc prea mulţi autori străini în domeniu, îi voi recomanda doritorului să caute pe raft eticheta autohtonă pe care scrie, cu litere prea mici din păcate, ori deloc, Liviu Grigorică, Răzvan Macici, Oliver Bauer, Aurel Rotărescu, Aurelia Vişinescu, Gabriel Lăcureanu, Lorena Deaconu, Daniel Dorneanu...
V-aţi jucat vreodată cu adevărul din cărţi, atunci când aţi fost cuprinşi de îndoială, cufundaţi în dilemă, ameninţaţi de propriile abisuri, când nu ştiaţi sufleteşte cum să mergeţi mai departe? E un joc simplu, în care cauţi răspunsurile la întrebările vieţii deschizând la întâmplare o carte. O frază, un gând de acolo, din Cartea Cărţilor, dintr-Un veac de singurătate ori din Jocul cu mărgele de sticlă, te pot ajuta să afli o cale de ieşire din impas.
Asta se întâmplă şi cu marile vinuri. Trebuie doar să nimereşti momentul potrivit, clipa anume când lumina cade pe un vin anume, pentru a-l deschide şi încerca. Vei şti că ai de a face cu un vin măreţ, inefabil, atunci când, după o rotire de pahar şi un prim contact cu duhul care ţi se strecoară în nări, cu gustul fiinţei care ţi se strecoară în suflet, simţi nevoia să nu-l mai bei, să-l laşi în pahar şi să-l contempli. E un paradox, însă dacă înţelegi că toate sunt în toate, că-ntr-o singură picătură se ascunde o întreagă lume, se poate spune că ai degustat adevărul.
Probabil că acesta nu scrie, ci se degustă, ca dragostea. Să te încumeţi să-l descrii e o provocare şi, dacă El, Creatorul, te-a înzestrat cu organul gândirii, trebuie să cumpăneşti bine totul înainte de a o face. Nu din nevoia de a nu te acoperi de ridicol. În general cei care nu sunt conştienţi de propriul ridicol sunt şi cei mai numeroşi, tupeişti, gălăgioşi şi agresivi dintre pământeni. Ci fiindcă nu poţi şti sigur că Autorul vorbeşte prin tine pentru toţi cei prin care nu a găsit încă o cale să facă asta.
Şi atunci, dacă realizezi dimensiunea acestei îndoieli, te mai încumeţi să scrii?

7 comentarii:

  1. Da, ma incumet! Si nu pentru ca nu as avea indoieli, ci pentru ca asta simt nevoia sa fac - sa vorbesc despre vin - direct despre el. Pierdut in mediocritatea asumata a notelor mele de degustare, sper ca uneori un cuvant, o fraza, un paragraf ar putea trece peste simpla conditie de descriere senzoriala.

    Cred ca un vin bun nu e neaparat o creatie a unui autor, cel putin nu a unui singur autor uman. De altfel multi enologi de pe-aici si de aiurea incearca sa-si impuna o amprenta cat mai puternica, in general nefericita prin lipsa ei de subtilitate, aupra produsului final - dar asta e deja alta discutie.

    E periculos intr-adevar ca vinul sa cada in derizoriu - sa fie considerat doar un produs de consum (desi, din pacate, multe vinuri sunt chiar asta). Dar e la fel de periculos sa fie idealizat - fiindca a iubi o viziune idealizata inseamna a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am gândit să-ţi răspund aici, însă a ieşit ceva prea lung şi greu de ilustrat în două cuvinte. Aşa că m-am încumetat să fac o întreagă postare ca răspuns la mesajul tău.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Draga amice, am vrut sa exprim ceva aici, dar dupa lungi randuri am apasat un buton gresit si am luat-o ca pe un semn divin. Eu unul am descris/asociat/cantat licoarea respectiva in majoritatea modurilor posibile.
    Asa ca nu scriu randurile astea din perspectiva ofuscatului. Ceea ce as vrea sa spun e ca dincolo de toata poezia, simbolistica, proza si dogmatica exprimabila in legatura cu el- vinul este o bautura alcoolica fermentata din struguri, cu unele caracteritici organoleptice, care merita uneori descrise, si care, in orice caz, sunt amuzant de detectat. Ceea ce este mult mai mult decat vinul nu e altceva decat relatia ciudata intre eu insumi si altcevaul pe care il intuiesc. Faptul ca tu ti-a gasit vinul ca subiect al expresiei unui suflet mare nu face vehiculul mai minunat. Si asta o spune un blogger de vin. Si nu numai.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aşa o fi, George. Şi dacă vinul e doar o băutură alcoolică fermentată din struguri, atunci şi poeziile sunt nişte aiureli scrise de autori sifilitici ori beţivi, ale căror creiere le joacă feste de văd noduri şi semne, semne şi minuni, şi lumea, în confuzia ei, îi transformă în poeţi naţionali. Iar cărţile lor, de 13/20 cm ori 15/22 cm, în greutate de câteva sute de grame, sunt vehiculele mirosind al Letea prin care opera ajunge la cititorii induşi în eroare. Ca să nu mai zic de sfinţi ori de eroii naţionali, care fie că sunt iute vărsători de sânge, fie îţi bagă o ţeapă în cel mai dureros loc cu putinţă dacă eşti turc sau boier, fie au tot felul de pohte pe care le pohtesc şi fac tot ce pot ca să nu trăieşti bine. Şi la urmă nu se alege nimic din ţara asta, a cărei singură problemă majoră rămâne cum să ierneze. Cât despre pictori, ăia toţi îs nişte schizofrenici şi îşi taie urechile cu briciul şi preacurvesc cu tot felul de tahitiene şi tahitieni graşi. Şi ei şi-au petrecut viaţa prin bordeluri, apoi în băi cu mercur şi e greu de înţeles cum au putut să reziste operele lor sute de ani, ba chiar să ducă la creşterea PIB-ului în ţările pline de muzee. Nu pot decât să pun asta pe seama aceloraşi admiratori derutaţi, care nu văd că de fapt operele pe care le admiră nu sunt decât nişte rame pe care cineva a prins o pânză şi a mâzgălit-o în culori, care de altfel sunt obţinute ori cu ajutorul unor substanţe chimice, ori direct din natură. Ca să nu mai vorbesc de sculptori, care până la urmă nu-s decât nişte bieţi cioplitori într-un material atât de comun cum este piatra. Se găseşte în cariere şi e lucru de mirare cum unii s-au gândit, probabil după o îndelungă beţie cu vin, ale cărei efecte au fost de fapt studiate judicios ştiinţific în anii din urmă, să reprezinte oameni şi zei, ba chiar şi zeiţe luând drept model vreo sclavă, curtezană ori metresă nespălată. Pe care, în tâmpenia lor, oamenii le admiră de-a lungul miilor de ani. În plus, filmele sunt nişte creaţii ale unor scenarişti alcoolici, realizate de regizori drogaţi, având în distribuţie tot felul de actriţe libertine şi de actori cărora le plac alţi actori, încât te şi miri de ce mai merge ori se uită lumea la telecinemateci sau Cinema City-uri şi daunladează de zor tot felul de prostii pe genericul cărora scrie Scorsese, Coppola, Tarkovski, Pasolini, Kubrick, Minghella, Bunuel,Bergman, Herzog, Fellini. La urma urmelor, filmele îs doar nişte invenţii, lacrimile nu sunt lacrimi, râsul nu e râs, nu e nimic real în ele. Şi încap, minune mare, pe mici discuri aurii, pe care unii le strivesc cu buldozerele, că vezi doamne ar fi piratate.
      Iar religia e opiul popoarelor. Au fumat atâta opiu că s-au apucat să construiască biserici şi nu se mai opresc nici astăzi. Şi fac tot felul de opere arhitecturale în care ţin tot felul de oase şi potire în care pun vin dar zic că-i sângele cuiva, când de fapt toată lumea ştie că e vorba de o băutură fermentată din struguri.
      Fiecare vede ce vrea. Eu oricum am să deschid o sticlă de vin în care sper să nu găsesc nici una din semnificaţiile pe care le-am enumerat mai sus. Şi să vezi chestie, în ultima vreme chiar îmi iese...

      Ștergere
  4. Of, si am uitat esentilul in chestiunea pierduta datorita unei combinatii de taste care a facut a pagina sa se reincarce. Vinul poate fi descris si altfel, si chiar este:) Infiorator e altceva: descrierea sa, fara ca macar un gram din sufletelul persoanei care o face sa se regasesca in ea. De fapt, daca stau sa ma gandesc este ceva mai rau: ca ceea ce se intrevede a fi sufletelul sa fie atat de precar, incat da!, iti inteleg revolta. Vinul merita mai mult.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E ambiguu şi simpatic ce spui. Sunt mai multe tipuri de descriere a vinului. Cea tehnică, proprie specialistului, şi pe asta o găseşti în dicţionare, pe etichete şi în tot ceea ce ţine de exprimarea profesioniştilor, pentru ei înşişi şi pentru public.
      Apoi vine chestia asta cumva pestriţă, precum hainele unui arlechin, pe care o numim bloggeritul de vin. Aici paleta e foarte largă şi datul cu părerea atinge extreme comice.
      Mai există totuşi un tip de descriere. Cea care durează. A ajuns la noi de la romani, de la greci, de la mistici, de la scriitori şi artişti. Mă gândesc că şi dacă s-or fi înşelat în descrierea lor, au făcut-o atât de bine încât aceasta a reuşit să dăinuie. Şi nu ştiu cum se face că printre citatele lor, unele vechi de mii de ani, nu am găsit niciunde "vinul este o băutură alcoolică fermentată din struguri".

      Ștergere