Flashtasting hibernal cu Caloian în lumea secretă a podului casei

Mai ştiţi locurile acelea ascunse de a căror existenţă ne prefacem că am uitat de mult, dacă nu cumva ele însele chiar au încetat să existe? Podurile prăfuite ale vechilor case, dulapurile bunicilor duhnind a naftalină, ascunzătorile de sub pat cu iz de lemn cariat, de şoareci care chiar au trecut pe acolo. Camerele interzise, beciurile în care nu a mai intrat nimeni de la căderea ultimului imperiu, acoperişurile cu lacăt ruginit şi porumbei gânguritori, mansardele lăsate în paragină şi în voia amintirii.
M-am gândit la toate acestea, îngropat în zăpezile de altădată care au devenit peste noapte cele de acum, cufundat în iarna asta umedă şi rece care aşterne peste tot o zăpadă imaculată, pură precum dragostea ori moartea. Şi-am găsit de cuviinţă să mă joc din nou prin locurile în care am fost cândva, pe când lumea era infinit mai largă şi noi infinit mai mici, când toate dimensiunile aveau o altă încărcătură şi un alt înţeles.
Aşa că mi-am convocat amicii din Vestik la un flashtasting în pod. În podul casei aproape centenare, în care mai urc din când în când să alung ori să chem ploile ori zăpezile şi ideea că lucrurile care mă înconjoară ar putea deveni într-o bună zi perfecte. Îmi place dezordinea de acolo, dezordinea de sus, neîngrijirea şi praful şi lampadarele fără bec şi cărămizile cu mortar de la 1920 şi micile ferestre cu lumină gălbui. Mi-am dat seama că le-ar sta bine unor vinuri preferate în acel decor, în lumina slabă de mansardă încă neamenajată, de februarie omniprezent. Doi dintre vesticii cu care împart de la o vreme marile întâlniri oenologice au venit de la Timişoara pentru a sui alături de mine în pod. De mine şi de două vinuri de la Oprişor. Un al treilea vestic s-a întors la Arad tocmai de la Baia Mare, văzându-se şi el nevoit să urce treptele aparent precare care duc sigur în lumea secretă de sus, în acel loc în care nici un om cu scaun la cap nu s-ar apuca în mijlocul iernii să deguste vinuri deasupra nămeţilor de dincolo de ziduri.
Eu am ales la întâmplare ori în voia unui capriciu de moment un Sauvignon Blanc La Cetate 2010 şi febleţea mea de consum curent numită Caloian Cabernet Sauvignon 2010. Împreună cu aceste vinuri am călătorit în patru de jos în sus, de la plus 20 de grade la 0 grade Celsius, în spaţiul cu colb şi urme de moloz de sub ţiglele încărcate de zăpadă şi de un frig care abia aştepta să ne intre în oase.
A fost neaşteptat frumos, am rotit paharele sub luminile pale ale lămpii, tremurând uşor din pricina iernii şi a emoţiei împărtăşirii acestor clipe şui. Ne-am strecurat printre grinzi, bârne şi căpriori antici, printre coşuri şi cabluri rupte de antenă Yagi, am deschis geamantane cu cărţi cenuşii şi cufere cu hainele cuiva care a trăit la începutul celuilalt veac. Sauvignon Blanc-ul a fost plăcere care nu mai trebuia servită la frapieră tocmai din cauza frigului atotcuprinzător, de parcă noi înşine ne plimbam, printre bucăţi de gheaţă şi zăpadă, pe fundul unei frapiere enorme, pe care un chelner neglijent a uitat s-o lustruiască. Am mirosit atent dopurile, trei nasuri cu nările dilatate la maximum, plus încă unul în spatele aparatului foto, ca nişte copoi degustători de urme şi tanini inefabili. Nu am însă de gând să vă povestesc aici despre cine ştie ce arome descoperite în plută, în aer şi în pahare. Mă gândesc că o fi suficientă aroma acestei întâmplări pentru a vă determina să exploraţi cândva, de dragul jocului şi al libertăţii, aceleaşi plăceri de care se face vorbire aici.
Când am trecut la vinul roşu, adus direct de la temperatura camerelor de mai jos, paharele s-au aburit uşor şi ne-am cam temut să nu ne trezim cu o pojghiţă glacială invizibilă pe buze şi pe suprafaţa licorii. Însoţit de zâmbetul rastafarian al lui Bob Marley imortalizat pe bandană, Silviu a avut grijă să toarne discret Cabernet Sauvignon-ul în pahare, grăbindu-se apoi la treabă, spre clinica sa veterinară de animale mijlocii, mici şi chiar extrem de mici, unde-l aşteptau pe masa de operaţie vreo iguană cu indigestie, vreo bufniţă depresivă, vreun iepure căruia-i place pizza un pic prea mult. Tot prostindu-ne, jucându-ne şi degustându-ne prin praf, nici nu am realizat că s-a făcut seară. Amicii au coborât cu picioarele pe pământ, lăsându-mă singur în compania a opt pahare şi a două sticle de vin, într-un pod anodin din centrul Aradului. I-am privit prin geamul îngust cum suie în maşină şi iau îndărăt drumul Timişoarei.
O vreme am degustat de unul singur întreaga aventură, adulmecând odorile din jur, fotografiind vinurile şi obiectele, cărţile şi caprele de tăiat lemne, sârmele şi pânzele de păianjen, frunzele de tei rătăcite în fanta unui bec chior. La capătul fiecărei grinzi se afla câte un pahar păstrând o suavă urmă de tanin, câte o ţiglă care nu a mai apucat să fie aşezată pe casă, câte o boabă de polistiren cu care a nins mai de mult de pe blocul reabilitat al vecinilor.
A trebuit apoi să le strâng pe toate, să-mi iau recuzita oenologică şi să dau un final acestei poveşti. Am scoborât acelaşi număr de trepte, uşor prăfuit şi împăienjenit, mirosind a frig şi a Cabernet Sauvignon de la Oprişor. Afară lumea îngheţa şi se topea pe rând, oră după oră, sub ţurţurii uriaşi care stăteau să cadă în capul cuiva. Ţurţurii de apă, ţurţurii de vin. Când se vor topi, totul va mirosi a fructe de pădure, a piele de animal fabulos, a coloniale scumpe dintr-un defunct depozit interbelic. Şi poate, vag, a ciocolată neagră, a poame uscate şi a iarbă de pe Câmpiile Elizee.


Galerie foto