Golftasting cu licurici şi Cuvée Andrei

Prima impresie a vizitatorului neavizat care ajunge pentru întâia oară la terenul de golf de la Recaş e că a nimerit direct într-un CAP dezafectat şi că, fără îndoială, a greşit locul. Aparenţele înşelătoare create de obişnuitul turn de apă à la RSR şi de acareturile comuniste din jur sunt însă spulberate în câteva clipe, de îndată ce încep să sosească, în SUV-urile lor elegante, jucătorii. Contrastul lor în raport cu locul e deplin, graţie eleganţei ţinutei şi a gesturilor. Apoi, de îndată ce cobori din maşină, fie ea şi un Yaris, eşti înconjurat de caddies, adică de cărătorii de crose, care-şi oferă serviciile într-un mod absolut candid, dar pe care eşti nevoit să-i refuzi. O faci din cauză că habar n-ai de golf, ci eşti doar un invitat la Cupa presei organizată aici într-o seară răcoroasă de iulie, plină de presimţirea furtunii. Şi o mai faci din cauză că te pricepi mai ales la cuvinte şi la vin, că nu doar degeaba eşti reprezentantul presei. Al presei de vin.
Trebuie să ştiţi că întreaga asociaţie Vestik, adică Adina, Dan, Vali, Mihai şi Silviu, a fost invitată la Clubul Tite Golfresort, la cupa cu pricina. Am fost îmbiaţi cu un concurs pentru ziarişti şi cu nişte grătare apetisante, şi oferta ni s-a părut de nerefuzat. Ne-am suit în maşini şi am plecat într-acolo din două oraşe diferite. Doi am făcut-o de la Arad, luând-o pe autostradă şi pescuindu-l pe Silviu pe drum, exact în locul în care cu peste un an în urmă executam un flashtasting absolut aparte. Iar alţi doi au plecat din Timişoara în obişnuitul Logan cu care colindăm lumea în genere şi Drăgăşaniul în speţă.
Acuma, e drept, la Recaş am tot fost, ba invitaţi de Mr. Cox, la câte-o degustare grandioasă organizată de cea mai importantă cramă din vestul ţării, ba în drum spre Petrovaselo, la crama aproape omonimă. Însă la golf nici prin cap nu ne-a trecut să mergem, până zilele trecute, când cu invitaţia cu pricina. Am luat cu noi, ca să îmbinăm plăcutul cu şi mai plăcutul, o sticlă de Cuvée Andrei de la Avincis, chitiţi să punem şi de-un flashtasting, între două lovituri de crosă. Şi nu avea să ne pară deloc pentru asta, fiindcă - vorba lui Valeriu Stoica - acela care bea vinuri Avincis este de neînfrânt, ba chiar câştigător.
Vesticii arădeni au ajuns un pic mai iute la terenul de golf, pe drumul de ţară care face la stânga imediat cum treci calea ferată. Ne-am întreţinut cu puştii cărători de crose, am făcut poze cu găuri, mingi, wood-uri şi steguleţe în vânt şi am salutat jucătorii care tocmai soseau la obişnuita partidă de sâmbătă seara. În cele din urmă au ajuns şi vesticii timişoreni, aducând cu ei şi nişte tricouri surpriză (pentru Silviu) inscripţionate cu CDViN, cu barcode şi cu motan haios ochelarist surprins în flagrant delict de degustare.

Mai apoi am râs pe îndelete, am fotografiat jucătorii care-şi făceau loviturile de încălzire şi am conversat cu cine s-a nimerit. E puţin şocant să vezi câte un manager de multinaţională indian, câte un old player american ori câte un distins domn iranian jucând golf într-o fostă fermă de stat din România. Şi aceştia o fac cu atâta pasiune şi măiestrie încât îţi spui că aici e paradisul golfului mondial şi că, odată şi-odată, şi tu vei reuşi să înveţi acest sport aristocratic, depăşind toate barierele, de orice fel ar fi ele: de cunoaştere, sociale, culturale etc.
În ce mă priveşte, în acea seară minunată, mai mult decât să învăţ regulamente şi lovituri, am reţinut graţia mişcărilor, baletul aparte pe care îl face trupul jucătorului de golf atunci când loveşte mingea. Şi încremenirea aceea finală, statuară, când privirea petrece bolidul alb trimis prin aer cu un şuierat ascuţit către o anume ţintă. De parcă şi gândul ar însoţi mingea de golf, tot aşa cum în Kyudo, arta arcului în Japonia, gândul însoţeşte săgeata.
De data aceasta, chiar dacă încălzirea s-a făcut cu mingi obişnuite, partida propriu-zisă urma să se desfăşoare utilizând, în premieră naţională, mingi luminiscente. Cam pe când se înnopta, acestea au fost activate, încărcate la lumina lanternelor şi toată lumea era gata de meci: jucătorii într-ale lor, hotărâţi să nimerească nouă găuri pe întuneric, iar ziariştii - majoritatea timişoreni - urmau să se întreacă în cadrul a trei probe de distanţă şi precizie. Eu am urmat în beznă un grup de trei jucători, ca un caddie cuminte, cu aparatul foto de gât şi fără nici o o crosă în cărucior. Adevăratul caddie, Cristi, un puşti pipernicit dar ca argintul viu, se mişca rapid în spatele nostru, ducând arsenalul de titan al cuiva.
Apoi a început spectacolul, era noapte de-a binelea, însă jucătorii cunoşteau perfect terenul, aşa că nu a fost o problemă să găsească locul primei lovituri. Mingile luminoase au ţâşnit în aer, ca nişte trasoare în poligonul de tragere, iar noi le-am urmat în întunericul cu puţine stele şi cu biserici iluminate şi trenuri expres ducând pe şine luminile compartimentelor. Nişte reporteri tv luau interviu unei jucătoare pline de graţie, iar eu rătăceam pe un câmp după o minge pierdută. Nu aveam voie să vorbim în timpul loviturii. Am trăit vaga senzaţie a întoarcerii în timp, într-un joc din copilărie, printre oameni mici şi mari cuprinşi de o autentică pasiune ludică. După un timp, ca să nu mă rătăcesc de-a binelea, m-am întors la bază şi am încercat să aflu ce minuni au făcut în concurs Dan şi Silviu. Şi chiar au făcut, în sensul că Silviu, somelier neautorizat al grupului, dar şi chirurg de animale mici şi autor de rubrici veterinare prin defuncte gazete timişorene, se remarcase la proba de distanţă lovind mingea ca un adevărat cosaş profesionist din Maramureş. Un pic mai încolo, tot el a câştigat una din probele de precizie trimiţând mingea, în întunericul terenului de minigolf, la vreo 20 cm de gaură. Totul s-a petrecut la lumina lanternelor iar Silviu a câştigat în final concursul, ceea ce l-a făcut pe organizator să declare public că vesticul nostru este singurul jucător competitiv dintre ziariştii prezenţi şi că ar putea să joace cu succes şi în compania player-ilor adevăraţi.
Privindu-l în timp ce-şi primea trofeul - un mic jucător de golf surprins în atitudinea lovirii mingii - am înţeles câtă dreptate avea Valeriu Stoica. Aşa că am deschis neînfrânţi, chiar învingători, sticla de Cuvée Andrei, în cadrul unui un wine&golf flashtasting ad-hoc, şi i-am servit pe ziariştii prezenţi, care trăiau tristeţea de după victorie. De după victoria lui Silviu.
Grătarele finale şi joaca foto cu minge de golf, trofeu şi Cabernet Sauvignon de pe colinele Drăgăşanilor au mai fost îndeletnicirile noastre în miez de noapte. La urmă, când tocmai stătea să înceapă furtuna, am luat-o către casă, mai bogaţi cu un trofeu, mai săraci cu un un vin, însă plini de o fericire copilărească. Silviu ducea cu sine în rucsac o diplomă de campion pătată pentru totdeauna de taninii vinului de Avincis cu nume de nepot adorat, iar în buzunar avea o minge fosforescentă. L-am eliberat în acelaşi loc, pe autostradă, privindu-l cum o ia peste câmp către casa lui din apropiere, luminând vag, ca un licurici rătăcit prin părţile noastre într-o noapte de iulie.