Prin Alba Iulia, altfel decât în pas de defilare

Era o zi ploioasă de toamnă târzie, una din acele zile în care nu-ţi vine să dai nici câinele afară din cuşcă, nici visele din cuibul privirii şi nici pe tine însuţi din comoditatea de acasă. Şi totuşi, noi, vesticii, ne-am încumetat să călătorim pe unde n-am mai fost nicicând ori poate doar când şi când, prin cetatea Albei Iulia.
Am pătruns cu Loganul lui Mihai printre clădirile centenare, pe lângă busturi de oameni mari şi statui ecvestre şi biserici grandioase, iar privind la gazonul impecabil şi la rânduiala fără cusur m-am gândit că nu e ceva în regulă, că parcă am fi în altă ţară. De parcă nu am fi călătorit doar în spaţiu, undeva în inima Transilvaniei, ci şi în timp, într-un imperiu căruia îi pasă de tot ce se află în jur. E atât de frumos restaurată Alba Iulia că ajungi să regreţi încă o dată şi încă o dată că nu aici s-a întâmplat să fie capitala României dodoloaţe, ci în Bucureştiul acela ex-centric şi balcanic spre care nu prea te trage inima de ardelean, inima de bănăţean. Oricum ar fi, şi este prea târziu pentru astfel de regrete, Alba Iulia trebuie să devină o destinaţie pentru orice român şi o mândrie turistică pentru ţara asta.
Noi veneam de la o inaugurare de cramă şi ploua necontenit, mărunt, mocăneşte. Am pornit cu paşi neauziţi pe dalele ude, printre lămpi şi statui, admirând arhitectul şi municipalitatea şi oamenii care s-au îngrijit de acest loc, acum, în prezentul anilor 2000. Ca să prindem puteri, am luat câte un hotdog de la un chioşc şi mai plouat decât noi, apoi am păşit la braţ alături de o doamnă de bronz din veacul al XVIII-lea şi am salutat un domn din acelaşi veac, cu tricorn şi sabie în teacă şi aer parcă şi mai habsburgic decât santinelele în carne şi oase care făceau de gardă la porţile cetăţii.
Un pic mai încolo şedea o tânără florăreasă încremenită în timpul ei austriac, cu zâmbet de Giocondă şi trandafiri de vânzare, iar pe o bancă ne aşteptau un copil şi bunica lui, două personaje demne de Fraţii Grimm, parcă încremenite de o vrajă care face timpul să şadă în loc, transformând oamenii şi animalele şi orice făptură vie în frumoase siluete de piatră ori bronz, supuse unui soi de nemurire. De pe picioarele goale ale puştiului picurau stropi de ploaie cu gust metalic. În arcul porţii ne aştepta o santinelă plină de morgă, cu perucă şi tricou şi zâmbet ştirb, de epocă. Ne-a salutat cu distincţie, cu mâna la tâmplă, înclinând puşca dotată cu baionetă. A dat mâna cu noi iar apoi a ieşit un pic din secolul său, dând fuga în prezent ca să răspundă unui apel la telefonul celular.
Am fotografiat de mii de ori zidurile bătrâne, statuile pustii, detalii şi chipuri mitologice, păsări negre luându-şi zborul deasupra acestei lumi atât de vechi de care cineva s-a îngrijit atât de bine. La poalele cetăţii se întinde oraşul de blocuri, puţin trist în contemporaneitatea sa. Trec cupluri sub umbrelă, biciclişti pe alei şi căţei pe lângă. Un manej fără cai se arată în spaţiul dintre ziduri şi tunurile stau să tragă asupra inamicului care de vreo sută de ani nici nu mai vine.
Ni s-a făcut foame şi am găsit un restaurant medieval, la care am ajuns pozând fântâna şi arborele curţii interiorare şi sânii de piatră ai statuilor. Chelnerii sunt şi ei din alt veac şi totul e atât de frumos, inclusiv nota de plată, încât ne întrebăm iarăşi dacă ne aflăm în România, ori am nimerit într-altă ţară, într-una germanică de care n-am auzit încă şi care s-a nimerit să fie pe undeva prin părţile noastre.
Puţin mai târziu, ghiftuiţi cu pui de casă şi vin alb din partea locului, după ce ne-am prostit în preajma dovlecilor folosindu-i pe post de castaniete, am continuat să explorăm cetatea pe lângă ziduri romane şi dudui române zâmbind din câte-o şcătulă turistică. Am dat de-un alt soldat cu tricorn şi baionetă, la fel de încremenit ca şi distinsul domn de pe bancă cu bufniţă la baston şi melc pe genunchi, dintr-un veac parcă mai apropiat nouă. Apoi am întâlnit o  seamă de căţei în carne şi oase, căţeii cetăţii, dar şi o mâţă neagră strecurându-se firesc printre nişte pietre antice.
O punte solidă din lemn ne-a dus către eşafodul lui Horia şi Cloşca, în locul din care, prin ovalul ştreangului, puteai zări turla unei biserici de lemn şi un tricolor în ploaie. O secure sinistră zăcea înfiptă în butucul de lemn, printre cătuşe şi funii şi roţi ale unui supliciu parcă fără de sfârşit. Un loc înfricoşător, în care nu am zăbovit din pricină de tristeţe, de înserare şi de vreme de ducă. Privind nişte reproduceri de stampe, auzeam parcă gemetele celor ucişi aici, în vreme ce Mihai îndrepta parasolul spre chipul cu codiţe al unuia dintre martirii români.
Un soare târziu, gata să apună, s-a arătat în sfârşit dintre nori iar maidanezul cetăţii se juca de zor cu manieratul pechinez al unei doamne simandicoase care-şi făcea plimbarea de seară. A venit vremea să pornim şi noi către Timişoara, o urbe care astăzi nu mai păstrează decât nişte bastioane din gloria habsburgică de altădată, şi spre Arad, cu a sa cetate stelată ocupată de militarii batalionului mixt româno-maghiar pe care o fură, cărămidă cu cărămidă, ţiganii de prin partea locului. De, fiecare cu cetatea lui, atâta cât i-a mai rămas, atâta cât mai poate să-i poarte de grijă...



Galerie foto