Nepotul meu recidivează în ale călătoriilor planetare, oferindu-mi plăcerea de a-i găzdui din nou gândurile
şi amintirile pe blogul meu de acasă. După plimbarea la Shangai, mezinul vestic a trecut pentru a doua oară Atlanticul, cu două vinuri de Drăgăşani în bagaj şi cu tot entuziasmul său de la douăzeci şi un pic de ani. Şi-n vreme ce el a survolat vulcanii şi deşerturile mexicane, eu am avut grijă să tai via de la Ferendia şi să pregătesc micile drumuri oenologice din ţară din care el, globetrotterul, nu lipseşte decât dacă se află pe alt continent. Până să apucăm să călătorim din nou împreună, la Budapesta ori Bucureşti, la VinCE ori 
GoodWine, iată aici reportajul său sentimental, de inginer IT-ist de top, de somelier neautorizat de top, de nepot de top:"La capătul lumii, cu un Negru şi cu un Ottonel de Drăgăşani
Am să încep această istorioară privind mai întâi către Drăgăşani, micul pueblito de Rumania, care în ultimii ani a deveni locul de pelerinaj preferat al unui grup de degustători de vin neautorizaţi din Vest. În acest loc care le este parcă predestinat, vesticii îşi stabilesc 
baza logistică, mai mereu la Kilometrul Zero în Drăgăşani. După care încep să cutreiere uliţele parţial asfaltate dintre vii, pozând muguri, struguri, trandafiri, vinificatori, sticle magnum şi directori de vânzări, mereu în căutarea tipicului de soi sau poate mai mult: a viţei din care va fi elaborat vinul ce va umple pivniţele pivnicerilor şi refrigeratoarele micilor oenofili. Având în gând Vila Dobruşa şi 
peisajul aproape toscan al domeniului Ştirbey, am plecat la capătul lumii purtând cu mine, împachetate cu grijă şi închise într-o cutie de lemn, două părticele din acest loc magic.
Am ajuns din nou în ţara mayaşilor, la aproape un an de la isprava minunată de a organiza o degustare de vin În Mexic, cu dona Marta, don Manuel şi dona Dragaica Roja, pentru a alerga la un maraton de vizite scurte de lucru în diferite oraşe: Mexico city –
Tlaneplanta, Guadalajara, Queretaro. După o călătorie aeriană istovitoare, dar deja devenită obişnuinţă, din Timişoara peste Europa înzăpezită, Canalul Mânecii, Canada congelată, SUA şi Golful Mexic, am aaterizat în Mexico City, unde mă aştepta Francisco, şoferul companiei. Ajuns la hotel, nici nu am apucat să despachetez prea mult, pentru că aveam să plec în zorii zilei la 
Guadalajara. De această dată zborul cu avionul avea să fie o experienţă uimitoare. M-am bucurat din plin de cerul senin şi am putut admira peisajul incredibil cu Mexico City care se aşterne precum un covor de case între mai mulţi vulcani activi, pe fundul unui lac imens, acum secat de nevoia de a face cât mai încăpătoare capitala statului mexican. Aceasta, numită de localnici Districtul Federal, este un oraş în care, oficial şi 
neoficial, ar putea să încapă toată populaţia României şi încă ar mai fi loc de ceva imigranţi...
După câteva minute de survol la joasă altitudine, într-un avion de 45 de locuri al companiei Aeromexic, în care fiecare pală de vânt mai puternic se simţea în urechi şi în stomac, începe să se arate, prin hubloul mic, peisajul arid din centrul Mexicului, presărat cu
multe lacuri şi conuri vulcanice acum napădite de cactuşi şi agave spre bucuria alambicurilor maeştrilor tequilieri. (Cuvântul ăsta l-am inventat, gândindu-mă la bunicul meu, un as al răchiei de prună din Valea Seacă şi al ţuicii care curgea gârlă pe gâtul argaţilor în timpul campaniilor agricole.) Lângă Guadalajara, se află Lacul Chapal, unul dintre cele mai mari lacuri din Mexic. Acesta adapă câteva milioane de suflete însetate, dar nu numai: cultura inca dezvoltase agricultura 
hidroponică, folosită intensiv pe aceste lacuri până în zilele noastre. Din păcate, Lacul Chapal, ca toate lacurile din Mexic, se reîmprospătează cu apă doar de două ori pe an, în timpul sezoanelor ploioase. În restul anului, seceta face ravagii. În Guadalajara, locul de naştere al big band-urilor mexicane, celebrii mariachi, care cântă cu pasiune despre speranţa unei iubiri veşnice, decepţia partenerului încornorat şi înecat în băutură, dar şi despre 
tristeţea despărţirii, nu am zăbovit însă prea mult. A trebuit să mă îndrept din nou către Mexico City, unde am petrecut câteva zile, plimbându-mă cu taxiul pe străzile întortocheate şi extrem de aglomerate din Tlaneplantla, una din multe localităţi înghiţite de Districtul Federal. În trafic e haos! Din asta cu greu ieşi la liman, cu toată experienţa de şofat prin Europa. Singura soluţie: Uno a Uno (unul câte unul), aceasta fiind şi singura regulă care se aplica cu 
adevărat.
În Mexico City, de pe fereastra hotelui construit deasupra unui shopping mall, Negrul şi Muscatul priveau răsăritul soarelui, lumina care se revărsa peste case şi peste munţii din fundal. De data aceasta nu a mai fost timp pentru centrul vechi, cu piramide, dar m-am mulţumit cu o altă excursie în Queretaro, unde m-am reîntâlnit cu Mauricio, Luis Felipe, dar şi cu Emanuel şi Dona
Marta, gazdele perfecte de la Hotel Casa Bonita, locul unde Drăgaica Roşie a ajuns pe buzele şi pe papilele prietenilor noştri mexicani. Nici nu ştiu cum am reuşit totuşi, între două revederi, un audit tehnic şi diverse şedinţe, să pun în scenă un flashtasting cu Muscat Ottonelul, în sălbăticia peisajului semideşertic din preajma pueblito-ului San Jose Iturbide. De data aceasta, vinul de la Avincis a stat pe limba unei 
agave şi a pozat nonşalant lângă plantele ţepoase, având în fundal un peisaj aproape incredibil pentru România: munţi şi cactuşi. Apoi i l-am oferit în dar lui Esteban, prietenul şi companionul meu în acest periplu mexican, şi cu siguranţă vinul va încânta simţurile doamnelor dragi din preajma acestuia, deoarece în curând va venii primăvara şi acolo. În Mexic, Mărţişorul nu se sărbătoreşte pe 1 martie, ci pe 21, când
vine cu adevărat primăvara.
Din păcate, sunt puţini oamenii care pot înţelege bucuria de a-i putea cunoaşte în persoană pe cei cu care porţi conversaţii cu anii la două sau mai multe capete al telefonului şi ale lumii, ascunşi în spatele unui monitor. În timpul şedinţelor zilnice, expresia "lost in
translation" capătă adesea cele mai complexe conotaţii, pentru că engleza vorbită este una aproximativă, adesea îmbogăţită deexplicaţii colorate, dar pe care nici unul dintre interlocutori nu se jenează să o corecteze… Aceasta este însă globalizarea, de care din ce în cei mai mulţi au început să se teamă, uitând totuşi cât de important este să poţi călători liber prin lume fără ca vreun vameş pus pe ciupeală să te
baza logistică, mai mereu la Kilometrul Zero în Drăgăşani. După care încep să cutreiere uliţele parţial asfaltate dintre vii, pozând muguri, struguri, trandafiri, vinificatori, sticle magnum şi directori de vânzări, mereu în căutarea tipicului de soi sau poate mai mult: a viţei din care va fi elaborat vinul ce va umple pivniţele pivnicerilor şi refrigeratoarele micilor oenofili. Având în gând Vila Dobruşa şi 
peisajul aproape toscan al domeniului Ştirbey, am plecat la capătul lumii purtând cu mine, împachetate cu grijă şi închise într-o cutie de lemn, două părticele din acest loc magic. Am ajuns din nou în ţara mayaşilor, la aproape un an de la isprava minunată de a organiza o degustare de vin În Mexic, cu dona Marta, don Manuel şi dona Dragaica Roja, pentru a alerga la un maraton de vizite scurte de lucru în diferite oraşe: Mexico city –
Tlaneplanta, Guadalajara, Queretaro. După o călătorie aeriană istovitoare, dar deja devenită obişnuinţă, din Timişoara peste Europa înzăpezită, Canalul Mânecii, Canada congelată, SUA şi Golful Mexic, am aaterizat în Mexico City, unde mă aştepta Francisco, şoferul companiei. Ajuns la hotel, nici nu am apucat să despachetez prea mult, pentru că aveam să plec în zorii zilei la 
Guadalajara. De această dată zborul cu avionul avea să fie o experienţă uimitoare. M-am bucurat din plin de cerul senin şi am putut admira peisajul incredibil cu Mexico City care se aşterne precum un covor de case între mai mulţi vulcani activi, pe fundul unui lac imens, acum secat de nevoia de a face cât mai încăpătoare capitala statului mexican. Aceasta, numită de localnici Districtul Federal, este un oraş în care, oficial şi 
neoficial, ar putea să încapă toată populaţia României şi încă ar mai fi loc de ceva imigranţi... După câteva minute de survol la joasă altitudine, într-un avion de 45 de locuri al companiei Aeromexic, în care fiecare pală de vânt mai puternic se simţea în urechi şi în stomac, începe să se arate, prin hubloul mic, peisajul arid din centrul Mexicului, presărat cu
multe lacuri şi conuri vulcanice acum napădite de cactuşi şi agave spre bucuria alambicurilor maeştrilor tequilieri. (Cuvântul ăsta l-am inventat, gândindu-mă la bunicul meu, un as al răchiei de prună din Valea Seacă şi al ţuicii care curgea gârlă pe gâtul argaţilor în timpul campaniilor agricole.) Lângă Guadalajara, se află Lacul Chapal, unul dintre cele mai mari lacuri din Mexic. Acesta adapă câteva milioane de suflete însetate, dar nu numai: cultura inca dezvoltase agricultura 
hidroponică, folosită intensiv pe aceste lacuri până în zilele noastre. Din păcate, Lacul Chapal, ca toate lacurile din Mexic, se reîmprospătează cu apă doar de două ori pe an, în timpul sezoanelor ploioase. În restul anului, seceta face ravagii. În Guadalajara, locul de naştere al big band-urilor mexicane, celebrii mariachi, care cântă cu pasiune despre speranţa unei iubiri veşnice, decepţia partenerului încornorat şi înecat în băutură, dar şi despre 
tristeţea despărţirii, nu am zăbovit însă prea mult. A trebuit să mă îndrept din nou către Mexico City, unde am petrecut câteva zile, plimbându-mă cu taxiul pe străzile întortocheate şi extrem de aglomerate din Tlaneplantla, una din multe localităţi înghiţite de Districtul Federal. În trafic e haos! Din asta cu greu ieşi la liman, cu toată experienţa de şofat prin Europa. Singura soluţie: Uno a Uno (unul câte unul), aceasta fiind şi singura regulă care se aplica cu 
adevărat. În Mexico City, de pe fereastra hotelui construit deasupra unui shopping mall, Negrul şi Muscatul priveau răsăritul soarelui, lumina care se revărsa peste case şi peste munţii din fundal. De data aceasta nu a mai fost timp pentru centrul vechi, cu piramide, dar m-am mulţumit cu o altă excursie în Queretaro, unde m-am reîntâlnit cu Mauricio, Luis Felipe, dar şi cu Emanuel şi Dona
Marta, gazdele perfecte de la Hotel Casa Bonita, locul unde Drăgaica Roşie a ajuns pe buzele şi pe papilele prietenilor noştri mexicani. Nici nu ştiu cum am reuşit totuşi, între două revederi, un audit tehnic şi diverse şedinţe, să pun în scenă un flashtasting cu Muscat Ottonelul, în sălbăticia peisajului semideşertic din preajma pueblito-ului San Jose Iturbide. De data aceasta, vinul de la Avincis a stat pe limba unei 
agave şi a pozat nonşalant lângă plantele ţepoase, având în fundal un peisaj aproape incredibil pentru România: munţi şi cactuşi. Apoi i l-am oferit în dar lui Esteban, prietenul şi companionul meu în acest periplu mexican, şi cu siguranţă vinul va încânta simţurile doamnelor dragi din preajma acestuia, deoarece în curând va venii primăvara şi acolo. În Mexic, Mărţişorul nu se sărbătoreşte pe 1 martie, ci pe 21, când
vine cu adevărat primăvara. Din păcate, sunt puţini oamenii care pot înţelege bucuria de a-i putea cunoaşte în persoană pe cei cu care porţi conversaţii cu anii la două sau mai multe capete al telefonului şi ale lumii, ascunşi în spatele unui monitor. În timpul şedinţelor zilnice, expresia "lost in
translation" capătă adesea cele mai complexe conotaţii, pentru că engleza vorbită este una aproximativă, adesea îmbogăţită deexplicaţii colorate, dar pe care nici unul dintre interlocutori nu se jenează să o corecteze… Aceasta este însă globalizarea, de care din ce în cei mai mulţi au început să se teamă, uitând totuşi cât de important este să poţi călători liber prin lume fără ca vreun vameş pus pe ciupeală să te
deranjeze scoţând parfumul pentru soţie, tequila reposada pentru 
prieteni şi dulciurile pentru copii din bagaj, doar pentru că poate să facă asta şi tu i-ai dat puterea să te umilească, prin indiferenţa civică! De aceea plăcerea este de partea mea de fiecare dată când pot călători în compania unui vin românesc prin deşertul mexican, închinându-l în cinstea tuturor oamenilor pentru care libertatea reprezintă bunul cel mai de preţ al vieţii."
prieteni şi dulciurile pentru copii din bagaj, doar pentru că poate să facă asta şi tu i-ai dat puterea să te umilească, prin indiferenţa civică! De aceea plăcerea este de partea mea de fiecare dată când pot călători în compania unui vin românesc prin deşertul mexican, închinându-l în cinstea tuturor oamenilor pentru care libertatea reprezintă bunul cel mai de preţ al vieţii."
Galerie foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu