Poveste cu Ai, Axi și toate bucuriile de pe urmă

Să vă povestesc totul așa cum a fost. E vorba mai întâi de un școlar și de o școlăriță din RSR care s-au cunoscut într-o tabără de copii a micului stat sovietic de pe la noi. Și cum a fost o dragoste la prima vedere, mai degrabă pentru totdeauna decât pe termen nelimitat, cei doi au tot corespondat până când au crescut suficient ca să devină soț și soție. Pe urmă au terminat câte o facultate și au învățat să construiască socialismul, ssmd-ul, fabrici și uzine, ce orașe frumoase aveam!

Partidul, care era în toate, în fiecare atom și în fiecare bolovan din Carpați, i-a repartizat într-un pitoresc oraș minier din care au reușit să evadeze grație mai multor curcani bine crescuți și bine țintiți, potrivit poftelor unui anume secretar de partid care putea să le schimbe destinul. Oricum ar fi fost, în noua urbe de reședință, Timișoara, totul era mai luminos, inclusiv rufele întinse la soare. Au primit apartament de bloc și slujbă la fabrică ori birou, civilizația era la ea acasă pe Corso și pe Surogat, chiar dacă avea miros de Tehnometal, de Spumotim, de TEBA, Guban, Electrotimiș, Solventul, Dermatina, Electromotor, ILSA și așa mai departe.

El desena și măsura șuruburi, scriind poezii în serile calde de iulie la etajul oarecare al unui bloc oarecare dintr-un cartier oarecare de la marginea Timișoarei eterne. Ea închipuia blocuri într-un birou oarecare din centrul marelui oraș cu fumuri austro-ungare, fiind totodată muza precară a poeziilor de sertar. Înlăuntrul acestei intrigi lirico-industriale a fost conceput Ai. Fiind povestitorul și totodată unchiul său, trebuie să vă spun că m-am bucurat așa de tare când s-a născut, că am dat cu capul de pragul de sus al maternității (și, poate, și al realității) și încă mai am și acum un semn al acelei bucurii natale. Era frumos, chiar foarte frumos, locuiam într-o curte comună, într-un apartament străvechi, de pe vremea lui Franz Josef, într-un fel de han atemporal transformat în orice altceva, undeva pe malul Begăi. Cu doi ani înainte de nașterea lui Ai, zis în acte Mihai, am putut să ne bucurăm cu toții, vecinii români, nemți, unguri, ucraineni, evrei, sârbi și țigani, cu ochii la tv-ul cu pureci care prindea Belgradul, când Rossi a dat golul de campion mondial. Iar în anul nașterii lui Mihai, cu nume de roman orwellian, am putut să vedem, parțial cu pureci, campionatul european cu Țopești și Lucești care puneau umărul la gloria cu crampoane a minunatului tricolor românesc.

Când Ai era mic și foarte mic, cam cât un cucuruz de la Fere, satul în care am copilărit cu toții, în blocul din Zona Soarelui era frig și cenușiu, mirosea a fabrică de detergenți și a betoane socialiste. Fericirea și-a făcut totuși cuib acolo, fiind de felul ei apolitică și infinit răbdătoare cu vremurile. Știu că Ai avea pe atunci și un bunic pe nume Moș Tramvai care îi aducea, pe lângă fructele oprite ale RSR-ului pe care le procura de la Piața de Fân și de la alimentara de vizavi, și niște jucării inedite, ascunse într-o geantă străveche făurită din pielea unui animal nepieritor. Erau mii de mici obiecte, numite condensatoare, rezistențe, sacâzuri, ciocane de lipit, telefoane de conectat direct la stâlp, fire de cositor, lămpi de tv Rubin, potențiometre, ampermetre, fire și cabluri de tot felul, plăci de ebonită, șurubelnițe, patente, clești și ciocănele, benzi izolatoare și bucăți de lucruri cu nume uitate, din materiale neștiute, cu care puteai să te joci în bucătăria austeră. Ai avea grijă să le răstoarne pe toate și să le înșire pe unde apuca; Moș Tramvai, bunicul care repara ceasurile orașului și teleșpicherele companiei de firobuze cu nume inițiatic IJTL, nu se supăra niciodată. Eu însumi mă jucam cu Ai pe covorul fermecat, plutind o vreme pe deasupra lumii timișorene, pe lângă turnurile de apă de la începutul celuilalt veac, de-a lungul culoarului murdar al Begăi, deasupra Pieței Traian cu Hermesul său ruginit, deasupra Turbinei și a Prințului Turcesc, pe lângă Catedrală și peste Iosefin, într-un vis care nu avea nici o legătură cu țesătura precară a realității. 

Pe urmă, nu știu din ce motiv, anii au început să treacă un pic mai iute. Covorul fermecat aproape că nici nu ne mai susținea greutatea în creștere, abia dacă apucam să plutim câteva ceasuri, ieșiți pe geamul imperfect al blocului, pe deasupra Fabricului și a apei în care altădată, când eram mai mic și mai copil, prindeam carași aurii cu miros de irezistibil de leșie industrială.

Pe când Mihai avea vreo șase ani s-a întâmplat o minune tristă. Gloanțele au început să șuiere pe la urechile noastre, oamenii cădeau pe străzi, caldarâmul din Piața Maria mirosea a sânge. I-am refugiat pe toți la Fere și am găsit de cuviință să schimbăm lumea, sătui de ne-libertate, de frig, de foame, de prostie. Nici nu știu cum au trecut restul anilor. Ai avea să crească, noile jucării preferate aveau ecran și tastatură și nici măcar geanta lui Moș Tramvai nu le-a mai egalat în fascinație. La școală, care purta numele unui jurnalist francez împușcat la București, a învățat limba lui Descartes iar mai apoi, la facultate, s-a apucat de actorie. Nici nu vreți să știți câte nebunii am putut să facem împreună în acei ani ziși ‘90, ziși 2000. Destul că el a crescut suficient încât să se facă inginer când avea să crească mare, inginer de calculatoare, și atunci să vedeți distracție, cât ajutor ne-a mai oferit de câte ori ne dispărea Yahoo-ul de pe ecran și Napsterul, Kazaa-ul și Audioagalaxy-ul, câte instalări și dezinstalări nu ne-a mai făcut el de câte ori crăpa Windows-ul și placa de bază și sursa tuturor acestor plăceri, ca să nu mai pomenesc de alte chestii cu nume complicate din care era compusă fericirea noastră reinventată...

Mai știu că pe urmă am crescut cu toții prea mult și prea repede. El, Ai, s-a făcut un mai mic sau mai mare manager de multinațională, călătorind peste tot, prin India și Mexic, prin China și Spania și mai ales prin Germania. Noi primeam din când în când vederi virtuale cu aripa avionului care-l ducea în Shanghai, cu ricșa indianului transpirat care-l transporta în New Delhi, cu sombrero-ul colegului mexican însărcinat cu șederea sa la Querétaro. Nu aveam nimic de obiectat, mai ales că și eu, unchiul său, și el, și toți ceilalți făceam parte simultan dintr-o organizație esoterică numită Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, care se ocupa cu descifrarea licorilor din fiecare pahar.

 

Pe urmă am constatat că începea să bată vântul schimbării, că Ai devenise tot mai singur înlăuntrul companiei și drumurilor sale, că lipsea ceva esențial în peisajul acela de nou mileniu. Și cum ajunsesem cu toții într-un impas, Ai a reușit să rescrie singur ultimul capitol al povestirii. Era aprilie și noi degustam a nu știu câta seară magică în clubul exclusivist  de pe malul Mureșului, când brusc el a apărut însoțit de o altă ființă. Se făcea că ea, însoțitoarea, era chiar jumătatea sa, ușor mai înaltă și ușor mai grațioasă, iar noi, spectatorii, desigur că nu am avut nimic împotrivă. Câteva luni mai târziu și câteva festivaluri mai târziu, ne-am trezit chiar și cu o nuntă în club. Cum să o povestesc? Să vă spun că am avut cinci-șase vedre de flori și oaspeți de la 13 ore distanță cu trenul, că Tina, prietena noastră, s-a întrecut pe sine gătind somon cu legume și piept de rață cu piure de păstârnac și dovleac și sos de fructe de pădure, că mireasa, Axi, a avut o rochie șic și cel mai frumos și discret buchet de nuntă din lume?

Poate că e mai bine să las imaginile să povestească. Să le las pe ele să conceapă încheierea poveștii. Să las obiectivul aparatului digital să transmită în direct toate emoțiile narațiunii. La urma urmei, eu decid încheierea, eu sunt Povestitorul, Unchiul cuvintelor mele și al lui Ai, dar și martorul atent al ultimilor 32 de ani din viața lui și a noastră. Și atunci, urmărind cuvintele și imaginile, poate cineva să spună că El, Creatorul realității, și că eu, creatorul poveștii de față, am fi greșit cu ceva, că nu am conceput aici ceva sincer, onest, armonios, bine țintit și cu happy end?   

                   
            
Galerie foto: Cununia lui Ai, File de album