Primul botez în clubul bunicii a fost cel al Sofiei, dragostea noastră

Să vă spun iar cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.

 

Dau iară înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola, uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu, frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri, ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.

 

Așadar eram așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate invers, nici nu mai știu -  la Cimișoara, a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său, poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai mare.

 

Dintr-odată, unii dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele, cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist, Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile. 

 

Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul ființelor umane. 

 

Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?

 

Asta am și făcut, primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase, cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.

 

Sper că ați înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?

 

Mai multe imagini