duminică, 10 martie 2019

Cum am zburat deasupra a trei capitale de dragul vinului de Cotnari


Probabil că, în lipsa autostrăzilor, cea mai bună cale de a ajunge din Arad sau Timișoara la Iași rămâne avionul. Am zburat cu escală, împreună cu Dan, străbătând și cercetând din cer trei foste capitale, de dragul vinului de Cotnari, al unor anume hrube și mai ales al unor oameni cu care am legat prietenii în anii din urmă.
Prietenii noștri Victor Deleanu și George Măluțan, cei care stăpânesc la Cotnari un „regat” viticol de peste 300 de hectare, ne-au invitat să luăm parte la o jurizare/degustare/savurare a  70 de probe de vin din recolta anului 2018. Ne-am alăturat altor participanți, vreo 40 la număr, profesioniști din lumea vinului, comercianți și bloggeri, iubitori de tot felul, majoritatea mult mai autorizați decât noi. Poate că, în felul nostru, fiecare am băut un vin de dinaintea nașterii viei. Ori poate că încă nu am făcut-o și tot căutăm prin  lume acea licoare metafizică a cărei chemare ne călătorește prin toate țările și prin toate viile… 
 
Așadar într-o vineri Timișoara – capitală eternă a Banatului și fostă, efemeră capitală a Ungariei - se îndepărta de noi exact cu viteza unui Boeing 737 în plină decolare, arătând zburătorilor un șirag de lumini, de umbre, de linii șerpuite, de furnici entropice. Până la București, ritualuri de stewardese frumoase și triste, întunericul lumii, sentimentul unei desprinderi încă nedefinitive. În Capitală, în actuala capitală ex-centrică și ușor iluzorie, umblet prin aeroportul de termopane, prost ventilat și supraîncălzit, probabil din cauza Babelor știrbe care mai bântuie prin părțile astea la început de martie. E cald și în mica aeronavă, atât de intimă, care ne duce spre Iași, o altă capitală de ieri și de azi, de provincie, de foste principate unite ori de regat care nu mai este. Așa că ne simțim ușurați atunci când pășim pe terra rece și ferma a Târgului Ieșilor, a orașului Jassy, cu aeroportul său simpatic așezat la marginea unei păduri prin care taxiurile șerpuiesc la vale și la deal, ducându-ne chiar și pe noi negreșit către centru. Nici măcar nu apucăm să tragem la hotel la ceas de seară, de unșpe seara, că George ne și invită la restaurantul Fenice Palas, prilej de revedere cu Victor Deleanu, gazdă atentă și grijulie, cu Big Radu, cu George Mitea, cu Horia Hasnaș și Cezar Ioan, cu mulți oameni de vin, cu patalama ori fără, restauratori, promotori de tot felul, wine-influencer-i pe stil românesc, somelieri ș.a.m.d.
 
E o cină la care noi, ca ultimi sosiți, suntem serviți cu toate bunătățile, cu spumante ale Casei de Vinuri Cotnari și cu Fetești Negre Vlădoianu iar ca desert, de neuitat, cu un knafe cu înghețată însoțit de Grasă de Cotnari dulce. După ce a avut grijă să fim ghiftuiți, Victor ne conduce pe jos la Hotel Traian – Otel Trojan, cum putem citi într-o ilustrată de veac XIX - și ne predă întregi și fericiți recepției. Decât că Radu Rizea, Big-ul nostru Radu, nici nu concepe să nu o luăm din loc din nou, pe bulevardul boemiei noastre, către un  club, la Cub, cu ritm și danț și suflete la fel de tinere ca ale noastre în trupuri însă mai fragede, prilej de bere și whisky pentru unii, de coniac pentru noi, grație aceluiași mare prieten generos. 
 
Mai apucăm să dormim vreo două ceasuri și se face ziuă, așa că după micul dejun pe fugă am și sărit în autocar pentru a respecta un program intens, cu începere de la 8.30. Am întârziat un picuț dar iacă, gonim prin Iași către Cotnari, vedem și gara, și centrul, și periferia, și-un Cuza de bronz pe care porumbeii nu l-au menajat deloc, și cățelul căii ferate, și lumea asta golașă - de iarnă care nu mai trece, de primăvară care nu mai vine. Cu focurile sale ținând loc de serviciu de salubritate, cu satele cufundate în tristețea unui peisaj încă neînviat, cu orășelele cu acoperișuri de tablă și cu străzi numite Naționale.  Dacă privim prin obiectivul aparatului foto, niște coșuri de gunoi ne îndeamnă să păstrăm curățenia orașului Podu Iloaiei. E veselie și bere în autocar la ceasul dimineții, apoi un pic de somn cuprinde grupul până să intrăm în combinatul Cotnari. 
 
Cafea și strângeri de mâini și sala mare de degustare, cu Bachuși și somelieri, cu gazde și cu multe pahare încă goale. La foc automat, cu o binevenită pauză de țigară ori de ședință foto cu dronă, degustăm 70 (șaptezeci) de probe din vinurile anului 2018 ale asociației producătorilor din Cotnari. Ne adăugăm și noi, neautorizații, unor oameni de vin reputați cum ar fi prof. dr. Dan Boboc, Sergiu Nedelea ori Cătălin Păduraru și notăm, după puterile noastre, fiecare Frâncușă, Fetească, Grasă ori Tămâioasă cu care organizatorii ne încearcă simțurile. Într-un final, o asociație de profesioniști va contoriza rezultatele cu ajutorul nostru, al celor care au notat și calculat punctajele pentru 70 de vinuri în opt coloane diferite. Ne gândim că totuși, în final, dincolo de felicitări și de diplomele acordate pentru campionii întâlnirii, toate aceste punctaje vor fi analizate în amănunt de producătorii implicați, ca instrument de cunoaștere și, de ce nu, ca instrument de marketing și de branding. 
În ce mă privește, cred că m-am îndrăgostit de multe dintre viitoarele vinuri ale Casei de Vinuri Cotnari (CVC) și de două dintre cele ale Cotnari SA. Poate că anul trecut s-a dovedit nedrept cu Tămâioasele în sec al CVC; în schimb, una dintre Frâncușele folosite ca bază pentru spumant (proba 7) mi s-a părut minunată, la fel ca și Feteasca Albă de la același producător, din proba 13. Tot de la CVC m-au încântat Grasa de Cotnari din proba 18 și Feteștile Negre din probele 67 și 69. Cât despre combinatul Cotnari, am notat maxim două probe de Tămâioasă vinificată în dulce, 51 și 52. Or fi, pentru mine, de nota 9 sau de 90 de puncte… Pivnicer.
 
După degustare, organizată impecabil, am avut parte de o masă copioasă, cu bunătăți gătite în stil moldovenesc, încheiată cu un desert de top: plăcinte poale-n brâu. Acesta, desertul, a fost atât de bun, că unii au renunțat la călătoriile prin cele trei crame ale grupului Cotnari. Nu și noi, căci Dan nu le mai văzuse, iar mie mi se făcuse dor de scoborât prin hrubele de la Vlădoianu și Cotnari. Crama Vlădoianu (300.000 de litri capacitate de stocare), cea mai mică, s-a transformat radical în ultimii ani, strălucește de tehnologie, de cisterne de inox, iar pivnița a fost salubrizată și umplută cu baricuri în care se elaborează Fetești Negre de top purtând numele unui castel și al unui viceguvernator de altădată al BNR: Vlădoianu. Ochiul unei drone ne-a urmărit tot timpul în această aventură, am pozat viile și oamenii în contralumină și pe Big Radu în poarta hrubei, în chip de zeitate de bronz lucind în soarele cu dinți al acestui început de martie. 
 
Crama Axinte (4,6 milioane litri) reprezintă tot o investiție impresionată, de multe milioane de euro, și ne întâmpină cu o pădure de cisterne de inox prin care bâzăie ca o viespe drona fotografului de serviciu. Ne oglindim în ferestrele laboratorului aproape terminat și admirăm sala de degustare-turn. Apoi George Măluțan împarte pahare, explică ce se întâmplă aici și are grijă să degorjeze pentru noi o sticlă cu ceea ce va fi un extraodinar spumant marca CVC. Și cum două crame nu au fost de ajuns, la urmă, pe-nserate, ne-am întors la Cotnari SA pentru o vizită în hrubele și vinoteca situate pe două niveluri subterane. Nu înainte de a trece prin curtea plină de aceleași șiruri de tancuri din inox, de pompe și boxpaleți cu milioane de sticle așteptând îmbutelierea. Hrubele sunt la locul lor, vinoteca la fel, cu sutele de mii de butelii, cu aromele a peste șaizeci de ani de recolte, cu butoiul pe care scrie IAS Cotnari. La mulți ani 1989, cu poarta de lemn care are reprezentate muncile viei și vinului. În amintirea senzorială ne persistă gustul de Frâncușă tânără, servită dintr-un tanc enorm, probabil preferata oenologului.
 
Numai că ziua nu se încheie nici aici și nici acum, ci abia începe. În Iași, la Select, un alt restaurant de top, ne așteaptă o cină pantagruelică și vin în cupe fără fund. Ne-am bucurat, la o masă rotundă, de compania lui Big Radu, a lui George Mitea și a Alinei Iancu, a lui Horia Hasnaș și a Silviei Palașcă. Cum-necum, pornind de la fapte reale și vorbe ireale care ne înconjoară în chip inevitabil, Radu și George s-au lansat într-o susținută campanie de combatere a uneia dintre cele mai necruțătoare maladii românești, dacopatia. Răspândirea acestei boli poate fi evitată cu ajutorul râsului, al cărui daimon prietenii noștri l-au invocat cu succes. O fi fost de vină masa circulară ori anturajul satiric, nu știu, dar nu am mai râs cu atâta poftă de ani de zile. Câteva ore mai târziu, am coborât din nou la Cub, și Radu a avut grijă să ne cinstească din nou cu o băutură tare, ca și cum zilele și nopțile acestei călătorii ieșene chiar nu ar mai avea sfârșit.
 
Și totuși, s-a făcut duminică și toți prietenii au plecat către casele și țările lor. Cu Dan mă dau prin Târgul Ieșilor, de la Hotel Trojan, pe Corso cum ar veni, pe lângă Catedrala Mitropolitană și Biserica Sfinții Trei Ierarhi, pe lângă Casa Cărții și chipul trist, de marmură, al lui Gheorghe Asachi din fața școlii omonime. La sfârșit de rond, pe caii Yildau și Dries, doi ecveștri polițiști locali tocmai traversau bulivarul pe o trecere de pietoni în dreptul Palatului Culturii. Din alt unghi, Victor Ponta rânjea tâmp trecătorilor în căutarea unei semnături electorale. Are aer de capitală orașul acesta bine croit de la începuturi și până acum. Un Ștefan de piatră din fața marelui Palat zdrobește înspăimântător orice invazie străină, noi ne întoarcem însă la Fenice Palas pentru un knafe cu înghețată, în fumul aromat al narghilelelor. Palas Mall e plin de oameni, bulevardele sunt ocupate de trecători, soarele strălucește în punctul cel mai înalt al Palatului Culturii, modernul oraș în oraș construit în apropierea acestuia mustește de viață, de ritm, de modernitate. Spre seară, taxiul ne conduce prin pădure către micul aeroport al unui mare oraș. Splendoarea geometriei urbane ni se arată prin geamul murdar al avionului și piere, ca un șirag de diamante, în noaptea acestui zbor de întoarcere. Îi lăsăm acolo pe prietenii ce au fost de atâtea ori la noi, în vest, și care s-au dovedit acum cele mai bune gazde. Îi lăsăm în capitala lor, care pentru noi, ungurenii, este de acum un alt acasă.  
 

Un comentariu: