miercuri, 4 martie 2020

Prin Iași și prin Cotnari, deasupra și dedesubt, în căutarea superlativului pierdut

Călătorul cu ochii larg deschiși poate observa că, pentru ieșeni, trei sunt steagurile care contează: cel al României, cel al Uniunii Europene și steagul Cotnari. În ultima noastră aventură oenologică, petrecută în capitala Moldovei și la poalele Dealului Cătălina, ne-am reîndrăgostit de Iași și de cea mai mare podgorie din zonă. Și ne-a fost la fel de greu să alegem cel mai bun vin din pahare pe cât ne-a fost de greu să desemnăm cel mai frumos oraș din țară. 
 
O invitație pe care e imposibil s-o refuzi e aceea de a vizita Iașiul și Cotnariul. Mai ales dacă vine de la prieteni buni cum sunt Victor Deleanu și George Măluțan, cu care mult ne-am dedat la degustări, prin dormitorul bunicii, pe la festivaluri, prin crame. Dacă invitația presupune și o jurizare de vinuri, în compania profesioniștilor, a dascălilor de vie și vin, a somelierilor, a comercianților, a jurnaliștilor, la cel mai mare combinat vitivinicol din Moldova, chemarea e cu atât mai irezistibilă. Programul concursului, care presupunea desemnarea Campionului Podgoriei Cotnari, cuprindea activități în seara zilei de vineri, 28 februarie, și pe parcursul întregii zile de sâmbătă, 29 februarie, dar cum cursă aeriană directă dus-întors Timișoara-Iași găsim doar joi-duminică, am zis să profităm de ocazie și să plecăm cu o zi mai repede pentru a vizita/degusta/savura Iașiul.
 
Distanța Arad-Iași, cu toată tevatura de călătorire și îmbarcare de la aeroportul timișorean, o parcurgem pe șosea și prin aer în patru ore și un pic. În lipsa autostrăzilor, e cea mai bună variantă de voiaj spre capitala lui Ștefan cel Mare. Și Sfânt. A fost un zbor cu doamnă pilot, printr-o Românie mohorâtă, cufundată în nori și în tristeți de sfârșit de februarie. Plecați din primăvara bănățeană, am aterizat la Iași în răpăitul unei lapovițe rebele, la un grad Celsius. Cu taximetriștii ieșeni e o plăcere să conversezi, de la ei afli tot-tot-tot despre grijile și bucuriile marelui oraș din est. Din taxi am aterizat chiar în centru, la doi pași de Palas Mall și de Palatul Culturii, cazându-ne la Hotel Ramada. Toate serviciile sunt de nota zece aici iar micul restaurant de la parter poate fi recomandat cu entuziasm oricărui călător gurmand, pretențios. Spre seară, am admirat imensul mall de lângă noi, un adevărat Palat al Cumpărăturii, și am săvârșit la lumina reflectoarelor o ședință foto cu Palatul Culturii și cu noile clădiri din jurul său. În plus, am colindat și bulevardul cu nume de mare voievod care se întinde până la Hotel Traian, locul unde am stat cu prilejul jurizării de anul trecut, imortalizând lăcașul Trei Ierarhi, Ansamblul Mitropolitan, Casa Cărții ș.a.
 
A doua zi, vineri, o începem cu altă vizită în mall, cu o cafea excelentă la barul Ramada și cu o plimbare printre exponatele din fața Palatului Culturii, în jurul cărora roiesc jandarmi și jandarmerițe. E Ziua Protecției Civile, poți vedea și te poți poza în vehicule amfibii, găsești dube de alungat coronavirusul și radiațiile, căști găurite din al doilea război mondial, grenade, vechi proiectile de mortieră și cutii ruginite cu benzi de mitralieră, baionete, obuze, unelte reale ale morții, pe lângă care trec tătici ingenui cu cărucioare în care scâncesc prunci supărați. Palatul Culturii se oglindește într-o baltă de ploaie, un copil zice din fluier pentru câțiva bănuți, în curtea lăcașului Trei Ierarhi o pisică păzește bustul lui Eminescu, deasupra unor imense clopote și a unei enorme peceți de piatră, un ciuf te privește straniu prin ochiul cu zoom al aparatului foto. O fi aceasta cea mai frumoasă biserică din țară, cu dantelăria sa de piatră, cu „arabescurile” măiestrite de la care nu-ți poți lua ochii. În fața Galeriei Art Georgies, mozaicurile au coborât de pe arcadele bisericești învelind la fel de măiastru două broscuțe VW care atrag trecătorii. 
 
Și dacă pentru ieșeni cele trei steaguri care contează, enumerate în debutul articolului, sunt îngrijite cu pedanță de cei vrednici, e lucru evident că pentru PSD Iași steagul care contează cel mai puțin este cel al UE. Că nu degeaba flutură ferfenițit, acoperind în răstimpuri trandafirii spălați cu detergent ai partidului, pe o clădire la fel de neîngrijită, de pe care cad tencuieli peste capetele nefericiților alegători. 
La Cârciuma Veche, sub porumbeii autentici șed corbi de metal și e bine de știut că taxa la WC e de cinci lei, dacă te încumeți cumva să intri fără a fi client. 
O tanti mângâie pisici întâmplătoare, Dan e atent la vinul fiert și la sfințișori, pătrundem în Ansamblul Mitropolitan, deasupra intrării Sfântul Gheorghe ucide un balaur, iar în lateral, găsim doi men at work săpând o groapă.


 
Mulți porumbei și mulți trecători și dimensiuni de fostă capitală, o îngrijire deosebită a tuturor monumentelor, un bun patriotism local dovedit. Chiar dacă un graffiti insidios ne aduce cu picioarele pe pământ, avertizând nostalgic: „Capitalismul ne ucide”.  Un cub publicitar promovează spectacolele Operei ieșene, noi știm însă că underground-ul de aici e la fel de atractiv. Mai încolo, hulubii au supraviețuit deasupra agențiilor teatrale și bancare, dovedind că nu-i chiar așa de negru dracul capitalist. Multe librării, destui cititori în orașul ăsta care a clădit un palat al culturii și o casă a cărții. Și iaca, am ajuns la Toujours, întâmpinați de un cățel și de umbra sa, gata pentru o experiență gourmet, dar și pentru excelenta bere artizanală Capra noastră, produs autohton pe care îl recomandăm și altor degustători de vin aflați în vacanță prin părțile ieșene.
 
După atâta hedonism, urma să ne întâlnim seara cu gazdele noastre la restaurantul Fenice Palas, pentru o gură de vin, pentru bunătăți știute și pentru un desert inegalabil pe la noi: knafe cu înghețată. Ne revedem cu Victor și George, amfitrioni atenți, și regăsim aici mare parte din elita vinului: Cătălin Păduraru, Sergiu Nedelea, Cezar Ioan, Horia Hasnaș, Big Radu, George Mitea. În plus facem cunoștință cu umoristul Cristian Grețcu (deja amic de-al lui Dan, de la inaugurarea proiectului Valahorum) și cu Tiberiu Onuțu, altminteri companion virtual, cu care începem o polemică despre originea/proveniența unor soiuri mai mult sau mai puțin românești/valahe/moldovenești/dacice. Mă pune dracul să plec apoi, pe la miezul nopții, cu Dan către Cub, unde în Underground ne așteaptă Zeul Bachus Big Radu cu niște distilate străvechi. Muzică excelentă, o energie vitală aparte, ritmuri care îți agită sângele și spiritul, atmosferă studențească din capitalismul și globalismul prezentului, îmi place! Decât că totul se termină pe la patru dimineața și cinci ore mai târziu sărim în autocar pentru jurizarea a 80 de mostre de vin și vizitarea a trei crame la Cotnari. 
 
Și asta, plecarea, chiar se întâmplă la timp, avem de parcurs un drum destul de lung și hurducăit, printr-un Iași care se prelungește pe zeci de kilometri, cu reprezentanțe auto și supermarket-uri și făbricuțe, prin Podu Iloaiei și Târgu Frumos, printre dealuri molcome, presărate cu așezări și biserici și turme de oi, cu multe livezi și puține benzinării. Reperele pentru mine, de-acum bine știute, că doar fusesem în 2013 cu Cătălin pe Cătălina iar în 2019 zburasem deasupra a trei capitale de dragul vinului de Cotnari, sunt colina cu biserică și stație meteo unde se află château-ul Cotnari și, mai la stânga lui, Dealul Cătălina, cel mai înalt reper din zonă. Toate ni se arată în depărtare prin geamul autocarului care urmează meandrele șoselei, undeva în spatele viilor nesfârșite. Când ajungem în sfârșit la combinatul Cotnari, știm că am nimerit bine grație pădurii de cisterne de inox și a fațadei inconfundabile, cu aerul său industrial. Gazdele ne duc în sala cea mare, pe lângă tabloul cu Ștefan cel Mare, pe scările pe care se urcă ușor la venire și se coboară greu la plecare. 
 
O imensă masă ovală, gata să primească peste patruzeci de participanți, are totul pregătit: numele degustătorului, fișele de degustare, pahare și frapiere, apă, bucățele de pâine și brânzeturi. Am încercat mai întâi mostrele din 2019 de la câteva crame mai mici: Vărzaru, Minciună, Carja, trecând apoi la vinurile noi, probe de tanc sau îmbuteliate, ale Cotnari SA și ale Casei de Vinuri Cotnari. Cu ajutorul mai multor somelieri, Frâncușe, Fetești Albe, Fetești Regale, Grase de Cotnari, Busuioace de Bohotin, Tămâioase Românești, Fetești Negre, unele liniștite, altele neliniștite, unele seci sau demiseci, altele dulci ori demidulci, s-au perindat în pahar într-un ritm care pentru mine, boemul ultimelor zile, s-a dovedit infernal. 
 
În ciuda numărului mare de jurați, totul a fost interactiv, grație unor moderatori precum profesorul Dan Boboc, președintele ADAR, și  Cătălin Păduraru, președinte Vinarium – IWCB. În chip subiectiv, am apreciat anul 2019 în Podgoria Cotnari ca fiind mai puțin generos cu via și vinul decât cel anterior, nota mea maximă obținând-o  una dintre noile Fetești Albe ale CV Cotnari. După contorizarea notelor, marile medalii de aur ale concursului Campionul Podgoriei Cotnari, ediția a opta, au fost obținute de două vinuri: o Tămâioasă în sec a Casei de Vinuri Cotnari și o Grasă în demisec de la Cotnari SA. După jurizare a urmat o masă de după-amiază și vizitarea celor trei crame ale grupului: Cotnari, Vlădoianu și Axinte.  
 
Dacă în hrubele combinatului nu am mai reușit să cobor de această dată, am putut constata în schimb că la Crama Vlădoianu mai toate sunt finalizate, cu excepția castelului, încă aflat în stare de conservare. Aici am făcut cunoștință deopotrivă cu noile instalații ale cramei gravitaționale, cu hruba ei și cu cățeaua Tașa (sau Tascha), cerberul înlănțuit. Și dintre toate experiențele tehnice și informative la care ne-a supus George Măluțan, cea mai incitantă a fost ridicarea unui capac din pardoseala cramei, prin care puteam admira baricurile pivniței în toată splendoarea lor inițiatică. Și la Crama Axinte, care aparținuse cândva societății Vinia Iași, acum refăcută cu totul, lucrările au ajuns la stadiul de finisaj, de mici retușuri, aceasta fiind complet funcțională. După întregul maraton al zilei, ne-am refugiat în autocar în compania plăcută a lui Cristi Grețcu și a unei Frâncușe bine elaborate, care a stârnit multe amintiri cu Vacanța Mare, cu Radio Vacanța, cu Divertis și Biju, cu sosia-sosiei, Ion Iliescu. În Iași, de oboseală, am sărit peste cina oferită la restaurantul Veranda de gazdele noastre și ne-am cufundat într-un somn profund, fără de vise. 
 
La o țigară pe terasa hotelului, doamna mea Adina, ardeleancă autentică, rezumă experiența ieșeană. E foarte frumos, un oraș aerisit, cu artere largi, cu trafic încă nesufocat, cu dimensiuni de capitală, cu restaurante de top, cu mall splendid, cu biserici unice. Totuși, mă simt în străinătate din pricina accentului și a ritmului atât de domol, atât de specific moldovenilor. Sunt multe teatre, librării, lăcașuri de cult și cultură, însă puține animale de companie. O contrazic, cel puțin în privința străinătății: deși mi-s bănățean, vorbitor al unui dialect pe cale de dispariție, profund diferit de cel regăsit aici (iată două variante ale aceleiași fraze, rostite în grai moldovean și în cel bănățean – O chicat o perjă pi gaura podului ș-o mânjit prostirea/ O cădzut o prună pră butoara podului ș-o imat poneava – care „traduse” în limba română ar suna așa: A căzut o prună pe gaura podului și-a murdărit cearșaful), eu la Iași mă simt foarte acasă. O fi din pricina prietenilor, a rudelor ori a vinului, nici nu mai știu.
 
Un scurt sondaj printre participanții la concursul de vinuri a desemnat ba Clujul, ba Iașiul, ba Oradea, ba Bucureștiul drept cele mai frumoase orașe din România. Eu zic că de fiecare dată când le vizitezi, e ca și cum ai deschide un vin special, bine învechit în pivniță, care se dovedește cel mai bun de până atunci și căruia în curând altul îi va lua locul. De aceea, pentru mine, ultimul superlativ s-a numit Iași, a fost aidoma unui vin măreț purtând pe etichetă numele unei prestigioase case vinuri: Cotnari. În avion, cu ochiul fotografic al telefonului, am cuprins orașul în toată splendoarea sa, privind cum se îndepărtează de mine palatele și bisericile, bulevardele și hotelurile, toate amintirile afective ale unui weekend special. La întoarcere îmi închipui că am admirat și fotografiat Carpații Orientali, un colț de Apuseni și contururile albe ale Meridionalilor. Și intersecția giratorie de la Remetea Mare prin care aveam să alunec peste puțin timp cu Yaris-ul meu către Arad și către acasă, pentru a consola un teckel sârmos cu nume de vin și pentru a pune pe hârtia virtuală aceste cuvinte ca niște bătăi de aripi ale unui porumbel voiajor.
 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu