Napoli și Pompei, o pizza fierbinte și una veche de 2.000 de ani... (6)

 

CAPITOLUL ȘASE, în care gonim în Frecciarossa cu 300 km/h către Napoli și în care ne zgâlțâim în Circumvesuviana cu 30 km/h spre Pompei, pentru un spectacol în Teatro Grande și un sărut în Casa degli Amanti

Traseu: Via Flaminia – Gara Termini – Frecciarossa - Napoli – Circumvesuviana - Pompei - Via dell’Abbondanza – Termele Stabiane – Teatro Piccolo – Teatro Grande – Casa degli Amanti – Casa lui Menandru – Casa dell’Efebo - Casina dell’Aquila – Napoli - Statuia lui Garibaldi

Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; pannini și apă minerală cumpărate din Gara Termini, servite în Quadriportico dei Teatri din Pompei; o bere și o cafea la Chalet Donna Lucia, de la poalele colinei cu colosul Dedal; pizza și vinul casei la Ristorante Attanasio, de lângă Gara Napoli Centrale; în camera de hotel, un Chianti Classico biologic Casale dello Sparviero, de la Manu

25 aprilie 2023. Când am plecat, aproape cu noaptea-n cap, din camera noastră de hotel roman, nu știam că fraza anterioară, din titlu, avea să fie cumva rezumatul zilei. Și aveam să aflăm asta abia peste vreo două luni, citind despre o senzațională descoperire făcută la Pompei.

 Așadar în a șasea zi a șederii noastre la Roma luăm repede micul dejun pe la ora 7 și apoi fuga-fuguța la metrou, cu rucsacul în spate, să prindem Frecciarossa. Coborâm la a patra stație, Termini, și apoi găsim peronul 7, privind cu emoție la trenul de mare viteză care ne așteaptă și pe noi, alături de mulțimea călătorilor grăbiți. Urcăm și ne ocupăm locurile, totul e elegant în acest vagon, scaunele, spațiile pentru bagaje, „nașa” cochetă care poartă mască. Aduce mai mult cu un avion Freccia asta, primim gratuit câte ceva de băut, câte ceva de ronțăit. Și ochii nu se pot desprinde de pe ecranul cu informații: circulăm cu 295 km/h! Pentru mine e cea mai mare viteză atinsă cu un vehicul terestru, Săgeata italiană ne duce de la Roma la Napoli, 240 de kilometri, într-o oră și un pic. Trece prea repede călătoria asta selectă, nici nu apuc să admir peisajul cu pini și chiparoși, cerul ușor înnourat al Italiei. 

  Napoli ne întâmpină cu gara sa splendidă și iute-iute luăm bilete la trenul Circumvesuviana, care străbate tot țărmul Golfului Napoli, trecând pe lângă Vezuviu, prin Ercolano și Pompei, până la Sorrento. Nu știm ce să credem, costă infim biletul, iar vânzătorul ne spune să coborâm repede la terminalul subteran Napoli Garibaldi. Aici ne întâmpină surpriza nu tocmai plăcută de a ne sui într-un tren ca vai ș-amar, care aduce mai degrabă cu motorul de pe ruta Gătaia - Jamu Mare cu care mult m-am preumblat și hurducăit în copilăria comunistă. Vagoanele sunt ticsite de lume, de navetiști și turiști, totul e dezolant în interiorul lor. Ai senzația că te-ai întors în timp, în anii ’50, într-o sărăcie surprinsă de filmele marilor regizori italieni. Totul e murdar în jur, geamurile, scaunele, barele de care ești totuși nevoit să te agăți, căci trenul se zgâlțâie ca o triremă surprinsă de furtună. Nu e dracul chiar așa de negru însă, aproape că poți zooma Vezuviul intrat în nori și, la un moment dat, pe partea cealaltă a compartimentului, până și frânturi din mare. Și-apoi, dincolo de balcoanele pline cu rufe la soare, dincolo de clădirile ponosite, nu-i așa că e minunat cântecul solistului ambulant, înveselind muzica roților de tren cu câte o tarantella napoletană? Și nu sunt minunate steagurile alb-azure și emblemele bleu ale clubului din Napoli, care încearcă să înfrumusețeze blocurile cenușii apelând la culoarea cerului?

 Mai legănați, mai zgâlțâiți, și totuși visători, ajungem, în prima zi a celui de-al 31-lea an al căsniciei noastre, în Gara Pompei Scavi. O emoție aparte îl cuprinde pe vizitatorul care vine întâia oară aici, în acest atât de bine conservat oraș roman. Pe de o parte sunt ruinele măreției urbane, pe de altă parte, îl poți zări pe marele ucigaș, Vezuviul, singurul vulcan activ de pe continent. Fondat de greci în urmă cu peste 2.600 de ani, orașul Pompei devenise în veacul I î.Hr. stațiunea de lux a celor mai bogați locuitori ai Romei. S-a întâmplat după o revoltă și după ce consulul Sula a transformat Pompei într-o colonie a Romei. Un cutremur care a avut loc în anul 63 d. Hr. a afectat grav orașul, care număra pe atunci cca 20.000 suflete. În 24 august 79 d.Hr., erupția vulcanului a ucis mii de locuitori ai Pompeiului, acoperind orașul cu tuf și cenușă. Ultima erupție a Vezuviului s-a produs în urmă cu aproape 80 de ani, în 1944. Și acesta nu este probabil cel mai liniștitor gând cu care să urci pe vulcan la 1.281 de metri ori să hoinărești pe străzile din Pompei. 

 

Noi o facem totuși, alungând amintirile milenare. E cald și astăzi și-i mare înghesuială la intrare: am nimerit chiar de Ziua Eliberării, sărbătoare națională, când italienii aniversează sfârșitul ocupației naziste și al regimului fascist.

 

Cătinel-cătinel, cu o hartă cam complicată în mâini, o luăm către Porta Marina, intrarea principală. Facem acum și o călătorie în timp și fiecare pas înseamnă poate un an, poate un deceniu, poate un secol. Pavajul e impresionant: mii, zeci de mii, sute de mii de dale de piatră duc, prin intrarea arcuită, către ruinele dezgropate de arheologi. Dalele sunt uriașe, e un efort alpinistic să colinzi pe străzile din Pompei. Un colos modern de bronz, statuia lui Dedal donată de sculptorul polonez Igor Mitoraj, a devenit noul simbol vizibil al străvechiului Pompei. Suntem pe Via Marina și ajungem la Forul orașului, acolo unde, printre coloanele milenare, se întrezărește un centaur impresionant, tot o statuie a sculptorului polonez. Din For începe apoi, în continuarea Viei Marina, strada principală a orașului, Via dell’Abbondanza, care duce la Amfiteatru. Multe dintre edificiile majore sunt închise, la altele, cum ar fi Termele Stabiane, se stă la o coadă nesfârșită. Renunțăm să le vizităm și o luăm la pas pe Strada Abundenței. E aproape imposibil să cuprinzi totul într-o singură zi, sunt mii de turiști în oraș la această oră, zeci de grupuri cu ghizi care vorbesc în toate limbile pământului, aglomerând sau blocând punctele de interes. 

Mă dedau la sute/mii de fotografii, colindând străzile, căutând unghiuri potrivite, detalii, raze pe ziduri străvechi, porumbei, inscripții, amfore... Aici totul e de piatră, toate casele sunt de piatră, adică nemuritoare. Numai oamenii au pierit, într-o singură zi, condamnați la eternitatea frescelor, coloanelor, inscripțiilor, statuilor și zidirilor de orice fel. Nu e ungher cu piatră și verdeață în care să nu zărești câte un voiajor, câte o turistă în contemplare, în fotografiere, în adorație. 

Am simțit pentru o clipă, dar nu atât de acut ca la Troia, în urmă cu 29 de ani, că vântul îmi vorbește, că briza poartă șoaptele celor care au trăit și au fost fericiți aici, în acest mormânt urban pe care îl admiră toți călătorii pământului. Că aerul poartă încărcătura emoțiilor, patimilor, suferințelor și fiorurilor trecutului, că-ți trebuie un alt simț pentru a percepe sufletul ființei urbane care a fost Pompei. Mi-ar fi plăcut să fiu doar cu Adina aici, nu pot să descifrez acest sentiment ocult, e prea multă hărmălaie în jur, așa că pășesc din dală în dală și fotografiez obsesiv doar ceea ce se vede.

Și se văd multe: capiteluri care șed pe tuf, pe un tuf din care au răsărit ierburi și flori; porumbei imemoriali care se uită amuzați la toată această forfotă, păsări care au supraviețuit cutremurelor, erupțiilor și mai ales oamenilor; trepte care par că urcă spre cer și care duc totuși spre aceeași panoramă cu ucigașul vulcanic învăluit în nori; amfore, cuptoare și fântâni lipsite de ingredientele sacre ale vieții: vinul, pâinea și apa; cățeii călătorilor osteniți care șed pe pietrele unui uriaș teatru pe scena căruia nu se joacă astăzi decât această reprezentație turistică; fragmente de zid prăbușite, cu tot cu oțelul susținător; macarale italiene, care romane reconstituite și multe amfore care se sprijină de ziduri. 

Am ajuns, osteniți, la Teatro Piccolo, în prezent închis, și la Teatro Grande, prilej de panoramare și de scurtă odihnă pe treptele edificiului. Un puști sare din treaptă în treaptă, căutându-și părinții, e zumzet de multe limbi aici, ghizii își fac treaba, doamnele în vârstă dau din evantai, noi rugăm un adolescent să ne facă o poză în doi, ca la Troia, pentru bună comparație. 

După o ședință foto cu Teatro Piccolo, săvârșită printre gratii, pe sub arce, cât mai wide, ajungem în Quadriportico dei Teatri, unde, obosiți și înfometați, găsim un locșor al nostru în care să ședem, să devorăm un pannini cumpărat într-o gară oarecare și să savurăm o apă minerală ieftină, la adăpostul unor ziduri din care cresc floricele și urzici. Intimitatea nu durează decât un minut, brusc apar turiști care își fac selfie și care, poate, ne imortalizează și pe noi ca pe niște elemente de dioramă... Ironia este că ne aflăm într-o zonă de agrement destinată spectatorilor antici ai celor două teatre, transformată cândva în școală de gladiatori. 

 

Așa că părăsim discret încăperea și iar pornim pe străzile de piatră ale orașului. Norii se adună deasupra noastră, ajungem la Casa degli Amanti, închisă azi, loc bun totuși de selfie după 30 de ani de căsnicie... Deschisă e însă Casa lui Menandru, una dintre cele mai mari din Pompei, botezată nu după ultimul său proprietar, Quintus Poppaeus, rudă cu soția lui Nero, Poppaea, ci după o frescă a poetului grec Menandru. Aici lumina mi-a oferit unele dintre cele mai bune fotografii ale zilei, poate că nu scenele din războiul troian au fost cel mai bine surprinse, ci coloanele peristilului, grădina interioară și doamna cu cățel în brațe, care au adus o nouă viață, o nouă bucurie în această locuință antică de patrician. 

Nu așa de mare, și totuși de un seducător rafinament este Casa dell’Efebo, una dintre cele mai emoționante mărturii despre trecutul prezent, despre antichitatea tangibilă. Îmi dau seama că acest sit, acest edificiu, a devenit unul din preferatele mele, din toate călătoriile trecute și viitoare. Poartă acest nume din pricina unei statui de bronz descoperite aici, reprezentând un tânăr, un efeb, care se află în prezent la Muzeul Arheologic Național din Napoli. Statuia era folosită ca suport pentru iluminatul sălii în care aveau loc banchetele, triclinium. 

Casa are trei intrări, reprezentând probabil cumulul a trei proprietăți diferite. O mică grădină aflată la intrarea principală îți dezvăluie apoi o bucătărie minusculă. Încăperile sunt împodobite cu fresce încă vii, transmițând emoția unei arte milenare. Păuni și șerpi, sfincși și cupidoni, porumbei și bufnițe, genii și pești, flautiști și ghirlande, păsări exotice de pe alte continente. Toate sunt păstrate în culori vizibile, toate sunt tangibile, de parcă stăpânii casei și-au luat o vacanță de câteva mii de ani, permițând străinilor să le admire creația. Arată ca o locuință de colecționari rafinați această vilă, nu te mai saturi să-i privești, precum un călător în timp, splendoarea domestică. Splendidă în prospețimea ei este și fresca lui Marte și Venus, bine expusă și admirată de toți prea mulții trecători.

 

Am simțit că trăim aici o epifanie, că atingem un sublim, că participăm  la o întâlnire dintre zei și oameni. Și, paradoxal, că a venit cumva timpul să părăsim locul, dacă i-am găsit în final fântâna spirituală. Am mai pășit totuși în câte o vilă sau am fotografiat prin gratiile de rigoare, dacă situl era închis. Și-am mai surprins copii sărind pe pietre, umbrele deschise, grupuri plouate, Vezuviul mohorât. În plus, alungați de o ploaie nu chiar așa de urâtă precum se arăta, am urcat la Casina dell’Aquila, prilej să admirăm arborii exotici, panorama orașului antic și planul cetății. Bineînțeles că aici totul era închis, restaurantul, inclusiv toaleta, semn că Italia își ia atât de în serios sărbătorile naționale, încât nici nu-i mai pasă de nevoile turiștilor. Aveam să constatăm asta și la Roma în Gara Termini, unde, câteva ore mai târziu, de aceeași sărbătoare națională, toate toaletele publice erau închise. 

În fine, e timpul să pornim către casă, obosiți de umblet și de splendoare. Părăsim situl pe Via Stabiana, prin Porta di Stabia, deși nu am văzut nici măcar un sfert din întreg, din ce ne-am fi dorit. Dar nu-i nici un bai, trebuie să ne întoarcem din cauza acestor scăpări, căci Pompei nu e de înțeles într-o zi, o săptămână sau o lună. Unora, chiar specialiști fiind, nu le-a ajuns nici măcar o viață, și-atunci nouă, admiratori pasageri, oare cât timp ne-ar lua?

Pornim spre gară, pe Vialle delle Ginestre, pe aleea străjuită de pini, cu ochii la colosul lui Mitoraj. Avem timp de o bere ori de ceva dulce în zona comercială de la poalele colinei cu Dedal. Și de cumpărături prețioase, de suveniruri pompeiene. Gara e un pic mai încolo și, ajunși la coadă la bilete, e timp pentru o altă ședință foto. Șeful de gară, probabil asemenea tuturor angajaților, este în mod deloc întâmplător fan al clubului de fotbal din Napoli, așa că îmi permite să imortalizez decorul. Și ce văd acolo, ce imagini adulate mai abitir decât cele căutate de turiști la Pompei? De exemplu, postere și colaje cu Marek Per Sempre, cu Marek Forza 115 (îmi scapă sensul), cu Tifoso D.O.C Forza Ragazzi, cu Ottavi di finale Napoli versus Chelsea 2012, cu Diego Armando Mertens, cu Napoli Sei Grande, dar și un crucifix alături de decupaje din ziare cu Diego Armando Maradona și cu mulți alții.

Gara se arată haioasă și prin stilul retro, e ușor jerpelită și emană farmecul unei îndelungate folosiri în favoarea tuturor, a localnicilor și a turiștilor. Ba are și trecere subterană către liniile care duc către Napoli și Sorrento, capete de linie ale unei inconfundabile curse feroviare numite Circumvesuviana.

Ce aglomerație demnă de biletul de 2,6 euro! Stăm în picioare până la Napoli, facem 45 de minute de-a lungul a 25 de kilometri, parcă oprim în toate stațiile posibile, nici nu ne mai cântă vreun menestrel. În sfârșit poposim în gara de jos de la Napoli, Garibaldi, și e după-amiază și avem la dispoziție câteva ore până la urcarea în trenul de Roma, așa că e timpul pentru plimbare și pentru pizza!

 Contactul nostru cu Napoli, care de dimineață a numărat doar câteva minute, devine în sfârșit interesant. Gara se arată superbă, freamătul - de nedescris, dar parcă totuși ceva nu e în regulă. Ne dăm seama de asta când dăm să traversăm strada. O dată, că mașinile nu respectă deloc culoarea semaforului, totul e la mica înțelegere. Apoi, observăm un flux de pietoni atât de mare trecând pe roșu, gesticulând către șoferii care claxonează înnebuniți, încât ne întrebăm dacă nu cumva noi nu distingem bine culorile, dacă nu am devenit între timp daltoniști. Ne cuprinde un sentiment de insecuritate, care se accentuează pe măsură ce înaintăm pe bulevardul care duce ori pleacă de la gară, în căutarea unui restaurant potrivit. Localurile se înșiră unul după altul, ai de unde alege. Mulțime de terase, de chelneri gălăgioși, potop de napoletani plimbăreți pe acest Corso, ieșiți cu nevasta, cu amanta, cu amantul, cu oricine, la promenadă de Ziua Eliberării. La urma-urmei, e zi liberă, de ce n-ar profita de ea?

Și pentru noi e liberă ziua, așa că profităm din plin, alegând un restaurant, Attanasio, și o pizza autentică, din patria ei. Și dacă tot am găsit un ristorante tipico napoletano, nu ne dezamăgește nimic, poate doar vinul casei, care nu seamănă nici pe departe cu ce găseam la Roma. În schimb, bruschetele sunt fantastice, înecate în ulei de măsline de cea mai bună calitate, accentuând toate aromele specifice fiecărui ingredient: roșiile sunt mai gustoase, busuiocul - un superlativ, pâinea excelează. 

Și vine și o pizza imensă, umflată la margine, aducând cu o o farfurie zburătoare care se pregătește de explozie. Ce arome, ce savoare, minunat! În timp ce savurăm pizza, ochiul observă tot ce se petrece în jur. Iar în jur pare că se găsește o piață ambulantă, unde zeci de africani vând tot soiul de mărfuri, mai ales haine expuse pe niște cearșafuri imense. Chelnerii noștri discută cordial cu comercianții altui continent, însă armonia se strică brusc și îi văd pe ambulanți cum își strâng rapid catrafusele, poate în 30 de secunde, și cum încropesc boccele imense, luând-o la goană într-o direcție numai de ei știută. Când mașina poliției ajunge prin preajmă, îmi dau seama că gestul împachetării/despăchetării și alarma celor care stau de șase sunt îndelung exersate aici, în vecinătatea modernei, cochetei gări din Napoli.

Noi însă nu am terminat nici jumătate de pizza, iar spectacolul străzii continuă. Chelnerul cel mai vocal întâlnește un prieten cu care deapănă tot felul de bucurii gălăgioase. Eu mă scobor în toaleta localului, unde o tanti provenită tot din Africa mătură sârguincios într-o zonă în care nu prea ar avea ce să caute. În fine, și asta e în ton cu forfota orașului... Alături de celelalte, și cafeaua e excelentă aici, iar nota de plată, cea mai prietenoasă de până acum, de-a dreptul surprinzătoare. Până la plecarea trenului, ne mai rămâne o oră și un pic ca să explorăm metropola. Alegem să o facem la pas, pe străzile din preajma gării. 

Cum SSC Napoli e cvasicampioană, toate străzile poartă amprenta unei bucurii anunțate. Puzderie de panglici alb-azurii împodobesc străzile de pe o latură pe alta, există un contrast deranjant între arhitectura acestor clădiri cochete și mizeria de la nivelul străzii. O harababură greu de descris domină tot ceea ce se află la sol: containerele debordează de gunoaie, resturile sunt duse de vânt pe stradă, trecem printre domni rasați și plăpumi de homeless-i care ocupă jumătate de trotuar. Aci vezi un vânzător de baloane transparente, dincolo o alee ocupată de cearșafurile comercianților care vând orice. Traficul e nebun-nebun-nebun! Îmi iau soția de mână și-mi fac curaj să traversez pe verdele pietonilor, atenționând șoferiii grăbiți că sunt hotărât să fac asta și că nu cedez în fața lor. Ajungem teferi pe alte străzi unde, poate, nu ne-am dori să fim. Totuși, îmi place să mă găsesc lângă Pizzeria Trianon; dacă știam de dânsa, veneam din prima aici, îmi place cum sună.

Balcoanele sunt pline de rufele locatarilor, dar mai ales de steagurile și emblemele echipei de fotbal locale. Hărmălaie de motocicliști, de oameni grăbiți, cărora nu li se pare că ar fi ceva în neregulă cu orașul lor. Mă gândesc că poate om fi noi prea din Ardeal ori Banat, mai lenți, așa, oameni molcomi pentru care verdele e verde, roșul e roșu, iar galbenul - un pic Vatican... Napoli te uimește și te agresează! O ființă urbană rebelă, dincolo de reguli, mândră de sălbăticia ei. Nu știu dacă m-aș obișnui să trăiesc aici mai mult de câteva ore, de câteva minute, poate că da, poate că nu... Negrul drogat care răsare de nu știu unde, de pe o stradă plină de seringi și mizerie, și care turuie ceva legat de a-i oferi bani, nu-mi dă impresia că aș rezista. Dar, slavă Domnului, nu am nevoie de asta, mi-e bine și în Transilvania mea de graniță, și în Banatul meu învecinat! 

Ochiul meu de reporter veteran a mai înregistrat scutere sprijinite de ziduri, afișe cu Hitler, Mussolini și Meloni, bannere la balcon cu Napoli Campioni 2023, porumbei triști înconjurați de fâșii de pânză alb-azurii, steaguri cu Maradona fluturând la etajul șapteșpe, un afiș despre filosofia cafelei, o firmă întoarsă cu Salumeria, uscătoare de rufe puse pe trotuar, o grandioasă biserică în paragină cu inscripția Ave Gratia Plena. Și peste tot gunoaie și pungi duse vânt, ba și un pantof de damă pierdut și un tablou cu susul în jos, poate abandonat de furie pe strada care duce direct la gară și la statuia lui Garibaldi. Aici nu e Roma, aici pare că ne aflăm într-o altă țară, unde lucrurile au scăpat de sub control, și pare că asta se întâmplă în mod tradițional, de veacuri, dacă nu de milenii.

 

Grupul statuar Garibaldi, cu toată grandoarea sa amplasată în fața gării omonime, nu e de natură să alunge acest sentiment. Dar, cum bine știm cu toții, gările de orice fel, fie și noi și cochete precum aceasta, nu sunt cele mai aseptice locuri ale unui mare oraș, ba din contră. În drum spre gară, am mai surprins  chipul misterios al unei donne cu multe rufe atârnate pe balcon, care părea că a observat modul meu indiscret de surprinde această lume. S-a retras de la vedere după câteva zeci de secunde, lăsând în loc golul unei clădiri dezolante, care în absența ei părea aproape lipsită de viață.

Și iată-ne în sfârșit în fața marelui Garibaldi, răspunzând în gând, parcă vinovați, pentru aceste cuvinte despre Napoli. Niște avioane tot zboară deasupra chipului idealizat al Unificatorului, pe creștetul căruia obișnuiesc să-și facă veacul și nevoile niște pescăruși obraznici. La urma urmei, dacă aceste aeronave îi scapă pe napoletani de locurile natale și îi aduce aici pe străini pentru un sejur sau două, ce-o fi rău în asta? Toată lumea are de câștigat. 

Și noi câștigăm enorm că vine vremea să urcăm în trenul rapid de Roma. Gara ne oferă spectacolul imaginii în oglindă a trecătorilor, căci tavanele poleite sunt replica ușor infidelă a tot ceea ce mișcă pe vreun pasaj, pe benzile rulante. În tren, mai lent decât Freccia, dar infinit mai rapid decât Circumvesuviana, răsuflăm ușurați. E civilizat și comod, ajungem într-o oră și 45 de minute. Știm însă că „acasă”, la Roma, ne așteaptă neplăcerea de a nu avea parte de metrou, din pricina unor lucrări care permit circulația doar până la ora 9 seara. Or, noi ajungem pe la 11. O neplăcere și mai mare ține de faptul că mai nimeni nu lucrează în gară la ceasurile târzii ale acestei sărbători naționale și că toaletele, cum spuneam, sunt închise. 

Găsim totuși un restaurant lângă Termini pentru a rezolva această problemă și, după o coadă de zece persoane la taxi, ajungem rapid, în 15 minute, la hotelul nostru simpatic. A fost o zi lungă cât două; cât două orașe, Napoli și Pompei. Și a mai fost o zi lungă cât două mii de ani, pe care nu o vom uita poate niciodată. Sărbătorim asta cu un vin sau două de la Manu și ne pregătim pentru ultima zi la Roma. Cea a plimbării, a efuziunilor  și a plecării, seara târziu, către casă. 

O pizza antică, pe zid, care nu satisface exigențele nemțești. În iunie 2023, arheologii au făcut o descoperire șocantă în atriumul unei case antice din Pompei, alăturate unei brutării. E vorba de o frescă de o calitate remarcabilă, veche de două milenii, care redă ceea ce în antichitate purta numele grecesc de xenia, un dar culinar, de ospitalitate. Preparatul are o formă rotundă și seamănă izbitor cu o pizza din vremurile noastre. Mâncarea antică, asezonată cu fructe – o rodie și o curmală - și cu diverse mirodenii, e așezată pe un platou de argint, alături de o cupă de vin. Totuși, conducerea germană a sitului de la Pompei, inclus în patrimoniul UNESCO, al doilea cel mai vizitat sit din Italia după Collosseum, consideră că fresca nu descrie o pizza, dat fiind că lipsesc două ingrediente esențiale: roșiile și mozzarella. Cum o treime din vechiul oraș Pompei e încă îngropată în cenușă, n-ar fi exclus ca descoperirile viitoare să confirme că modernul preparat pizza își are totuși echivalentul antic, care să satisfacă toate exigențele culinare și arheologice, inclusiv pe cele nemțești...

Grafitti despre vin, Myrtis și Ululutremulus. Multe grafitti descoperite la Pompei sunt scrise în versuri. „Primele cuvinte din Eneida, Arma virumque cano („Lupte, vă cânt, și pe omul”) apar de 17 ori. Există o variație a acestui început de vers pe proprietatea unui spălător de rufe cu un nume plin de vocale – Fabius Ululutremulus („tremurător în fața bufniței”). Cuvintele sunt următoarele: fullones ululamque cano, non arma virumque („Pe spălători și pe bufnițele lor îi cânt, nu luptele și omul”) (…). Expresia „se teme de ceva mai mult decât se teme un spălător de rufe de o bufniță” era proverbială: bufnițele erau un semn prevestind moartea, iar cei în doliu purtau haine cernite, care nu trebuia spălate prea des.” Câteva dintre inscripțiile de pereții unui bordel sunt cât se poate de explicite: „M-am culcat cu multe fete aici/ Phoebus, parfumierul, s-a simțit foarte bine aici/ Am venit aici, m-am împreunat, apoi am plecat acasă (posibil o parodiere a celebrei expresii a lui Iulius Caesar – veni, vidi, vici [„Am venit, am văzut, am învins”]/Myrtis, tu sugi bine”. Pe peretele unui han, stăpânul casei este avertizat, pentru eternitate, astfel: „Sper ca aceste trucuri necinstite să te bage în bucluc, hangiule: vinzi apă, dar bei vin neamestecat ”(*)

18 papirusuri pentru 18 canguri. În prima jumătate a veacului XIX, Herculaneum și Pompei făceau parte din Regatul celor Două Sicilii (1816-1861), care cuprindea sudul Italiei și insula Sicilia. În anul 1785, Regele Ferdinand I de Bourbon, un monarh care nu prețuia descoperirile făcute în cele două orașe antice, a dat la schimb 18 papirusuri dezgropate la Herculaneum pentru 18 canguri. Animalele fuseseră aduse de pe recent descoperitul continent Australia, fiind menite să populeze parcul zoologic al regelui. (*)

Winckelmann, luna și homarii. Johann Joachim Winckelmann, savantul german considerat părintele arheologiei moderne, s-a aflat la Napoli între anii 1758 și 1762, studiind lucrările arheologice de la Pompei și Herculaneum. Viitorul autor al Istoriei artei antice era nemulțumit că la săpături participau doar 50 de oameni, între care și sclavi magrebieni. Folosindu-se de un proverb italian, Winckelmann l-a descris pe conducătorul lucrărilor de la Herculaneum ca având tot atâtea cunoștințe asupra antichității pe cât are luna despre homari... Goethe, care a vizitat ulterior zona, i-a dat dreptate conaționalului în a sa Călătorie în Italia, consemnând că, în locul jefuitorilor și vandalilor, ar fi preferat să-i vadă pe minerii germani excavând la Herculaneum. (*)

O erupție cât 500 de bombe de la Hiroshima. Se estimează că forța cu care vulcanul Vezuviu a erupt în anul 79 d.Hr., distrugând Pompei și Herculaneum, a fost de cinci sute de ori mai mare decât cea a bombei atomice lansate asupra Hiroshimei în 6 august 1945. Bilanțul victimelor nu este cunoscut; până acum au fost recuperate rămășițele a cca 1.500 de oameni, însă se presupune că acest număr reprezintă doar un mic procent din totalul celor care și-au pierdut viața în timpul dezastrului. Ultima erupție semnificativă a Vezuviului, petrecută totuși în timpul unei stări de calm vulcanic vechi de peste jumătate de mileniu,  a avut loc în 1944 și s-a soldat cu distrugerea unor sate și a unei întregi escadrile de bombardiere B-25 ale armatei americane. Pericolul continuă să planeze asupra acestei regiuni, mult mai populată astăzi decât în antichitate, în condițiile în care specialiștii consideră că planurile de evacuare nu vor fi eficiente în fața unei noi megaerupții. (*)

Villa dei Papiri. Circa 1.800 de papirusuri, conservate într-o formă carbonizată, au fost descoperite la Herculaneum, în Villa dei Papiri, care ar fi putut apaține cândva tatălui celei de-a treia soții a lui Caesar, Calpurnia. (*)

Stridii în deșert, pentru Traian. Primele crescătorii de stridii au fost create la Baiae, în Golful Napoli, în sec. I î.Hr. de către negustorul și inventatorul Gaius Sergius Orata. Tot el ar fi fost cel care a perfecționat sistemul de încălzire prin pardoseală numit hypocaust, inventând și băile cu dușuri. Un secol mai târziu, un alt roman, pe nume Marcus Gaius Apicius, autorul primei cărți de gătit, De re coquinaria, a găsit o metodă de conservare a stridiilor. Acest produs de lux putea fi adus în stare bună la Roma chiar și din provincia Britannia. În timp ce-și conducea armatele prin deșerturile Asiei în lupta cu Imperiul Part (115-117 d.Hr.), împăratul Traian era aprovizionat cu stridii conservate după rețeta lui Apicius. (*)

Pompei vs Ostia vs Roma. Un domus (o vilă)  din Pompei însuma cca 800-900 de mp, în vreme ce insulae-le (blocurile) din Ostia, construite după norme impuse de Hadrian, ocupau o suprafață mai mică. Potrivit cadastrului din vremea împăratului Septimius Severus, la Roma, aria pe care era construită o insula însuma doar 300 mp, în vreme ce înălțimea putea atinge 18-20 m, ceea ce făcea ca aceste construcții disproporționate să fie extrem de precare. Multe dintre casele scoase la lumină în Pompei și Herculaneum erau prevăzute cu latrine, situate în bucătărie ori sub scări, dar fără uși. Și dacă blocurile antice din Roma nu aveau apă curentă și umblătoare la nivelele superioare, anumite vile din Pompei aveau latrine inclusiv la etaj, de unde mizeria era evacuată prin țevi legate de conductele de canalizare. (*,***)

Lapis specularis. Absența unor resturi de sticlă sau de mică lângă spațiul ferestrelor i-a determinat pe unii specialiști să afirme că locuințele din Roma nu erau dotate cu geamuri ori înveliș transparent. Se pare că deschiderile pe care noi le-am numi azi ferestre asigurau un iluminat și o izolare termică precare, având canaturi acoperite cu pânză ori cu piei, dar și obloane. Totuși, unele odăi ale domus-urilor din epoca imperială aveau ferestre din lapis specularis, o varietate de mică, constând în plăci subțiri și transparente. Termele din Herculaneum și Pompei erau prevăzute însă cu lucarne groase din sticlă. (***)

Hypocaust și vase cu cărbuni. În privința încălzirii, sistemul numit hypocaust, care funcționa prin circulația aerului cald sub o podea dublă și prin pereți dubli, nu era utilizat pentru un întreg edificiu, cum ar fi blocul antic, insula, ci doar în cazul unor cazul unor încăperi compacte, precum latrinele, sau pentru anumite părți ale clădirilor. Vilele importante din Pompei aveau un asemenea sistem de încălzire pentru sala unde se făcea îmbăierea, la fel cum îl aveau termele publice în caldarium. Insula romană, împărțită pe etaje în cenacula,  nu era dotată cu hornuri. Pâinea se cocea înlăuntrul cuptoarelor închise, iar mâncarea era pregătită pe mașini de gătit care nu aveau sistem de evacuare a fumului. Încălzirea se făcea cu ajutorul unor vase metalice în care erau puși cărbuni aprinși. Dacă la țară focul ardea în mijlocul colibelor, iar fumul era evacuat printr-o gaură din acoperiș,  în absența hornului, în insulae era interzis focul deschis. S-a descoperit însă că brutăriile din Pompei aveau burlane similare celor folosite și azi pentru evacuarea fumului prin hornuri. (***) 

  Pompei și Lâna de Aur. Cele mai recente descoperiri arheologice de la Pompei au fost făcute în Casa Leda. O frescă are legătură cu Frix (Phrixus) și Helle, dar și cu Lâna de Aur și cu Hellespont - Strâmtoarea Dardanele, care leagă Marea Marmara de Marea Egee. Lâna de Aur a fost blana ilustrului berbec Chrysomeles, animal mitologic zburător și vorbitor, care-i purta în zbor spre Colhida (Georgia de azi) pe fugarii Frix și Helle, copiii gemeni ai lui Athamas, rege în Beoția (Grecia de azi), persecutați de mama vitregă Ino. În timpul fugii prin văzduh, Helle a alunecat de pe spinarea berbecului și s-a înecat în mare, dând numele locului: Hellespont. Ajuns în Colhida, Frix a jertfit berbecul în cinstea regelui Aeetes, iar Lâna de Aur a fost atârnată într-o pădure în care era venerat zeul Ares. Iason și argonauții săi ar fi pornit ulterior în căutarea acestui simbol al bogăției din Răsărit, atât de râvnite de elini.

 

Galerie foto: Casa dell’Efebo, Casa lui Menandru, Dedal, Gara Pompei Scavi, Napoli, Pe drum, Pompei, River Palace Hotel, Teatro Grande, Teatro Piccolo