CAPITOLUL CINCI, petrecut într-un
lăcaș maxim păzit de o armată minimă, contemplând degete 
care nu se ating, sfinți
care au purtat pantaloni vreme de 450 de ani și un obelisc călător greu de 300
de tone
Traseu: River Palace Hotel – Muzeele Vaticane – Statuia Laocoon și fiii săi - Capela Sixtină - Basilica San Pietro – Pietà – Baldachinul lui Bernini – Piazza San Pietro - Schimbarea Gărzii Elvețiene - Ponte Sisto – Cafeneaua Sant’Eustachio
Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; o apă și un Prosecco
la Ristorante 
L'Angolo Divino al Vaticano, de lângă statul papal; fritto
vegetale alla romana și vin Frascati la Ristorante Vanda din Trastevere; dublu
espresso la Sant'Eustachio Il Caffé; o apă și un pahar de Frascati la Doris; în
camera de hotel, Chianti Classico Casale dello Sparviero Riserva, primit de la
amicul Manu Reolon, cu ocazia a trei decenii de căsnicie
24 aprilie 2023. Aniversăm 30 de ani de căsnicie. O facem și turistic, nu doar sentimental, căci ne-am propus să vizităm astăzi unul dintre cele mai celebre locuri din lume: Vaticanul. De dimineață, Adina s-a întâlnit cu Cato, ușierul nostru vesel, care a salutat-o pe românește, dovadă că lucrează români și la River Palace Hotel.
O luăm pe jos, pe lângă Tibru, pregătiți de un
umblet de jumătate de oră. Când ajungem la Muzeele 
Vaticane, ne întâmpină o
coadă de sute de metri, care se întinde de-a lungul zidurilor, până la intrare.
Ne numărăm printre norocoșii care au bilete achiziționate online. Avansăm
printre oameni și, cum e prea devreme, bem o apă și un Prosecco la un local din
apropiere, L'Angolo Divino al Vaticano.
Chelnerul e un bătrânel simpatic, arhetipal, care știe să atragă clienții pe
terasă. În timp ce contemplăm peisajul cu mașini și oameni având pe fundal
zidul Vaticanului, se aude gâlceava șoferilor care livrează marfă restaurantelor
din jur. E atât de stridentă încât răzbate prin vacarmul traficului.
În Muzeele Vaticanului pătrundem ușor, e o
organizare eficientă aici, spre deosebire de ce se întâmplă 
la Colloseum.
Suntem preluați de o duduie ghid foarte simpatică, care vorbește clar și plăcut
în engleză, explicând ce avem de văzut, rezumând în câteva fraze milenii
întregi de artă, de istorie, de politică, de propagandă. Aflăm unde sunt de
găsit chipurile marilor maeștri ai Renașterii, aflăm despre papa care a dat
nume Capelei Sixtine și despre
coruptul pontif din familia Borgia. Și apoi începe marea aventură, baia
nedorită de mulțime, prin care ea, ghidul profesionist și empatic, ne conduce
cu ajutorul unui steguleț și al vocii blânde din cască.
Fresce și sculpturi celebre, despre care doar am
citit sau nici nu am auzit în îndepărtata noastră Dacie, 
se derulează în fața
ochilor în toată splendoarea eternității lor. Rămâi fără cuvinte în fața
capodoperelor; sau mai degrabă nu poți să rămâi, căci te împinge înainte fluxul
uriaș de oameni. Aici se circulă într-un singur sens și toate marile încăperi
duc către cel mai prețios monument artistic al Vaticanului, Capela Sixtină, unde sute de oameni șed
înghesuiți cu ochii în sus, cu ochii la toate capodoperele de pe pereți ori de
pe tavan.
Am
văzut doar o mică parte din ceea ce înseamnă Muzeele Vaticanului, 26 la număr,
cuprinzând 54 de 
galerii în care sunt expuse doar 20.000 din cele 70.000
lucrări de artă conținute. Prins în vâltoarea
miilor de turiști, abia am ajuns să-mi trăiesc uimirile calofile în fața unor
opere știute (ori uitate) din copilărie, văzute doar în cărți ori descoperite
aici.
Traseul
ne-a dus întâi în Cortille della Pigna/
Curtea Conului de Pin, denumită după un con de bronz 
de peste 4 m, parte
dintr-o fântână, obiect provenit din Mausoleul lui Hadrian. Un alt obiect uimitor, Sfera con sfera/Sferă cu sferă (4 m în diametru),
care poate fi rotit prin forța unui singur om, face parte dintr-o serie de lucrări
ale lui Arnaldo Pomodoro, răspândite în toată lumea. Urmează Atrio dei Quatro Cancelli și apoi Curtea
Belvedere, unde poate fi admirată acea divinità fluviale pe nume Arno (sau Tigru?), un
zeu ce ține mână un vas având un leu în interior. Statuia, creată în timpul lui
Hadrian, a fost restaurată în timpul Renașterii, când i s-a adăugat discret
blazonul Casei de Medici, din care provenea Papa Leon X. Trebuie apoi să
privesc înmărmurit statuia Laocoon
și fiii săi, capodopera elenistică descrisă de Pliniu cel Bătrân ca fiind de
preferat tuturor celorlalte lucrări de pictură și sculptură.
Intrat în
Muzeul Pio Clementino, mi se pare că alte comori trec pe lângă mine, când, de fapt,
eu sunt 
cel care alunecă rapid pe lângă ele, pierdut de Adina în șuvoiul de
vizitatori. Am regăsit bustul lui Pericle, imagine din cărțile copilăriei, una
dintre copiile romane ale originalului pierdut, realizat de sculptorul grec
Kresilas și amplasat cândva pe 
Acropole. Și nu pot uita dinamicul grup statuar Mithras Tauroctonos, cu necruțătorul zeu
sacrificând un taur atacat de un scorpion, de un șarpe și de un câine.
Călăuzitoarea noastră a zăbovit în fața Torsului
Belvedere, operă care a împrumutat numele sălii. Semnată de Appolonius,
lucrarea l-a inspirat pe Michelangelo, Ignudi, atlanții goi din Capela Sixtină, ilustrând cel mai bine acest lucru.
În
centrul Rotondei, pavată cu splendide
mozaicuri, stârnește fascinație marea cadă de porfir a 
împăratului Nero, cu
diametrul de aproape 8 m, adusă din Domus
Aurea. În polemicile stârnite pe forumuri, unii internauți, entuziast de
pragmatici și foarte americani, o evaluează la două miliarde de dolari... Mai
văd o războinică Iuno Sospita, mamă a
lui Marte, protectoare a Romei, și apoi abia mă țin după steagul doamnei ghid,
traversând săli, urcând ori scoborând scări, până la victoria turistică finală.
Ce mult mi-ar plăcea să revin aici cu o lanternă într-o noapte magică, în care
un zeu binevoitor a eliberat toate muzeele de vacarmul, de infernul celorlalți
oameni, lăsându-mă singur cu atâta splendoare!
Prin anumite detalii, Capela Sixtină poate să-ți stârnească tot
felul de fioruri metafizice. 
Deși apropiate, degetul lui Dumnezeu
și cel al lui Adam nu se ating, le desparte o distanță mică și totuși
incomensurabilă. Pe învelișul jupuit al Sfântului Bartolomeu se distinge
autoportretul trist al lui Michelangelo, cel care a creat Judecata de Apoi
într-un moment în care propria sa credință se afla în cumpănă. David și Goliat
parcă ies din fresca de pe tavan, într-o spațialitate terifiantă, gata să se
prăvălească peste privitori. Sibila din Delfi pare că profețește un 
viitor
nedorit, ce ascunde o taină îngrozitoare. Cheile împărăției, din fresca lui
Pietro Perugino, arată că papii, ca succesori ai Sfântului Petru, pe care s-a
clădit Biserica și care e legat direct de Isus, sunt de fapt niște chelari ai
Domnului, având puterea de a descuia și pentru alții ușile cerurilor. O
semnătură aparte, cea a lui Cosimo Rosselli, de la baza frescei Coborârea de pe Muntele Sinai, atrage
atenția celor avizați: o pensulă și un vas cu vopsea roșie/rosso.
De aici nu îți dorești să pleci prea repede, chiar
dacă suferi de agorafobie, de parcă ți-ar fi oferit cineva
cheile împărăției și
brusc ai devenit un celebru personaj religios ori politic, coborât de pe o
frescă pictată de un maestru renascentist. În cele din urmă trebuie să te
smulgi însă din această uriașă iluzie și să alegi ce vei face în continuare: să
o iei la stânga și să continui vizitarea muzeelor, sau să pornești spre
dreapta, pentru a pătrunde în Bazilica San Pietro. Alegem a doua variantă și pornim către cel mai cunoscut lăcaș al lumii.
Uriaș, uriaș, uriaș! Așa se arată ombilicul lumii
catolice. Aici, înainte să ne pierdem în imensitatea 
spațiului, în care „nemăsurarea devine măsură”, apucăm
să fotografiem Pietà, Baldachinul lui Bernini, impresionantul altar și porumbelul
Sfântului Spirit. Vedem o mulțime de tâmpiți, de toate culorile, limbile și
mirosurile, care își fac selfie în acest loc sacru. De parcă Dumnezeu, înainte
să creeze lumea, a mâzgălit mai întâi aceste chipuri hâde și abia apoi a
înălțat și San Pietro, pentru un selfie cât mai reușit...
La ieșire, halebardierii din Guardia Svizzera oferă spectacolul așteptat, schimbarea gărzii e un
bun 
prilej de filmare și panoramare. Și... gata cu bisericile și muzeele!
Suntem rupți de oboseală, vrem la restaurant! Cum ieri ne-a cucerit atmosfera
din Trastevere, ne propunem să ne întoarcem acolo, o decizie nu tocmai
inspirată, fiindcă avem de mers vreo jumătate de oră de-a lungul Tibrului, pe o
căldură de aprilie ce pare de iunie. Un soare puternic răzbate prin ramurile
platanilor centenari care se înșiră pe maluri. Ajungem în cele din urmă undeva
în apropierea Insulei Tiberina și ne prăbușim pe scaunele unei terase aparent
liniștite.
Bruschete, fritta romana, o sticlă de Frascati și
cam asta e totul. După un ceas, trecem Tibrul pe podul 
cu doi cântăreți
stradali și pătrundem în centrul vechi al Romei pentru un rendez-vous la Sant' Eustachio Il Caffé. Bem un
excelent dublu espresso și, fiindcă vrem să prelungim ziua și seara, ne
refugiem pentru ultima oară pe terasa Dobar-Doris,
pentru o apă și încă un pahar de Frascati. De aici, de lângă Piazza di Spagna, pornim către cuibușorul nostru de nebunii, având ca reper obeliscul din
Piazza del Popolo.
E aglomerație și pe trotuar, și pe carosabil, iar
dacă pietonii avansează încet, zeci de mașini sunt 
complet blocate, prilej pentru taximetriști
să declanșeze preț de un minut o hărmălaie de claxoane. Dar ce scriu eu aici?
Memoria îmi joacă feste, asta a fost, de fapt, ieri după-amiază și în câte alte
după-amieze din viața acestui oraș supraaglomerat... Și asta face parte din
filmul zilei, ale cărui scene le derulăm cronologic în gând, în virtutea unui
decupaj afectiv: frunzele de un verde crud ale iederei de pe un 
zid de lângă
Tibru, vitrina cu poșete roz-bombon în formă de teckel, chipul efeminat al lui
Rafael strecurat într-o pictură vaticană, ținuta marțială a șefului Gărzii Elvețiene,
copilul african care aleargă în jurul monumentului refugiaților, patronul
supraponderal mutând o masă în fața magazinului cu Betty Boop, îndrăgostiții de
pe Ponte Sisto, trecătorul cu cățel în rucsac, copiii cocoțați pe un leu
artezian în Piazza del Popolo.
În camera noastră de hotel situată la etajul opt, de
la care putem distinge uriașul dom al Basilicii San 
Pietro, deschidem o sticlă
de vin primită de la amicul Manu. Așa aniversăm la superlativ cele trei decenii
de căsnicie, căci vinul e excelent, topind oboseala unei zile fantastice.
Pentru mâine am pregătit o incursiune la Pompei, însă ne așteaptă o mică
surpriză legată de Napoli...
Vatica, Vaticum,
Vaticanus. Inclus în patrimoniul
UNESCO, cu cei 0,44 kmp și cu cei 764 de 
locuitori ai săi, Vaticanul e cel mai
mic stat din lume. Se găsește pe Colina Vatican (Mons Vaticanus), pe un
teritoriu numit în antichitate Ager
Vaticanus, de pe malul vestic al Tibrului. Numele statului derivă de la cel
al dealului ori poate de la așezarea etruscă Vatica ori Vaticum care
ar fi existat aici. Colina nu se numără printre cele șapte care au dat numele
inițial al Romei, Septimontium, toate
amplasate pe malul estic al râului. Bazilica lui Constantin (vechea bazilică) a
fost ridicată aici la începutul sec. IV într-un cimitir, pe locul unde se afla
mormântul Sfântului Petru. În anul 800, în acest lăcaș a fost încoronat Carol
cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. De-a lungul unui
mileniu, papii au condus Statele Papale, constituite în anul 752, având
autoritate asupra unor teritorii mai vaste sau mai restrânse. La început
acestea au inclus, pe lângă ducatul Romei și zona centrală a Peninsulei, și
unele părți din Corsica, Istria, Toscana și Lombardia. Pentru mai bine de șapte
decenii, între 1305 și 1378, sediul papalității s-a aflat la Avignon, în
Franța. O dată cu constituirea Regatului Italiei (1861), noul stat laic a
ocupat cea mai mare parte a Statelor Papale, iar între anii 1870 și 1929,
conducătorii Bisericii Catolice și-au pierdut statutul oficial, devenind
„prizonieri în Vatican”. Cel care a reglementat, prin Tratatele de la Lateran,
actualul statut al Vaticanului și Sfântului Scaun a fost dictatorul Benito
Mussolini. Ales pe viață, Papa e dublu suveran, fiind conducătorul statului Vatican
și totodată al Sfântului Scaun, autoritate care reprezintă Biserica Catolică în
relație cu statele lumii.
Pasajul secret care duce la salvare sau la închisoare. Mai mulți papi au scăpat de asediatori printr-un 
coridor
secret, numit Passetto di Borgo,
construit în veacul al XIII-lea. Culoarul, lung de cca 800 m, traversează
cartierul Borgo și leagă Vaticanul de Castelul Sant'Angelo (Mausoleul lui
Hadrian). Dacă pentru unii a devenit salvare, acest castel a fost, pentru alți
papi, închisoare. Fostul mausoleu al împăratului Hadrian și-a căpătat noua
denumire pe la sfârșitul sec. VI, în urma legendei că Papei Grigore I i s-ar fi
arătat acolo Arhanghelul Mihail cu sabia scoasă din teacă, marcând sfârșitul
unei epidemii de ciumă. Prin Culoarul Borgo s-a salvat Papa Alexandru VI în
1494 din fața invaziei regelui francez 
Carol VIII, pe acolo a fugit în castel,
în 1527, Papa Clement VII din calea mercenarilor germani în timpul Asediului
Romei (1527). Și tot prin pasajul secret a scăpat de soldații lui Napoleon Papa
Pius VII, în 1808. Unii suverani pontifi au fost întemnițați sau și-au găsit
sfârșitul în acest castel, devenit închisoare în veacul IX. Pe când era cardinal, în
sec. XVI, viitorul papă Paul III (Alessandro Farnese) a fost închis în Castelul
Sant'Angelo. Și personalități laice, precum Giordano Bruno, Benvenuto Cellini și
contele Alessandro di Cagliostro, au fost închise în temnițele acestui castel.
Cea
mai mare rată de infracționalitate per capita.
Vaticanul are gară, heliport, centrală electrică, 
oficiu poștal, supermarket,
editură și bancă proprie. Moneda oficială este euro, iar limba oficială –
latina; aici sunt amplasate singurele bancomate din lume cu meniu în limba
latină. Rețeaua sa feroviară însumează 852 m,
iar granițele sale se întind pe 3,2 km. Cetățenii statului sunt zeci de cardinali,
diferiți clerici, peste o sută de membri
ai Gărzii elvețiene, zeci de laici. Câteva mii de muncitori, nerezidenți,
lucrează în Vatican. Având sute de locuitori și milioane de turiști anual,
grație hoților de buzunare, statul papal înregistrează cea mai mare rată de
infracționalitate pe cap de locuitor din lume, de 20 de ori mai mare ca în
Italia.
Bazilica Sfântul Petru, lăcașul maxim. Ridicată pe locul vechii bazilici a lui Constantin și
inaugurată 
în 1626, cea mai mare biserică din lume a fost construită în timpul
pontificatelor a 20 de papi, de-a lungul a 120 de ani. Basilica di San Pietro,
cea mai importantă dintre cele patru biserici patriarhale ale Romei, ocupă la
interior 15.000 mp, e lungă de 186 m, lată de 154 m și înaltă de 119 m.
Dimensiunile exterioare: 218 m lungime, 23.000 mp. Cupola are înălțimea de 133
m, un diametru exterior de aproape 59 m, cel interior fiind de 41,5 m. Lăcașul
conține 11 capele, 44 de altare, 778 de coloane, 395 de statui, 135 de tablouri
din mozaic. Poate adăposti, după unii, 20.000 de credincioși, iar după alții –
60.000. Acest monument major al Renașterii, realizat de cei mai renumiți
arhitecți, sculptori, pictori ai epocii, a fost proiectat sub forma unei cruci
latine, cu trei nave. Pe lângă mormântul Sfântului Petru, în lăcaș se găsesc și
cele ale unor papi și prinți. Între capodoperele sale se numără Pietà, opera
timpurie a lui Michelangelo, baldachinul de bronz al lui Bernini (29 m înălțime),
mozaicul Navicella al lui Giotto. Loggia
Panoramica, terasa de pe acoperiș, oferă o panoramă unică asupra Romei.
Călătorul poate ajunge acolo cu un ascensor sau urcând cele 537 de trepte ale
scărilor. Piața barocă uriașă care se deschide în fața lăcașului adună mii și
zeci de mii de credincioși cu ocazia sărbătorilor celebrate de papă, cel care
rostește și binecuvântarea urbi et orbi. Piazza San Pietro a fost concepută de
arhitectul 
Gian Lorenzo Bernini la comanda Papei Alessandro VI. Cele două colonade
pornesc de la bazilică și se curbează apoi, creând un imens spațiu circular. O
a treia colonadă ar fi trebuit să închidă întregul pieței, însă moartea
ctitorului său papal a dus la oprirea lucrărilor.
Capela
Sixtină, opera totală acoperită cu frunze și pantaloni. Chiar
dacă majoritatea turiștilor, care 
umplu mereu Capela Sixtină, rămân cu
ochii încremeniți spre tavan ori către altar, ambele create de Michelangelo,
întreaga încăpere reprezintă o capodoperă, o operă de artă totală realizată de
marii artiști ai vremii. Construită între 1472 și 1483, capela a luat numele
ctitorului, Papa Sixt al IV-lea. Vizitatorii pătrund prin ușile altarului și
trebuie să respecte regula tăcerii și să renunțe la foto. Pe peretele din
dreapta, privind dinspre altar, sunt scene ale Vechiului Testament, iar pe cel
opus, poți privi fresce ilustrând Noul Testament, create de Pietro Perugino,
Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli ș.a. Capela are dimensiunile interioare de 41/13,5 m și înălțimea de 20,7 m, e
dedicată Fecioarei Maria și găzduiește ocazional conclavurile cardinalilor pentru alegerea papei. Inițial, tavanul fusese pictat cu stele aurii pe un fond albastru, dar
s-a deteriorat la scurt timp. Michelangelo Buonarroti a fost
însărcinat cu refacerea, care a durat patru ani, fiind terminată în 1512. Dacă
inițial era vorba de întruchiparea celor 12 apostoli, în final a ieșit o operă întinsă
pe 500 mp, cuprinzând 3.000 de figuri reprezentate în picturi, sculpturi și
basoreliefuri. Lucrarea
inițială de pe peretele altarului, Adormirea
Maicii Domnului, a lui Pietro Perugino, a fost sacrificată pentru a face
loc 
celebrei fresce Judecata de Apoi
a lui Michelangelo, realizată în anii 1535-1541. La dezvelire, opera a stârnit
furia multor fețe bisericești, care au putut vedea o scenă a mântuirii și a
damnării cu 390 de nuduri, inclusiv ale unor sfinți, și cu un Isus mai mult
despuiat, în care singurul trup sfânt complet acoperit era cel al Fecioarei
Maria. La un an de la moartea artistului, în 1565, în urma Campaniei frunzelor de viță, condusă de un cardinal indignat, unele
nuduri au fost acoperite cu frunze în zona organelor genitale, iar altele au
fost chiar „îmbrăcate” de pictorul Daniele da Volterra, poreclit apoi Il Bragghettone/ Creatorul de pantaloni.
În urma restaurării din anii 1981-1994, opera lui Michelangelo și-a recăpătat,
în mare parte, aspectul inițial.
Obelisc călător de peste 300 de
tone. În centrul Pieței
San Pietro se află al doilea cel mai înalt obelisc 
egiptean din Cetatea Eternă
(25,3 m, 40 m cu soclu și cruce). Pus în anul 37 d.Hr. chiar în centrul
Circului lui Caligula (și al lui Nero, împărat care a finalizat lucrările), la
jumătatea spinei, fusese transportat inițial în Alexandria de împăratul Augustus
pentru a împodobi noul său forum. Ar proveni din Heliopolis, datând din timpul
domniei lui Amenenhat II (sec. XIX î.Hr.). Spre deosebire de alte obeliscuri
aduse la Roma în timpul lui Augustus, dimensiunile sale n-au făcut posibil în
epocă transportul pe mare către capitala imperiului. După câteva zeci de ani a
fost construită o corabie uriașă, lungă de 104 m, numită Mirabilis Navis, potrivit lui Pliniu cel Bătrân, capabilă să
transporte obeliscul pe apele Mediteranei. După ce și-a îndeplinit misiunea,
vasul a fost umplut cu piatră și scufundat, devenind fundație pentru digul
construit în portul Ostia, în timpul lui Claudius. Arheologii au descoperit
rămășițele construcției și ale navei în apropierea 
Aeroportului Fiumicino. Dacă
bazilica a fost zidită deasupra unei părți a circului, obeliscul transportat de
Mirabilis Navis a fost așezat foarte
aproape de locul unde s-a desfășurat martiriul Sfântului Petru. Drumul său însă
nu s-a oprit acolo, mai avea de făcut o scurtă călătorie. Asta s-a întâmplat în
sec. XVI din voința unui pontif hotărât, Sixtus V, și grație priceperii unui
inginer de geniu, Domenico Fontana. În 1586, utilizând 900 de oameni, 75 de cai
și 40 de troliuri, Fontana a mutat obeliscul de 326 t pe o distanță de cca 300
m, amplasându-l pe actualul piedestal, în centrul pieței.
Un Tóth și un netóth sau drumul de la Pietà la Alexandru Moghioroș. Ca și
statuia lui Moise, 
aflată în San Pietro in Vincoli, sculptura Pietà, care împodobește Basilica San
Pietro, reprezintă o emoție divină, întruchipată în marmură de Michelangelo. Pietà
a suferit însă destule avarii de-a lungul secolelor, fiind supusă mai multor
restaurări, până să fie protejată de un geam blindat. Comandată ca monument
funerar de cardinalul de Saint-Denis pe nume Jean Bilhères de Lagraulas,
această capodoperă timpurie a lui Michelangelo e și singura lucrare semnată de
artist. Pietà o reprezintă pe Fecioara Maria ținându-l în brațe pe Isus
după crucificare. Fusese amplasată inițial într-o capelă
din vechea bazilică, demolată în timpul realizării noii Biserici San Pietro.
Unele zvonuri că sculptura ar fi fost creată de un alt artist, Cristoforo
Solari, l-au înfuriat pe Michelangelo, determinându-l să-și semneze opera, gest
pe care l-a regretat ulterior. Sculptura însăși a 
fost supusă, de-a lungul
secolelor, mai multor forme de pângărire. Madona a pierdut patru degete în timpul
unei mutări, fiind restaurată în sec. XVIII. În 1972, un geolog cu mințile
rătăcite, pe nume Tóth László, a lovit
figura Fecioarei Maria cu un ciocan, exclamând: „Én vagyok Jézus – feltámadtam a halálból”/„Eu sunt Isus, am înviat din
morți!”. Cum unele bucăți de
marmură s-au pierdut în urma vandalizării, fiind luate ca suvenire de unii
dintre cei prezenți, chipul a fost reconstruit cu ajutorul unui bloc tăiat din
spatele 
monumentului. În România, la Oradea, există o copie a lucrării Pietà, creată – coincidență
de nume – de sculptorul Tóth István (1861-1934). Copia a fost pusă în
fața Bisericii Pogorârea Sfântului Spirit în anul 1906, fiind mutată în 1961 în
curtea lăcașului, pentru a face loc bustului lui Alexandru Moghioroș (alias Mogyorós Sándor, de felul său
comunist și ateu), un sacrilegiu înlăturat în urma Revoluției din 1989.
Cea
mai veche și cea mai mică armată a lumii.
Guardia Svizzera Pontificia – Garda Elvețiană 
Pontificală are o istorie de peste 500 de ani,
fiind cea mai veche și totodată cea mai mică armată din lume. Helveții erau
apreciați în antichitate ca neam de războinici curajoși, iar în epoca
medievală, soldații Confederației elvețiene erau considerați cei mai buni mercenari,
numărul lor fiind de 15.000 dintr-un total de 500.000 de locuitori. Două unități
au fost în slujba regilor francezi: Cent-Suisses,
înființată în 1497 de Carol VIII, și Gardes
Suisses, creată de Ludovic XIII în 1616. La sfârșitul sec. XV, mai mulți
papi au fost slujiți de militarii elvețieni. Cel care a înființat Garda
Elvețiană a fost Papa 
Iulius II: în 22 ianuarie 1506, la apusul soarelui, 150
de mercenari elvețieni din cantonul Uri au pătruns în Roma prin Porta del
Popolo, fiind binecuvântați de suveranul pontif. Acest papă își doarme somnul
de veci în Basilica San Pietro in Vincoli,
într-un mormânt împodobit cu statuia lui Moise, creată de Michelangelo. Data de
6 mai, în care noii recruți depun jurământul, evocă un eveniment tragic
petrecut în 1527: Sacco di Roma – Jefuirea Romei. Atunci, mercenarii
neplătiți ai Sfântului Imperiu Roman, conduși de un duce de Bourbon, au pătruns
în oraș, cucerind cartierul Borgo. În 6 mai 1527 au pierit 147 din cei 189 de membri
ai Gărzii, luptând pentru viața Papei Clement VII. Supraviețuitorii au reușit
să-l evacueze pe papă în Castelul Sant’Angelo prin Culoarul Borgo. 24.000 de
mercenari germani, spanioli și italieni (condotieri) au prădat Roma timp de opt
zile, lăsând în urmă 12.000 mii de morți și luând cu ei o pradă estimată la 10
milioane de ducați. 
Au furat aproape tot aurul și obiectele prețioase din
biserici și din mormintele papilor, acesta fiind unul dintre cele mai mari
jafuri din istorie. Actuala structură, stabilită de Papa Pius X în 1914,
cuprinde 6 ofițeri și 100 de halebardieri. Garda protejează Sfântului Scaun,
păzește porțile Vaticanului și asigură ordinea pe durata vizitelor de stat și
ceremoniilor papale, fiind condusă în
prezent de colonelul Christoph Graf.
Pe lângă săbii și halebarde, e dotată cu pistoale, puști de asalt și arme
neletale. Recruții trebuie să fie bărbați necăsătoriți, de naționalitate
elvețiană și religie catolică, să aibă între 19 și 30 de ani și o 
înălțime mai
mare de 1,74 m, să fi satisfăcut stagiul militar în armata elvețiană, cu o
purtare fără cusur. Membrii gărzii au două tipuri de uniforme, de gală și de
lucru. Prima poartă culorile galben și albastru, reprezentând familia Papei
Iulius II, cărora li s-a adăugat și roșul, reprezentativ pentru familia de
Medici, din care a făcut parte Papa Leon X. Ținuta de gală e cea mai grea
uniformă folosită de o armată permanentă, cântărind 3,5 kg.
Îngeri fără să știe. Încă de la întemeiere, Roma lui Romulus a fost o cetate
primitoare, loc de azil 
pentru toți refugiații, exilații, fugarii și proscrișii
lumii. După aproape o mie de ani, în timpul împăratului Caracalla, toți
locuitorii liberi ai imperiului deveniseră cetățeni romani. Exodul către
Cetatea Eternă al celor săraci și prigoniți nu a încetat în cele aproape trei
milenii de existență a orașului. Un muzeu unic în lume, având peste 500 de
lucrări de artă stradală, a fost 
deschis în incinta unei foste fabrici de
mezeluri din Roma. În 2009, în clădirile abandonate s-au refugiat 200 de oameni
fără loc de muncă și fără adăpost. Pentru a-i proteja de o eventuală evacuare,
artiști de pretutindeni au creat aici imense picturi murale, locul devenind
astfel singurul muzeu din lume
locuit. MAAM - Museo dell’Altro e dell’Altrove di
Metropoliz este subiectul
unui documentar realizat de artistul Georgio De Finis. Pentru întâia oară în
ultimele patru veacuri, în Piața San Pietro din Vatican a fost amplasat un nou
monument, dedicat migranților și refugiaților. Sculptura, realizată din bronz
și argilă, se numește Angels Unawares
/ Angeli senza saperlo /
Îngeri fără să știe, este creația
artistului canadian Timothy P. Schmalz și reprezintă 140 de
migranți într-o barcă. În 29 septembrie 2019, de Ziua Mondială a Migrantului şi
Refugiatului, monumentul a fost inaugurat de Papa Francisc, el însuși fiul unor
emigranți italieni stabiliți în Argentina.
Ce n-au făcut barbarii…„Aproape nici una dintre
lespezile de marmură folosite la construirea 
bazilicii San Pietro n-a fost
extrasă din carieră în acest scop, ci a fost luată de la clădirile existente.
Un singur contractor a scos, în 1452, nu mai puțin de 2.552 de care cu dale de
marmură din Colosseum. Papa Urban al VIII-lea (născut Maffeo Barberini), unul
dintre marii patroni ai artei renascentiste târzii, a slăbit acoperișul
Pantheonului, îndepărtând grinzile de bronz pentru a turna 80 de tunuri
destinate apărării castelului Sant’Angelo
[„E mai important să-l aperi pe Papă decât să împiedici
ploaia să cadă în Pantheon!”] și a oferit materialul necesar sculptorului
Bernini pentru realizarea faimosului baldacchino din bazilica San Pietro. De
aici, binemeritatul joc cinic de cuvinte Quod non fecerunt Barbari, fecerunt
Barberini (Ce n-au făcut barbarii, a făcut Barberini)”. (*)
Solar, iulian, gregorian. La începuturi, locuitorii Romei au măsurat trecerea
timpului în raport cu 
poziția soarelui. Astfel, în primul cod scris de legi
romane, apărut la mijlocul sec. V î.Hr.,
Legile celor XII table, răsăritul și
apusul sunt menționate ca singurele repere temporale ale zilei, ulterior
adăugându-li-se și amiaza. Numai în zilele însorite, amiaza și apusul erau
observate de pe clădirea Senatului și anunțate de o persoană anume însărcinată.
După două veacuri, la Roma e adus primul cadran solar public, pradă de război
în urma primei confruntări cu cartaginezii, care stăpâneau mai sudicul oraș
sicilian Catania. A fost folosit 99 de ani, deși limbile nu se potriveau cu
orele zilei, fiind decalate cu 4 grade. La fel de aproximativ a fost și
calendarul lunar 
folosit, care rămânea în urma ritmurilor agrare și sărbătorile
religioase anuale. În Roma antică, responsabilitatea stabilirii calendarului
revenea sacerdotului suprem, numit pontifex
maximus (din sec. VI d.Hr., acest titlu a fost acordat și papilor). Iulius
Caesar, în calitate de pontifex maximus,
a ajustat calendarul roman, fiecărui an fiindu-i adăugate zece zile, cu o zi în
plus la fiecare patru ani, lipită la februarie. Sistemul său, numit 
calendar iulian, a început să fie
folosit la 1 ianuarie 45 î.Hr., decalarea față de anotimpuri fiind mai mică
decât cea a calendarului anterior. O nouă reformă a calendarului a fost făcută
de un alt pontifex maximus, Papa
Grigore XIII, care a introdus în 1582 sistemul
gregorian, adoptat treptat de majoritatea țărilor europene, ultima fiind
Ucraina (2023). Totuși, unele biserici ortodoxe, precum cea rusă, utilizează în
continuare calendarul iulian.
De la urbe condita la anno domini și cifra 0. Romanii au consemnat trecerea anilor în mai multe 
moduri,
în funcție de reperele istorice față de care se făcea raportarea: întemeierea
Romei, mandatele consulilor, nașterea lui Isus Hristos. Astfel, o primă
cronologie, AUC - ab urbe condita, se raporta la întemeierea Urbei (anul 753 î.Hr.),
o alta făcea referire la consulii care se aflau în funcție în anul respectiv
(poetul Ovidiu s-a născut în 711 AUC sau în consulatul lui Hirtius și Pansa,
corespunzând anului 43 î.Hr.). Reperul Anno Domini/Anul Domnului, cel al
nașterii lui Hristos, a fost introdus de călugărul Dionisie cel Smerit (Dionisius
Exiguus) abia în anul 525 d.Hr. Romanii nu aveau numeral pentru zero, acest
monah fiind primul erudit din Cetatea Eternă care a utilizat cifra zero,
inventată de vechii indieni și preluată ulterior de învățații arabi, care au
creat sistemul zecimal. Simbolul 0 pentru această cifră ar proveni din
grecescul ouden, însemnând „nici
măcar unul”. (*)
Despre Rafael, Stanze, papi și arta propagandei. La începutul sec. XV, Pietro Perugino și Luca 
Signorelli,
autori ai unor fresce din Capela Sixtină, au fost angajați de Iuliu II să
decoreze cele patru camere papale (Stanze).
Lor li s-adăugat Raffaello Stanzio (Rafael) din Urbino, la recomandarea
arhitectului papei, Bramante, provenit din același oraș. Suveranul Pontif a
fost atât de entuziasmat de tânărul pictor, încât a hotărât să șteargă
lucrările celorlalți artiști, cu excepția tavanului. Capodoperele din Camera lui Constantin sunt și ilustre
exemple ale insinuării 
propagandei în artă, toți cei trei papi - Iuliu II, Leon
X, Clement VII - care au contribuit la realizarea ei fiind reprezentați de
Rafael și de succesorii săi, Giulio Romano și Giovanni Penni. Dacă Bătălia de la Podul Milvius, care
ilustrează lupta câștigată de împăratul creștin Constantin împotriva celui
păgân Maxențiu, e opera uriașă care domină încăperea, din fresca Donația lui Constantin putem afla cum
arăta vechea bazilică a lui Constantin, descoperind că Papa Silvestru I, căruia
îi este transmisă de către împărat puterea religioasă asupra Romei, are chipul
lui Clement VI. În Camera Semnăturii,
prima realizată, devenită 
birou al lui Iuliu II, ne fascinează Școala din Atena și Disputa Sfântului Sacrament. În prima operă apare și autoportretul
lui Rafael, un personaj cumva anodin, care te privește discret și totuși
obsedant, dintr-un colț devenit esențial; în fundal, lângă Aristotel, Platon
s-a metamorfozat în Leonardo Da Vinci. Euclid are chipul binefăcătorului Bramante,
iar Michelangelo își împrumută trăsăturile lui Heraclit. Disputa Sfântului Sacrament adaugă temelor Sfintei Treimi și tainei
împărtășaniei chipurile papilor Iuliu II (Sf. Grigore cel Mare) și Sixt IV,
lângă care a fost înfățișat din profil capul cu lauri al lui Dante. Chipul lui
Dante apare și în fresca Parnas,
alături de Homer și Vergiliu. În Camera
lui Eliodor, în fresca Liturghia de
la 
Bolsena, mai distingem o dată, strecurată între niște mercenari ai
Gărzilor Elvețiene, figura autorului Rafael. Ultima dintre Stanze a căpătat numele lucrării Incendiul din Borgo, una dintre cele emoționate opere ale lui
Rafael. Aici îl regăsim ca personaj pe unul dintre întemeietorii mitici ai
Romei, Enea, cel care și-a salvat tatăl (Anchise) din flăcările care au cuprins
Troia. Și tot aici aflăm, dincolo de minunea stingerii incendiului de către
Papa Leon IV, prețioase detalii arhitecturale legate de dispăruta bazilică San
Pietro.
Galerie foto: Bazilica San Pietro, Garda Elvețiană, Gourmet, Muzeele Vaticane, Piazza San Pietro, River Palace Hotel, Vario
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu